Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Cei care știu de rădăcinile noastre maramureșene, vor înțelege de ce am simțit nevoia unui comentariu precum cel de mai jos.

Chiar dacă, în final, titlul de Capitală Culturală Europeană merge la Timișoara (felicitări timișorenilor pentru acestă reușită!), credem că mesajul pe care am vrut să-l transmitem rămâne valabil, și încă pentru întreaga noastră societate (și economie).

Rugați-vă ca niște irlandezi: Baia Mare să fie Capitală Culturală Europeană!

 

În vestul Irlandei, plouă până la 225 (două sute douăzeci și cinci!) de zile pe an! Noi, care pe vreme de arșiță ne facem mâna streașină și ne uităm în zarea fără nori zicând ”De-ar da o ploaie acu’!”, nu putem înțelege cum se simt acești oameni plouați vreme de două sute de zile, an după an! Nu le vine să iasă din casă mai mult decât e nevoie și de aici o mulțime de probleme – obezitate, depresii etc. În aceste condiții, oficialii orașului Galway (capitala unui județ irlandez de 250 de mii de locuitori) au gândit un pachet de programe sub umbrela … ”Hope it rains”. Incredibil, nu? Și noi care credeam că să faci haz de necaz s-a inventat la noi.

Ideea de baza este ca până în 2020, Galway să devină un loc unde să vii tocmai pentru că plouă și bate vântul. Vor contribui la aceasta …schimbare de perceptie si cultura – experți în artă, design, sport și știință, inventatori/producători si cetățeni astfel încât locurile, clădirile și oamenii să devină mai climato-rezistenți. Locuri de joacă afară, special proiectate pentru vremea ploioasă, cuvinte care apar doar când plouă, proiecte de conservare culturală, perdele din apă de ploaie pentru protecție fonică și îmbunătățirea calității aerului… sunt doar o parte din dosarul ”Să facem valuri” în baza căruia Galway a fost desemnat luna trecută capitală culturală europeană a anului 2020.

Ce speră irlandezii din Galway sa le aducă aceasta izbândă? Creșterea numărului de vizitatori cu 15% începând din 2019, iar pentru 2020 văd chiar un plus de 40%. Apoi, se mizează pe o creștere de 15% a gradului de reținere în regiune a forței de muncă cu înaltă calificare, mai ales pe zona de IT. Acest titlu e business curat pe termen lung – reamintea un responsabil al echipei de proiect a irlandezilor.

Cu câteva zile înainte de venirea inspecției finale pentru evaluarea candidaturii, el relua câteva sfaturi pentru concetățenii săi: decorați-vă casele, birourile, orașele și satele cu inscripțiile campaniei. Contactați organizatorii să luați stegulețe și insigne!/ urmăriți și susțineți campania pe toate canalele de social media/ asigurați-vă că și colegii de serviciu au auzit și susțin campania/ fiți creativi și trimiteți fotografii, desene sau chiar momente artistice din toate colțurile lumii și arătați cât de mult vă doriți acest titlu pentru oraș și regiune.

Ce faci să susții candidatura? – era practic întrebarea pe buzele tuturor irlandezilor (din Galway).

Am făcut acest ocol prin Irlanda ca să vă vorbesc despre … Baia Mare, capitala Maramureșului meu natal și sper, într-o zi nu prea îndepărtată, și capitală culturală europeană.

Luna viitoare, un juriu de 12 experți independenți (din care 10 numiți de instituțiile europene) urmează să aleagă orașul românesc care va fi capitală europeană a culturii în 2021 (în tandem cu un oraș din Grecia). La noi decizia se va lua între București, Cluj-Napoca, Timișoara și, surpriză, Baia Mare. Da, a părut o surpriză când, la începutul anului, experții puneau pe lista scurtă Baia Mare, în defavoarea Iașiului, a Brașovului ori a Târgu-Mureșului.

Dar până la urmă a fost o chestiune de dosar – sub sloganul ”Cultura Ospitalității”, vechiul centru minier, dominat de un coș industrial mai mare decât Turnul Eiffel, a promis o transformare incitantă într-un oraș al industriilor creative, în care să lucreze zeci de mii de oameni. Dintre lucrurile originale aduse de echipa de proiect am să dau un singur exemplu – doar Baia Mare a venit cu ideea introducerii, până în 2018, a unui card cultural multipass, prin care se promovează participarea la evenimentele culturale, se pot distribui transparent subvențiile, mai ales către categoriile supuse riscului, se acumulează puncte promoționale … ca într-un adevărat oraș smart.

”Da, bine ar fi să ieșim noi, dar nu prea cred” – am auzit în săptămâna cât m-am aflat în Maramureș. Dar nu acesta e spiritul demn de urmașii dacilor liberi! Acum e vremea să facem valuri, să nu lăsăm să ne scape trenul capitalei culturale. Tren sau mocăniță, ce-o fi el, e un motor de care Baia Mare are nevoie ca de aer curat!

Prin anul 2000, la Baia Mare se petrecea un grav accident de poluare, cu consecințe la nivel european. De atunci, treptat și cu costuri sociale uriașe, băimărenii au acceptat să-și îngroape o întreagă industrie care le asigura o pâine (amară, dar pâine), cu gândul la generațiile următoare, care vor avea o lume mai curată. Curățenia vine treptat și din reînvățarea spiritului de conviețuire dintre comunitățile locale. Și nu am nicio îndoială ca orașul va ști să ducă curățenia și în zona politicului.

Dar pentru asta … hai să ne mobilizăm! Hai să ne rugăm „să plouă”, dar ca niște băimăreni dârji ce suntem! Maramușeni, de oriunde ați fi în lumea asta – invadați internetul și arătați-vă sprijinul pentru cauză! Chiar putem face valuri!

Specialiștilor din echipa de proiect de la Baia Mare le spun – ați făcut o treabă bună până aici, e momentul să vă triplați eforturile! Companii-cetățean care aveți o legătură de suflet cu Maramureșul, dar și un interes practic în dezvoltarea regiunii – haideți să ne arătăm sprijinul: nu vorbesc de a dona bani efectiv acum, ci de-a arăta cât de mult ne dorim titlul. Nu o vom face pentru a impresiona un juriu, ci pentru a ne arăta nouă înșine în primul rând că putem să construim un viitor dacă ne implicăm.

Poate nu avem concertele, marketingul și nici PIB-ul Clujului, Timișoarei, ori al Bucureștiului, dar să arătăm că suntem mai hotărâți ca ei. Or avea ei altele, dar maramureșenii sunt (încă) la noi!

În zilele următoare să deschidem mai larg poarta mare, maramureșeană, către lume, să tragem aer curat în piept, și no, hai s-o facem și p-asta!

 

 

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Avem și noi, în sfârșit, un ghid oficial pentru investitorul străin, așa cum are, de mult, toată lumea (civilizată).

Iar la capitolul impozitul pe profit, găsim clar (tot la fel ca în lumea civilizată) că ”se aplică reglementări privind prețurile de transfer” și sunt sintetizate principalele prevederi referitoare la obligativitatea întocmirii dosarului prețurilor de transfer și termenele de prezentare.

Evident, o asemenea informare despre noua legislație am făcut, la momentul respectiv, și noi, dar, evident, pentru investitori contează foarte mult modul în care autoritatea pune problema și își explică propriile demersuri.

În ultimul timp, s-au înmulțit semnalele oficiale trimise în zona prețurilor de transfer. Recent, șeful direcției mari contribuabili din ANAF, dl. Ionuț Mișa (1), a vorbit explicit la ZF live de intensificarea controalelor pe parte de prețuri de transfer, pe frontul companiilor cu pierderi cronice și rate de profit neverosimil de mici. Acum e clar că și la noi prețurile de transfer au devenit... big-bad-wolf-ul fiscalității.

Unii ar putea obiecta – ce facem, într-un ghid prin care vrem să ne atragem investitorii, noi le spunem de lup? Stați liniștiți, niciun investitor serios nu-și mai face iluzia că ar putea să găsească vreun colț în lumea asta în care să nu se lovească de acestă dihanie fiscală atât de demonizată a prețurilor de transfer. (Bântuie inclusiv prin paradisuri!). Asta e noua ordine fiscal mondială, de la BEPS încoace, cu varianta europeană CCCTB.

Deci nu transparența îl sperie pe investitor. Din contră, el chiar asta caută! Darea cărților pe față, e deja o strategie uzuală de … marketing. E de salutat exemplul polonezilor, care, în ghidul pentru investitori, spun – ”găsiți la noi trei impozite indirecte și nouă directe, printre care și taxa pe câini”. Da, transparența nu mușcă, transparența face bine, mai ales că, în ziua de azi, și investitorul știe cât de greu le vine statelor să-și mai cârpească bugetele terfelite. 

Dar după (normala) transparență, următorul pas pe care îl mai așteaptă investitorul (serios) este răspunsul la întrebarea pe care și-o pune în permanență – bun, te înțeleg, dar cum mă ajuți tu pe mine, Fiscule? Știu că e lupul în pădure, dar cum să fac să conviețuim, că, dacă mă înghite pe mine, moare și el... de foame? 

E bine că avem un ghid, o hartă generală dar unde sunt detaliate ghidurile de conviețuire? - se mai întreabă încă investitorul de pe la noi.

Iată cum e pe la alții. Agenția de investiții străine din Cehia are o broșură în care se spune clar de unde vine pericolul: ”dacă prețurile practicate între părțile afiliate diferă de prețurile care ar fi fost agreate între părți independente, în circumstanțe de piață asemănătoare, atunci Administrația Fiscală poate ajusta baza fiscală a entității relevante (controlate) cu diferența respectivă”.
În continuare, ”dacă respectiva entitate are de recuperat bani de la stat (spre exemplu subvenții care se traduc printr-o reducere a taxelor pe o anumită perioadă), compania are în continuare dreptul la subvenție, dar trebuie să-și refacă declarațiile fiscale corespunzător ajustării prețurilor de transfer, pentru perioada respectivă”.

Dar, acestea fiind zise, Praga vine și îi spune potențialului investitor că găsește la ministerul de Finanțe o întreagă documentație despre politicile pe care contribuabilul le poate aplica în domeniul prețurilor de transfer. Și, într-adevăr, nu trebuie să cauți ca să găsești, în varianta în engleză a site-ului ministerului ceh de Finanțe. Spre exemplu, găsești ”recomandări prin care să se atingă acel consens între Fisc și contribuabil, astfel încât volumul de documentație cerut să fie suficient pentru scopurile administrației fiscale, dar în același timp să nu fie o povară excesivă pentru companie”. Iar contribuabilului ceh i se spune clar: ”legislația noastră fiscală nu stipulează obligativitatea menținerii în permanență a documentației privind prețurile de transfer, dar, totuși, cum acesta e foarte probabil să fie cerută într-un potențial control, recomandăm cu insistență întocmirea în avans a documentației (dosarului), mai ales că termenul limită de prezentare este de obicei foarte scurt”.

Așa își formează autoritățile fiscale tipul de contribuabil pe care îl vor – dându-i recomandări, dându-i ghiduri de cum să se conformeze, pentru că, nu-i așa?, nimeni nu caută să facă inspecții doar de dragul inspecției.

Nicăieri în lume contribuabilii nu sunt mulțumiți, dar administrațiile fiscale fac eforturi pentru a vorbi pe limba clientului, adică
a contribuabilului. Apropo, contribuabilul e considerat client în abordarea Fiscului britanic (vezi și ultimul raport ”Cum rezolvăm disputele fiscale”). Și, dacă tot suntem aici, aflăm că HMRC tocmai și-a actualizat ghidajul foarte detaliat în materie de prețuri de transfer.

Rămânem în zonă: zilele trecute, Irlanda a venit cu recomandări privind Knowledge Development Box, pentru că are noi reglementări privind impozitarea proprietății intelectuale, o zonă foarte sensibilă, cum bine se știe. Ce exemple să mai luăm? Americanii au harta lor de prețuri de transfer, iar australienii și-au stabilit un obiectiv esențial din a-ți simplifica viața de contribuabil.

Și atunci, dacă toată lumea o face, de la vest la est, de la nord la sud, noi de ce încă întârziem să avem câteva ghiduri explicative și prietenoase pentru contribuabil în acestă materie extrem, extrem de controversată care sunt prețurile de transfer.

Sigur, salutăm faptul că se lucrează la un proces de împrietenire la Finanțe – cel puțin pentru micul contribuabil există deja un set de ghiduri – dar credem că trebuie mult mărită viteza. Să fie statuat și la noi principiul că nu-i arăți contribuabilului colții lupului, atâta timp cât nu-i dai și cărămizile prin care să-și construiască o casă solidă, pentru viețuirea și conviețuirea în pădure (ca-n celebra poveste).

PS. Să mai spunem că, astăzi, sfârșit de august 2016, pe pagina dedicată de pe anaf.ro găsim încă un profil de țară - prețuri de transfer actualizat în ...ianuarie 2014? Iar la secțiunea de legislație (care este doar în română), se prezintă OPANAF 222/2008, care nu mai este valabil de mai bine de o jumătate de an. (2)

 

Note - actualizare

(1) Dl. Ionuț Mișa este, din ianuarie 2017, secretar de stat în Ministerul de Finanțe

(2) La momentul consultării (25 ian. 2017), paginile menționate nu erau actualizate

 

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Întreaga reformă fiscală la care lucrează acum Bruxelles-ul se centrează în jurul reformulării conceptului de avantaj fiscal la nivel național care să nu dăuneze la nivel european.

Și uite așa ajungem pe terenul tranzacțiilor intra-grup și al prețurilor acestora, așa-numitele prețuri de transfer, pe care Fiscul le vrea la valoarea de piață. Dar, în noul context, acest teren nu mai ține de Fiscul național, ci intră direct în curtea UE.

 

Lumea după Brexit: britanicii visează la ”epoci de aur”, iar europenii, la ”Taxit”!

În mod natural, după ce ireparabilul s-a produs, acum și părțile care înainte erau împotriva Brexit-ului caută să vadă partea plină.
Britanicii anti-Brexit vin acum cu un realism de ai putea crede că, folosit acum o lună, ar fi adus și mai multe voturi taberei... pro-Brexit.

Cancelarul Osborne a recunoscut că nu are rost să mimezi că ajungi la excedent bugetar, dacă, realist vorbind, nu are cum să se-ntâmple asta. A mai venit și cu propunerea unei rate de impozit pe profit de 15%, ceva ce nu se mai vede decât prin Estul care caută soluții disperate să atragă investiții. Ministrul comerțului și investițiilor, Price, lord și respectat om de afaceri, a vorbit la Hong Kong, despre cum își va trimite o armată de atașați comerciali care să explice că ”eliberați de tendințele birocratice ale Bruxelles-ului, care sufocau micile afaceri”, UK va intra ”în a doua epocă de aur a comerțului și investițiilor”. Să mai adăugăm aici și că se conturează varianta naționalizării falimentarelor combinate siderurgice deținute de indienii de la Tata Steel.

Ne imaginăm ce valuri ar fi făcut astfel de declarații în cazul unui UK in și nu pe picior de exit din UE. Doar că acum, Europa, cea anti-Brexit până mai ieri, are alte priorități – când nu aleargă cu camionu să mute la Berlin și Paris afaceri din neeuropeana Londră, se grăbește să-și afișeze propria libertate pe care i-o dă o Uniune fără spectrul veșnicului cârcotaș britanic.

Iată o întâmplare cu tâlc petrecută zilele acestea în tabăra noastră, a celor rămași și chemați să strângem rândurile, urmând neabătut Proiectul European.
Marți, 5 iulie, în Parlamentul European reunit la Strasbourg, parcă a avut altă rezonanță declarația că UE va finaliza lista jurisdicțiilor fiscale ne-cooperante. ”Juridicții, adică să le punem pe nume, paradisuri fiscale”, ca să-l cităm pe comisarul Moscovici. Comisarul a amintit că se lucrează la schimbul automat de informații între autorități privind beneficiarul final al structurilor înregistrate, să afli ”cine face ce”. Este un subiect sensibil, care nu mai poate fi ocolit mai ales după mega-scurgerea numită Panama Papers, din acestă primăvară. Și nu știu de ce, dar simt că o să se vorbească de acum mai apăsat despre cum cele mai multe companii din baza de date a avocaților panamezi Mossack Fonseca sunt înregistrate în jurisdicția … Insulele Virgine Britanice ( peste 113.000, adică mai bine de jumătate) și, paradoxal, nu în Panama (un sfert din companii).

Pe frontul deschis al luptei totale împotriva evaziunii fiscale, nu dădea bine să reamintești că BVI face parte din teritoriile de peste mări unde locuitorii primesc automat cetățenie britanică și, implicit, devin cetățeni UE. Deci, chiar dacă nu erau nepărat sub juridsicția UE, nici ...neafiliați nu se putea zice că sunt. Dar, din 24 iunie, lucrurile se pare că s-au schimbat.
”Uitându-ne în urmă, constatăm că marea problema cu proprietarul beneficiar era legată de UK, de structurile britanice construite de-a lungul secolelor. Știm că acestea sunt o parte fundamentală a sistemului de tax avoidance care există la ora actuală în lume. Iată de ce, cred că astăzi putem întoarce Brexit-ul în Taxit”. (taxează, impozitează).

Extraordinar de nediplomatica declarație este a lui Nils Torvalds, un deputat finlandez, din familia ALDE. (vezi scriptul filmului prezentat de biroul de presă al PE, min 3,59). Fost membru al comuniștilor finlandezi (ajuns se pare până în Comitetul central), fost ziarist, fiul unui cunoscut poet și tatăl unui inginer softist și mai cunoscut (Linus Torvalds, creatorul Linux, sistemul de operare la liber), dl. Nils Torvalds, așadar, nu este poate o voce de primă mărime în establishmentul European, așa cum nici Finlanda nu e Germania. Dar a creat, să recunoaștem, un termen care prinde ușor și are potențial de-a face carieră unională.

Foarte ușor, acest ”TAXIT” se poate extinde și la alte arii unde, până acum, se simțea, o ceață britanică. Spre exemplu – CCCTB, baza comună consolidată de impozitare a companiilor mari, cea care, dacă mai era o surpriză, se relansează anul acesta, cum a amintit încă o dată francezul Moscovici. (Mai ales că, până acum unul din opozanții CCCTB cu are ar fi trebuit să se poarte negocieri dure era, ați ghicit, UK).

Votul Brexit schimbă acum modul în care UE pune problemele sensibile – printre ele, implicit, şi mult politizatul subiect al fiscalităţii trans-europene, în care prețurile de transfer și alocarea profiturilor sunt cuvintele cheie. Până la urmă, pozițiile celor două tabere se rezumă tot la alocarea profiturilor - au învins cei care au promovat ideea că UK pierde mai mult decât câștigă din UE. (despre asta am vorbit și în postarea din 24 iunie).

Despre cum a confiscat Europa fiscalitatea națională

Întreaga reformă fiscală la care lucrează acum Bruxelles-ul se centrează în jurul reformulării conceptului de avantaj fiscal la nivel național care să nu dăuneze la nivel european.
Spune multe în acest sens recentul document de lucru intern (internal working paper) privind ”ajutorul de stat și rulings” (acordurile fiscale), publicat de Direcția generală de Competiție (DG Competition).

O informare de lucru, într-adevăr, pentru că dă de lucru celor care n-au înțeles că, de la un anumit nivel, trebuie să-și analizeze poziția fiscală la nivel european, și nu mai se mai pot baza pe o eventuală protecție națională. ”În timp ce statele membre se bucură (enjoy) de autonomie fiscală în desenarea sistemului lor de taxare directă, orice măsură pe care statul membru o adoptă trebuie să se conformeze regulilor EU privind ajutorul de stat, care sunt obligatorii pentru statele membre și se bucură de prioritate în fața legislației domestice”.
Și, continuă documentul, ”încă din 1974, Curtea de Justiție a UE a clarificat faptul că în competența Comisiei în domeniul controlului ajutorului de stat intră și zona impozitării directe a companiilor”.

Și uite așa ajungem pe terenul tranzacțiilor intragrup și al prețurilor acestora, așa-numitele prețuri de transfer, pe care Fiscul le vrea la valoarea de piață. Dar, în noul context, acest teren nu mai ține de Fiscul național, ci intră direct în curtea UE.
Pentru că, tot luna trecută, de la Bruxelles a venit și ”decizia CE privind ajutorul de stat acordat de Luxemburg către Fiat”. Aproape 9 luni i-a luat Comisiei să dea drumul publicării in extenso a deciziei, după ce în octombrie anul trecut anunțase concluzia – ”Comisia a ordonat Luxemburg-ului să recupereze impozitele neplătite de Fiat, prin divizia sa luxembrugheză Fiat Finance and Trade (FFT), care s-a bucurat de un avantaj competitiv incorect, în urma încheierii în 2012 a unui ruling (decizie fiscală anticipată).

Voi reveni asupra argumentelor tehnice folosite de Comisie, dar acum mă opresc doar asupra interpretării extreme a avantajului fiscal la nivel de grup de companii. Este nivelul următor în modul cum se judecă conformarea în materie de prețuri de transfer.

Este nivelul bruxellez. ”Principiul valorii de piață este în mod necesar parte a evaluării pe care Comisia o face asupra măsurilor fiscale de care beneficiază un grup de companii, indiferent dacă statul membru a incorporat sau nu acest principiu în cadrul său legal. Astfel, pentru evitarea (any avoidance) oricărei neînțelegeri, principiul valorii de piață pe care îl aplică Comisia în evaluarea ajutorului de stat nu este cel care derivă din Modelul Convenției Fiscale OECD, care nu este un instrument obligatoriu, ci este un principiu general care decurge din aplicarea articolului 107(1) al Tratatului de Funcționare a UE (TFEU), obligatoriu pentru statele membre și de la care regulamentele fiscale naționale nu pot face rabat. În consecință, ca răspuns la observația făcută de Luxemburg potrivit căreia Comisia înlocuiește autoritățile naționale fiscale în interpretarea legii luxemburgheze, Comisia amintește că nu examinează dacă ruling-ul contestat se conformează principiului valorii de piață statuat în Codul Fiscal și reglementărilor din Luxemburg, ci dacă administrația fiscală din Luxemburg a conferit FFT un avantaj fiscal selectiv, în accepțiunea TFEU, prin emiterea unui ruling care confirmă o alocare de profit diferită de acel nivel al profitului care ar fi fost taxat după sistemul de impozitare general din Luxemburg dacă aceleași tranzacții ar fi fost executate de companii independente care ar fi negociat, în circumstanțe comparabile, la nivelul pieței”. Sună complicat? Și totuși ... e clar!

E clar că intrăm într-o nouă Europă fiscală. Sincer să vă spun, mi se pare atât de departe momentul iulie 2013 când anunțam că a început ”era BEPS” – ansamblul de măsuri la nivel global pentru evitarea reodării bazei de impozitare și mutării artificiale a profiturilor. BEPS-ul, via OECD este, dacă vreți, pretextul prin care se ajunge mai repede la țintele proiectului european, din care politica fiscală comună este o parte esențială.

Rămâne valabilă întrebarea – și unde suntem noi, cum jucăm în noul ... TAXIT?

Articol de Adrian Luca, TPS, publicat pe hotnews.ro și contributors.ro, iulie 2016

 

Prezentarea detaliată a cazului de prețuri de transfer FIAT - în secțiunea studii de caz. 

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Votul Brexit va schimba, dacă nu a început deja, modul în care UE va pune problemele sensibile – printre ele, implicit, şi mult politizatul subiect al fiscalităţii trans-europene, în care prețurile de transfer și alocarea profiturilor sunt cuvintele cheie. Până la urmă, pozițiile celor două tabere se rezumă tot la alocarea profiturilor - au învins cei care au promovat ideea că UK pierde mai mult decât câștigă din UE.

Am scris articolul de mai jos vineri 24 iunie, impresionat, desigur, de rezultatul referendumului britanic, dar şi de poza postată chiar în acea dimineaţă de site-ul UE - prin ironia ei involuntară, ne reamintește că trăim într-o Uniune parcă mult prea blocată în proiectul ei şi care răspunde greu “realităţilor din teren”.

”Never let a good crisis go to waste”

Acesta e mesajul pe care să-l înţelegem din ce s-a întâmplat peste Canal.
Sfatul lui Churchill, cel care a salvat Europa acum şapte decenii, trebuie să ne urmărească pe noi, europenii care am rămas in UE. Nu cred ca cazul să-i ameninţăm pe bieţii britanici pe “o să fie morţi în negocierile comerciale”, cum patetic se pronunţa un ministru francez întrucât nimeni nu poate spune acum cine e mai în ceaţă - Europa sau UK.
In acest moment as vrea să spun doar atât: că umorul englezesc nu piere, funcţionează ireproşabil dincoace, la nivelul UE .

Ce găsim acum, in acest moment (24 iunie, ora 12:00), pe pagina de ştiri a UE, la highlights? "International divorces: new rules on whose courts settle property disputes". Parlamentul UE tocmai ne spune că a stabilit reguli noi pentru a decide ce curţi naţionale trebuie să rezolve disputele pe tema proprietăţii în caz de divorţ sau deces în cupluri sau parteneriate internaţionale. (mi se pare epocală şi poza aleasă, cu cele două degete certăreţe!)

Aceasta este Europade faţadă, cea care are grijă de detalii, de la cum să le fie oamenilor mai uşor când divorţează (au făcut şi calculul – o să iasă economii la nivelul UE de 1,1 miliarde de euro) până la dimensiunea ouălelor, curbura bananelor, dacă prunele sunt laxative sau dacă, într-adevăr, apa hidratează. Sunt detalii care au zguduit şi celebrul calm englezesc.

Dar dincolo de asta există marele proiect european despre care încă nici măcar nu putem bănui de cât de departe va ajunge. Pentru că eu cred că aici a fost esenţa Brexitului, despre cât de departe vrem să meargă UE, cât UE înseamnă prea mult.
Nu e o noutate că Anglia s-a ferit de prea multă integrare, cerând încă de la început o serie de derogări de la politicile si regulile UE. Doar că în ultimul timp şi UE şi UK s-au schimbat şi în primul rând la capitolul economie. Patria Revoluţiei industriale nu mai e atât de industrializată şi e dependentă de servicii. Sunt discrepanţe accentuate odată cu criza (mi-aduc aminte de fostul președinte Sarkozy care zicea că englezii sunt mai vulnerabili că nu mai au industrie.

Pe scurt, la vremuri noi, politici noi! Or, cu o virulenţă fantastică, Bruxelles-ul a început să pună în ultimul timp presiune pe subiecte până mai ieri tabu, precum o politică fiscală comună, care în final duce la cartoful fierbinte al ajutoarelor de stat. Această chestiune e sensibila în UE de cand se stie, pentru ca, în ultimă instanţă, îţi limitează ţie, economie naţională, pârghiile cu care vrei sa acționezi asupra unui sector au altul. Iar toată discutia asta de fond se vede cel mai bine odată cu punerea pe tapet, în urma cu exact un an, a proiectului CCCTB – baza comună consolidată de impozitare a marilor companii.

Acum un an, Bruxelles-ul a reluat ideea, dar de la începutul anului, efectiv nu a trecut luna fără ca vreo instituţie europeană să nu strecoare ca un fel de atenţionare – lasă că vedeţi voi, că vine CCCTB-ul si toate se rezolvă!
Săptămâna asta, să nu credeţi că a venit doar nota despre divorţuri, ci şi una privind proiectul de directivă de „Stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale care afectează în mod direct funcționarea pieței interne”. Întrebarea cheie, pe care chiar UE a anticipat-o, este,  „Ce rost mai are acest ultim pachet, dacă tot se intenționează să se relanseze CCCTB-ul?”. Răspunsul este că încă nu s-au tranşat procentele şi algoritmii la nivelul celor mari, dar ideea ERA că până la urmă se va cădea la o înţelegere.

De ce zic "era". Pentru că eu cred că toate se schimbă după Brexit în UE. Până şi bananele s-ar putea să rămână după natura lor. 

Ghiciţi ce – UK cam strâmba din nas în legătură cu CCCTB, tocmai pentru că are o serie de interese proprii care nu se potrivesc în întregime cu ale celorlalţi. Dar credeţi că acum, că iese UK din UE, va mai continua Bruxelles-ul cu aceeaşi virulenţă „problemele” sensibile? Si nu pentru că vor începe şi alţii să pună problema unui exit ( puţini au, totuşi, puterea englezilor de a se gândi măcar că pot merge singuri) dar va începe să se pună tot mai mult accent pe pragmatism. Mulţi vor prinde mai mult curaj şi vor ridica două degete (ca în poza de la UE) să întrebe, mai timid, mai curajos – continuăm cu mai mult UE, dar mie ce-mi iese de aici, concret? Aici văd cartea pragmatismului pe care trebuie să o înveţe şi România, acum, când încă mai poate avea un cuvânt de spus – fără şantaj, dar cu argumente pe masă, fără isterii, dar cu realism. Sincer vorbind, sunt dintre cei care vrea mai multă Europă, cred în Europa, dar una care să ţină seama de lecţia Brexit.

Cine ştie, poate că peste ani le vom mulţumi britanicilor care, pe furtuna de ieri, s-au dus să schimbe Europa.

Good luck, everyone şi să ne aducem aminte ca lumea e „Cum vă place”, iar "All the world’s a stage, And all the men and women merely players".

Articol de Adrian Luca, TPS, apărut în Business Days Magazine, iulie 2016, cu titlul ”Cât de mult înseamnă prea mult în UE?”

 

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Operațiunea Laleaua (Opération Tulipe) a fost numele de cod al unei bătălii lansate în noiembrie 1951 de armata franceză în războiul din Indochina, partea întâi. Se pare că după o serie de victorii în defensivă, francezii au vrut să preia ințiativa: au și câștigat pe moment, dar, până în februarie 1952, erau nevoiți să se retragă din zona respectivă.

Cu logiciel-ul său imbatabil, Google (motorul) mi-a găsit această informație istorica, confirmându-mi că francezii au o predilecție pentru operațiuni cu nume de lalele. 65 de ani mai tarziu, adica duminică, 29 mai 2016, în Franța au loc dezvăluiri despre descinderea autorităților statului la birourile Google din Paris – reprezentanți ai Parchetului Național Financiar (PNF), ai Oficiul Central de Luptă contra Corupției și Infracțiunilor Financiare și Fiscale (Oclciff), plus experți în informatică, în total 96 de persoane.

Nume de cod – Operațiunea Laleaua

Sumarizez dezvăluirile dnei. Eliane Houlette, șefa PNF:

1. Cea mai importantă operațiune a PNF (organ înființat în urmă cu doi ani, cu 15 procurori în prezent): ”Seamănă un pic cu lupta dintre David și Goliat”.

2. Ancheta a plecat de la o plângere a administrației fiscale și a ajuns la acuzația de „fraudă fiscală în formă agravată și spălare de bani”.

3. Miza anchetei este de a stabili dacă societatea Google Irlanda Ltd. deține un sediu permanent în Franța (unde are 700 de angajați) și dacă astfel are un regim fiscal similar celorlalte întreprinderi franceze.

4. Era nevoie de un nume de cod, pentru că, timp de un an, de când PNF a preluat ancheta, s-a decis ”să nu se pronunțe niciodată numele Google”.

5. Confidențialitatea a fost ”perfectă”, cu un număr foarte mic de persoane implicate, iar comunicarea a fost exclusiv off-line (pardon, hors-connexion).

6. A rezultat o cantitate ”considerabilă” de infomație, câțiva terabytes ”cel puțin, dacă nu mai mult decât în Panama Papers”.

7.“va lua câteva luni, sper că nu câțiva ani, pentru a fi prelucrată informația; anchetatorii nu au la dispoziție softuri extrem de performante care le-ar permite să înainteze mai repede”. Un astfel de logiciel performant ar costa ”în jur de 200.000 de euro”.

8. Se așteaptă “un proces în care ei să-și aducă argumentele lor și noi pe ale noastre”.

Mai adaug la acestea și informații colaterale:

9. Diferendul cu Fiscul francez e cunoscut de cel puțin cinci ani. În iunie 2011, birourile Google Franța au fost percheziționate de inspectori, într-o inspecție vizând prețurile de transfer dintre filiala franceză a gigantului american și compania-mamă la nivel de Europa, cu sediul în Irlanda.

10. În martie 2014, Google Franța primea o decizie de impunere din partea Fiscului pentru o sumă neprecizată public, dar vehiculată în presă ca fiind în jurul a 1,6 miliarde de euro (din care 0,6 mld.– penalități de întârziere).

11. În disputele pe care le are cu mai multe administrații fiscale naționale europene, Google invocă modelul de afaceri al grupului, în mare parte automatizat, prin care toate vânzările la nivel european sunt facturate de societatea din Irlanda (recunoaște faptul că, asemenea celorlalți giganți IT, a ales localizarea aici pentru mediul de fiscal și de afaceri prietenos). Google Irlanda admite că marii clienți de publicitate sunt aduși de către filialele din Franța, UK, Italia etc., acestea urmând să primească o remunerație pentru serviciile de marketing prestate.

12.Google Franța este remunerată de partea afiliata irlandezacu 216 milioane de euro, dar piața este estimată de publicitarii francezi la 1,7 miliarde. Cifrele sunt oricum mult mai mici față de ceea ce se-ntâmplă peste Canal, piața britanică aducând oficial 10% din veniturile globale ale motorului de căutare și fiind singura, în afara SUA, evidențiată separat în raportările globale ale grupului.

13. Pe tema sediului permanent, Fiscul britanic a derulat o investigație de zece ani la Google, încheiată în acest an cu un acord de ajustare a prețurilor de transfer, practic o recalculare a remunerației primite via Irlanda. Nu este vorba de fraudă fiscală ci de o problema de prețuri de transfer! Acordul presupune plata retroactivă de impozite în valoare de 130 de milioane de euro (nu s-au anunțat penalități). Analizată în comparație cu veniturile companiei, suma a generat noi dezbateri politice. Pornind de la cazul britanic, puteti regasi explicații de la Google și HMRC intr-un scurt-video, respectiv despre furtuna din tranfer pricing în cuvintele lui … Shakespeare!

14. În acest context, autoritățile de la Paris au anunțat ritos că “statul francez nu negociază cum au făcut britanicii, ci aplică legea”. (Interesant e că francezii nu văd cazul Google ca o problemă de transfer pricing, așa cum au acceptat, în final, britanicii. Dar, cu câteva zile înainte de raidul la Google, a avut loc unul la Mc Donald’s care este ”o problematică de prețuri de transfer”, cum spune dna. Houlette).

15. In februarie 2016, Sundar Pichai, șeful Google, a ales Franța ca primă destinație în primul său turneu european. La întâlnirea cu ministrul francez al economiei, Emmanuel Macron, nu s-a mai pomenit nimic de disputele fiscale. Pichai a promis atunci organizarea de stagii de pregătire „pentru lucrul cu calculatorul” pentru 200.000 de francezi în 2016 - un efort de seducție, cum au titrat ziarele la Paris. Oricum, o deschidere a Google spre o negociere în stil englezesc (nimănui nu-i plac hărțuirile fiscale). Dar, în același timp, șeful Google a reluat poziția companiei că este respectată legislația în vigoare.

16. Și Italia are revendicări fiscale suplimentare la adresa Google (la Guardia Finanza a calculat o suma de plata de 227 de milioane de euro). Dar nu peste tot gigantul IT Google este dat în urmărire fiscală. Germania, spre exemplu nu a formulat acuzații asupra companiei în cadrul legislativ actual. În schimb, susține la nivel de UE și OECD schimbările legislative radicale care vor permite colectarea mai multor bani la buget de pe urma afacerilor grupurilor de companii (vezi BEPS, CCCTB, minimul efectiv de impozitare).

17. Ieri (01.06.2016) nu circulau trenurile in Franta. A fost o nouă zi de grevă.

Cam așa arată piesele din puzzle-ul care compun cazul european Google – remunerație mică, după regulile de transfer pricing! Noua piesă adusă de francezi ne aduce aminte că, astăzi cu toții facem transfer pricing fără să știm, cum poate ar fi zis marele Molière.

Unele piese se potrivesc, pentru altele … încă nu avem toate elementele necesare ca să le potrivim.

Dacă vă-întrebați „de ce se teme Franța de a scos mufa de internet de la Parchetul Național Financiar, ca să nu se afle de o anchetă strict confidențială (altminteri cunoscută de cinci ani)?”... Putem să imaginăm diverse scenarii sau, eventual, să ne amuzăm cum, în locul căutării „pe net” s-au întors la dicționarul Le Petit Larousse.

Dacă vă întrebați ”cum de nu se mai găsesc în vistieria Franței 200.000 de euro dacă așa se ajunge mai repede la …1,6 miliarde?”, v-aș răspunde cu o altă întebare ”credeți că-i putem suspecta pe englezi că nu și-au făcut ei toate socotelile legale când au bătut palma cu Google?”

Până una-alta, eu revin cu o întrebare mai veche – Într-o Europa în continuă schimbare pe toate flancurile (inclusiv politico fiscal), cât de pregătiți suntem noi, ca stat / economie să ne găsim un loc în noul puzzle care se naște sub ochii noștri (vezi pct. 16 si un articol pe aceasta tema, aici)?

Și, că veni vorba, iată încă o piesă:

18. Săptămâna trecută, Comitetul de Afaceri Economice de la Parlamentul European a aprobat directiva anti-tax avoidance a Comisiei Europene, parlamentarii strângând și mai tare șurubul: limitarea deducerilor cheltuielilor cu dobândă la maximum 20% din venituri sau 2 milioane de euro (în funcție de care nivel e mai mare) față de 30%, cât a propus Comisia. De asemenea, nu se va accepta principiul evitării dublei impuneri, dacă veniturile care vin din afară au fost inițial impozitate la o rată sub 40% din rata națională de impozitare, iar nivelul de impozitare pentru veniturile din afara UE ar trebui să fie de minimum 15%.

Poate nu acestea sunt „cifrele” finale care vor ieși de la Consiliul politic al UE, dar simulează măcar Romania o negociere pe aceste teme care ne vor afecta pe toți?

Din păcate, ca de foarte multe ori, noi rămânem decuplați de aceste teme. Nici nu suntem informați dacă Bucureștiul a avut sau nu negocieri pe această temă. Când și (dacă) ne vom trezi, va fi un pic cam târziu.

Încă o dată, acestea SUNT TEMELE REALE care se discută și schimbă Europa, dincolo de cazurile punctuale pe care le au unii și alții. Nu ne permitem să nu avem și noi o poziție!

 

Articol apărut și pe contributors.ro - autor Adrian Luca, iunie 2016

 

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Este de bun augur pentru mediul economic autohton faptul că, în noua formă a legii achizițiilor publice, s-a introdus principiul obținerii celui mai bun raport calitate-preț, pentru că în umbra ipocritului ”celui mai mic preț” se petreceau fărădelegi fără număr. Dar, în continuare transparența ar avea mult de câștigat prin introducerea unor reglementări clare care să permită în cadrul achizițiilor publice respingerea din start a prețurilor ce ies din intervalul de piață. Iar acesta nu se poate fundamenta și susține decât prin analize de comparabilitate corecte și solid argumentate. Susține foarte bine acestă cauză cazul CNAS-HP.

Un articol de opinie marca TPS, care a fost preluat și în presă.

”Analiză de comparabilitate” vs. ”Dincolo era mai ieftin”

”Pentru gestionarea afacerii, multe companii folosesc un pachet software ERP. Acest tip de software susține toate procesele dintr-o organizație – este punctul central unde se adună toate datele, privind clienți, produse, furnizori. De multe ori, soluțiile ERP permit construirea aplicațiilor business critice, aliniate nevoilor informaționale ale organizației”.

Am preluat această explicație tehnică dintr-o știre proaspătă care arăta că două treimi din firmele olandeze cu peste 50 de angajați folosesc o soluție ERP. Un amănunt interesant – fragmentarea pieței e mult mai mare în domeniul public (liderul de piață are o cotă de doar 12%) față de sectorul privat (în rândul multinaționalelor, același lider are o cotă de 53%). Aceasta confirmă, într-un fel, faptul că principiul fiecare minister cu politica lui este universal valabil, la fel ca și ineficiența sistemului de achiziții publice. În același timp, arată și presiunea extraordinară pentru obținerea contractelor publice de consultanță.

Subiectul este, din nou, universal valabil, cu accent deosebit pe sectorul nevralgic al asistenței medicale. Iată o știre din multe altele pe acestă temă: ”Sistemul public de sănătate din UK (NHS) a cheltuit, în 2014, 640 de milioane de lire pe consultanță privată de management, cu 313 milioane mai mult decât în 2010, în ciuda angajamentului guvernului că vor fi drastic reduse aceste costuri. Valoarea adăugată pe termen lung pe care o aduc aceste contracte rămâne încă în discuție, cu opinii de ambele părți”.

Aceasta fiind scena globală, să restrângem cadrul și să aruncăm o privire asupra noului episod autohton din piesa „dincolo era mai ieftin”: contractul dintre CNAS și HP. Conform comunicatului publicat de DNA, au fost ”achiziționate servicii suplimentare de asistență tehnică și instruire on-site pentru Sistemul Informatic Unic Integrat (SIUI) și pentru softul care asigură planificarea resurselor (ERP) la prețuri supraevaluate, respectiv la valori de 804 euro/zi-om în cazul a două dintre actele adiționale și de 760/zi-om, în cazul unui alt act adițional, dintre cele care fac obiectul prezentului dosar”.

Observăm din comunicat că, de data aceasta e vorba de prețuri supraevaluate. Spun ”de data asta”, pentru că, anul trecut, în cazul Statul vs. Petrotel-Lukoil, procurorii acuzau că grupul vindea produse la prețuri subevaluate. Acolo, benchmarkingul de tipul „dincolo era mai scump” se proba prin raportarea la costurile de producție, mai mari. Arătam atunci că aceasta este o abordare simplistă, pentru că atunci când vorbești de un preț trebuie să te raportezi la piață, la cerere și ofertă. Dacă toată lumea ar avea obligația să vândă peste costuri, ar însemna că nu ar trebui să mai existe companii (private ori de stat) care să mai raporteze pierderi.

Simplistă mi se pare abordarea și în cazul de care vorbim acum. Mai ales că se ajunge la un benchmark (bază de comparație) care ridică semne de întrebare asupra analizei efectuate – citez din comunicat: ”aceste servicii au fost subcontractate până la prestatorii direcți, la prețuri din ce în ce mai mici, astfel încât pentru serviciile efectiv efectuate, prestatorii au încasat cel mult 200 de euro/zi-om”.
O formulare care ne lasă să înțelegem că ar fi vorba de subcontractări în lanț și … cam atât.

Doar că nu este relevant la cât se face subcontractarea, atâta timp cât responsabil pentru îndeplinirea obligațiilor rămâne contractorul principal. În mod riguros, orice preț ar trebui să fie analizat în raport cu prețul pieței pentru contracte care prevăd obligații, riscuri și funcțiuni similare (de exemplu, termene de plată, garanții de execuție, risc de conformitate, securitate etc.).

De aceea, nu veți găsi cu ușurință un răspuns la întrebarea ”cât costă un consultant de ERP? Și, în general, cât costă un consultant?” Sunt puține informații publice disponibile privind ratele orare ale consultanților. Diverse rapoarte de piață indică faptul că ratele orare pot varia semnificativ de la „50 – pentru nivelul operațional – până la 300 de lire sterline pe oră – pentru nivelul strategic” (consultancy.uk).

Un raport al Asociației Consultanților în Management din România (AMCOR) arată o plajă de tarife și mai generoasă, între 118 și 1.200 de euro pe zi pentru București. Și e normal să fie așa, cum spuneam mai sus, fiindcă termenii contractuali pot fi extrem de particularizați: firmă X caut un consultant care să mă ajute să rezolv problema P, cu marja de siguranță S, respectiv furnizor Y îmi asum riscuri R și îndeplinesc funcțiunile specifice S.

Orice comparație solidă presupune o analiză tehnică care ne duce pe terenul vast, atât de sensibil și … atât de politizat al prețurilor de transfer. E vorba de prețurile tranzacțiilor dintre afliliați (tranzacțiile intra-grup și prin extensie între entități între care se poate dovedi existența unui interes), care sunt acum în centrul investigațiilor autorităților fiscale din întreaga lume.

Nu voi detalia ce presupune o analiză tehnică a metodelor de comparabilitate prin care se soluționează disputele privind prețuri supra sau subevaluate. Nu voi face nici trimiteri la baze de date pe care se întemeiază astfel de analize. Poate mai grăitor ar fi un scurt video despre ce este și ce se vrea în transfer pricing, realizat pornind de la interogatoriul pe această temă a unui gigant IT în Parlamentul britanic. Sau, de ce nu, găsiți explicații chiar în cuvintele lui Shakespeare, pentru că totul este măsură pentru măsură.

La nivel de înțelegere intuitivă corectă a subiectului, mi se pare foarte potrivit un punct de vedere pe care l-am găsit în rândul multor comentarii pertinente ale cititorilor, in urma apariției știrii pe hotnews.ro.
”Relevant ar fi daca DNA-ul ar spune: HP-ul practica un tarif de 500 eur/zi in relatia cu entitati private si 800 eur/zi in relatii cu statul. Ceva este suspect aici. Atunci ar fi alta treaba, insa la modul simplist (si gresit zic eu) la care au calculat prejudiciul, chiar ma abtin de la orice comentarii, insa am mai multe pretentii de la singura institutie in care am deocamdata incredere. Nu vreau sa critic DNA-ul ci vreau sa faca dosarele in asa fel incat sa nu poata fi acuzati de amatorism de rechinii care abia asteapta cea mai mica greseala din partea lor”.

E clar că situațiile de felul CNAS – HP impun o analiză tehnică, pe cifre, și nu una dusă pe principiul „dincolo era mai ieftin”. De aceea m-am bucurat – acum ceva timp – că în noua formă a legii achizițiilor publice s-a introdus principiul obținerii celui mai bun raport calitate-preț, pentru că în umbra ipocritului ”celui mai mic preț” se petreceau fărădelegi fără număr. Dar, în continuare transparența ar avea mult de câștigat prin introducerea unor reglementări clare care să permită în cadrul achizițiilor publice respingerea din start a prețurilor ce ies din intervalul de piață. Iar acesta nu se poate fundamenta și susține decât prin analize de comparabilitate corecte și solid argumentate.

Notă: Cazul abordat în acest text probabil va face să curgă multă emoție în dezbateri mai mult sau mai puțin părtinitoare. Mă delimitez în avans de orice încercare de a “corupe” sensul acestui text, care urmărește să aducă în discuție aspectele tehnice în jurul cărora ar trebui să aibă loc dezbaterea problemei, în baza unor calcule și metode de analiză a prețurilor. Precizez că nu am relații de nicio natură cu niciuna din părțile menționate în text (în afara faptului că sunt asigurat CNAS).

Aricol apărut pe contributors.ro, mai 2016. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Pe aceeași temă, pentru abordarea corectă a contractelor publice  

De ce nu și-ar face și statul dosar de prețuri de transfer?,  un comentariu TPS, iunie 2014

 

 

 

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

În mega-scurgerea de informații Panama Papers, s-a ajuns la publicarea, zilele trecute, a unei liste cu peste 360.000 de nume legate de structuri offshore. La fiecare accesare, căutătorul în baza de date este avertizat – “Există utilizări legitime ale companiilor offshore și ale structurilor de tip trusts. Nu intenționăm să sugerăm sau să acuzăm că toate persoanele, companiile sau alte entități incluse în baza de date au încălcat legea ori au acționat în vreun fel necorespunzător.”

Cu acest avertisment în minte, pe lista scursă din Panama, în dreptul României, găsim, de exemplu, un domn pe nume Stan Gheorghe despre care… ei bine, despre care, până una-alta, nu știm decât că se află pe această listă până mai ieri secretă.

Acum două zile, statul român a publicat si el o … panamá (prin definiție – o împletitură... din paie, bunăoară) de listă care pare să-și fi propus compromiterea ideii de transparență și respect față de contribuabil. Aflăm astfel de vreo cinci Stan Gheorge împrăștiați prin toată țara care, ca si alte persoane mult mai cunoscute, apar pe listă cu o suma in dreptul numelui, si … cam atat. Așadar ce sa intelegm? Ca avem 187.230 de conaționali care pare că nu cred în dictonul ”ce e mai rău decât să plătești impozite? Să nu plătești impozitele!”

Conform unui comunicat ANAF răspunsul e nu, nu asta ar trebui sa înțelegem, deoarece: ”contribuabilii cu restanţe fiscale înregistrate au primit notificări prealabile şi li s-a oferit astfel posibilitatea stingerii datoriilor sau clarificării situaţiei fiscale, iar în cazul în care astfel de situații sunt constatate de contribuabili după publicare, listele vor fi actualizate la cererea acestora”. Deci trebuie să te duci la stat să-i spui că ai plătit – el nu știe lucrul acesta(?!) – și de-abia apoi statul te scoate de pe listă.

Efectul acestui tip de disfuncționalitate este compromiterea exercițiului de transparența si responsabilizare care ar fi trebuit sa fie publicarea listei în cauză. Astfel, chiar dacă ți s-a declarat public statutul de datornic la stat (prin intermediul listei), nu înseamnă că într-adevăr ai datorii! Sau, în alt scenariu, ești incriminat pentru o datorie chiar dacă ești în proces de a o contesta folosind căile legale!

Ca să punem puțin lucrurile in perspectiva, e util să avem in vedere ca – evident – neplata taxelor si impozitelor nu e un specific national. Se intamplă peste tot, si, în ultimul timp, tocmai pentru că fenomenul pare tot mai greu de stăpânit, statele au luat decizia producerii listelor sugestiv intitulate ”name and shame” (numește și fă de rușine!). Insa sunt cateva abordari in privinta listelor care fac diferenta.

Din Anglia, vine lista curentă a celor care în mod deliberat nu-și plătesc taxele. Cu nume, adresă și cu business-ul pe care îl dețin. Spre exemplu pe primul loc la 1 aprilie 2016 figura dl. D. J. Brewerton, din orășelul Didcot. Ține un pub și a adunat, cu tot cu penalități, o datorie frumușică de câteva zeci de milioane de lire, cu o vechime de 3-4 ani. Sigur, se comentează și la englezi, ca peste tot, că de ce se ia Fiscul de cei mici (de frizeri, instalatori, mici proprietari), că nu vede marile corporații etc., dar în final, lumea înțelege scopul si semnificația listei.

În primul rând, Fiscul britanic (HMRC) își asumă declarația că, la momentul T, oamenii de pe listă fraudează în mod deliberat statul și, implicit, pe contribuabilii de bună-credință. Nu aruncă publicului o listă să se amuze de numele pe care le găsesc, ci spune că a făcut inspecții soldate cu impunerea unor penalități mai mari de 25 de mii de lire și în fiecare caz s-a încheiat apelul (contestația).

La New York se publică suma datoriei stabilită în instanță și numărul deciziei de impunere. În California, există așa-numitul Board of Equalization (BoE), un fel Fisc special care administrează peste 30% din veniturile statului, provenite din patru categorii de taxe care generează circa 56 de miliarde de dolari (numele vine de la scopul inițial al instituției, de acum 140 de ani, de a se asigura că practicile fiscale se aplică uniform și echitabil în întreg statul). Doar o privire pe site-ul BoE ne face să visăm cu ochii deschiși la cum ar fi dacă și la noi … (vă recomand acest tablou al taxelor, incredibil de simplu și practic). Evident că și BoE are o listă, care merge până la a da chiar adresa exactă a contribuabilului fraudulos.

În Oregon, Fiscul spune clar – ”înainte de a posta informația, notificăm contribuabilul și îi mai dăm încă o șansă să-și achite datoria. Apoi nu se publică nicio informație dacă delincventul a intrat într-un plan de plată eșalonat, a intrat sub protecția legii falimentului, este deschisă contestația, nu a fost înregistrată o decizie legală, este suspendat procesul de recuperare”.

Deci, când lucrurile sunt clare și doar atunci se poate trece numele contribuabilului pe lista, și chiar numele soțului/soției (!), ca și în Carolina de Nord (în definitiv, elementele suplimentare de indentificare elimină riscul de fi făcut de rușine un contribuabil cu potrivire de nume).

Dar condiția de bază e asta – lucrurile să fie clare! Și autoritatea fiscală este cea care are obligația să faca lucrurile clare, să le verifice, din respect pentru contribuabili, dacă nu pentru a-si păstra credibilitatea. De-abia după ce lucrurile s-au limpezit (o decizie în instanță sau contribuabilul însuși a renunțat la căile legale de atac) se poate spune da, în mod deliberat acest om este un datornic.

A, se va spune – păi procesele durează o veșnicie! Da, dar vina este atunci tot a sistemului, și în niciun caz a contribuabilului, chiar dacă se întâmplă ca acesta din urma să exploateze niște portițe legale. Închideți portițele și faceți legile clare și stabile – ar trebui să fie cuvântul de ordine al unui sistem fiscal sănătos, în care, într-adevăr, să fie o rușine sa fii, în mod deliberat, un datornic.

Deocamdată, auzim pe ici-colo, de câteva zile, ”ia să văd, nu cumva mă găsesc și eu pe listă!?”. Nici n-ar trebui să ne punem această problemă! Altfel, de ce ne mai mirăm că și Stan Gheorghe s-a dus în paradisul fiscal...

 

Articol apărut pe contributors.ro, mai 2016. Autor- Adrian Luca, TPS 

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Faceți parte dintr-un grup de companii cu o afacere consolidată de peste 750 de milioane de euro? Pe lângă raportările interne obișnuite către sediu central, va trebui să pregătiți câteva date care să ajute grupul să se conformeze noilor cerințe europene de transparență fiscală țară cu țară. Poate știați de acest lucru, având în vedere directiva Consiliului UE din ianuarie privind schimbul automat obligatoriu de informații la nivelul administrațiilor fiscale. Dar acum aflați ceva de ultimă oră: va trebui, de asemenea, să și puteți explica aceste date, cât mai pe înțelesul publicului larg! Pentru că toată lumea le va putea citi în comparație cu datele prezentate de celelalte companii din grupul dumneavoastră.
”Ce se întâmplă?” – ca să preiau chiar întrebarea din pachetul de comunicare care însoțește lansarea noilor reguli europene în materie de transparență publică fiscală. Comisia Europeană a aprobat proiectul de directivă care stabilește că o multinațională, europeană sau nu, cu afaceri totale peste 750 de milioane euro și având cel puțin o filială/sucursală în UE, trebuie să prezinte defalcat pentru fiecare stat membru unde are activitate, un pachet de informații standard care să cuprindă:

1.Natura activității ( scurtă descriere)
2.Numărul de angajați
3.Cifra de afaceri netă, care include cifra de afaceri realizată cu părți afiliate
4.Profit (pierdere) înaintea impozitării
5. Impozitul pe profit datorat în statul respectiv, pe baza profitului realizat în anul curent în acel stat
6.Impozit pe profit plătit efectiv în anul curent
7. Rezultatele reportate

Practic este același pachet de date cerut de Bruxelles și implicit de autoritățile naționale (legislația trebuie să apară până la sfârșitul acestui an) de la fiecare multinațională cu afaceri peste 750 mil. euro, informația urmând să circule automat în fiecare stat membru (vezi aici directiva din ianuarie). Dar iată că acum vin schimbări noi și transparența trece la nivelul 2.0, ca să zic așa. Undeva chiar spre 3.0, având în vedere implicațiile.

Toată lumea se aștepta că vine Country-by-Country Reporting, ancora principală a proiectului BEPS de la OCDE, care statueză principiul „impozitele se plătesc acolo unde este generat profitul”. Dar iată ca, acum, europenii vin cu câteva ”îmbunătățiri”:

A. pachetul de date va fi pus pe site-ul grupului de companii și va sta acolo 5 ani pentru a fi văzut de oricine este interesat. Dacă sunt discrepanțe între impozitele accrued și cele efectiv plătite, acestea trebuie explicate.
B. dacă grupul are subsidiare și în afara unui stat membru, datele vor fi prezenatate cumulat pentru afacerile derulate extra-UE, cu excepții, însă:
C. datele se individualizează pentru fiecare paradis fiscal ( jurisdicții care nu probează buna guvernanță). Ce înseamnă „paradis fiscal” – se lucrează la stabilirea listei, cum ne transmite Bruxelles-ul.

Este noul ABC al transparenței corporatiste europene. Nu merge chiar până la tranparența totală la nivel global (nu se individualizează pe fiecare jurisdicție extra-UE), dar merge până la punctul care ar putea fi considerat maximul posibil în acest moment. Si nu e deloc puțin.

Adică știm că, în România, spre exemplu, oricine poate să afle pentru fiecare companie din țară, date sumare precum cifra de afaceri, număr angajați, plus profit (pierdere) brut și net și astfel impozitele plătite – sunt informații disponibile pe site-ul Ministerului de Finanțe. În maniere apropiate, se pot obține date și de la alte autorități naționale europene.
Dar este pentru prima dată când oricine poate să vadă, pentru aceeași companie care are baze operaționale în UE, date defalcate pe fiecare stat membru adunate într-un singur loc, astfel încât sa poată face comparații.

Aici este de fapt cheia în care trebuie descifrat acest nou alfabet al transparenței – publicul va putea să facă comparații – cum s-a mișcat compania respectivă în fiecare stat membru unde are bază de operații și, mai ales, în paradisurile fiscale? Cine va fi catalogat ca fiind paradis rămâne să aflăm, cum spuneam, dar putem să ghicim ce lupte grele se dau pe acest front, mai ales în urma recentelor dezvăluiri din Panama Papers.

Intenția decidenților de la Bruxelles e de-a dreptul ... transparentă: supune compania scrutinului direct al omului de pe stradă! „De ce ai plătit doar atât? De ce dincolo e mai ...scump?” devin de acum întrebări banale pentru oricine. Răspunsul s-ar putea să fie un pic mai complicat. Odată devenit public (și încă o dată: timp de cinci ani, ca la o adevărată inspecție ficală!) acest simplu raport de care vorbim se va transforma într-un complicat exercițiu de comunicare – un fel de analiză de comparabilitate, cum se face acum în dosarul prețurilor de transfer ale tranzacțiilor dintre persoane afiliate, doar ca ceva mai grea, că trebuie adusă la limbajul omului de pe stradă. Care, apropo, sunt in general chiar clientii companiilor respective.

Și acum, câteva cifre – 741 de companii multinaționale cu afaceri globale de peste 750 de milioane de euro au cel puțin o parte afiliată (deținere minimum 25%) în România. Din acestea, 540 sunt multinaționale europene (cu sediul central în UE). În perioada urmatoare, vom analiza mai în detaliu aceste companii, din punct de vedere al rezultetlor obținute în ultimii cinci ani, 2010-2014. – detalii pe transferpricing.ro)

Dacă procedurile legislative (trecere prin Parlament European, aprobare în Consiliul European, apoi transpunere în legislații naționale) se vor mișca repede ( și, după Panama nu cred să se mai pună acest ”dacă”) și având în vedere că prevedirile se vor aplica la un an de la probare, ne putem aștepta ca primele rapoarte să apară în 2019, aferent exercițiului fiscal 2018.

text de Daniel Sacal, daniel.sacal@transferpricing.ro

 

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Aprilie 2016 - un nou reper cronologic în tăvălugul global care a cuprins fiscalitatea tranzacțiilor dintre persoane afiliate.

S-a declanșat ”Panama Papers”, cea mai mare scurgere de informații privind structuri înregistrate în paradisuri fiscale (offshore). Canalele media s-au umplut imediat de nume grele de politicieni (direct sau prin trimitere la rude/prieteni) oameni de afaceri, bănci găsite în aceste documente, alături de artiști, sportivi, scriitori… Pentru că, așa cum ne arată Panama Papers, și … clasa muncitoare vrea în paradis.

De ce? De ce se duc acolo atât de mulți contribuabili, evadând din lumea dură a fiscalității de aici? Acesta e întrebarea.
Precedentele scurgeri globale Luxleaks au amplificat proiectul BEPS și statuarea principiului „profitul se impoziteaza acolo unde este realizat” – cuvântul de ordine în fiscalitatea intra-grup și implicit în problematica prețurilor de transfer. Prin ecoul său politic, și ”Panama Papers” vor accelera planurile de creștere a transparenței și de combatere a fenomenului ”tax avoidance” (minimizare taxelor plătite prin folosirea abuzivă a unor structuri fiscal legale)
Așadar, încă un moment de strângere a șurubului. Dar credem că, în egală măsură, trebuie să fie și un moment de dezbateri serioase – cum să facem, noi statul, să vă aducem vouă, contribuabililor ne-infractori, mai mult ”paradis” la voi acasă (in jurisdicția voastră fiscală)? Să nu mai fiți tentați să evadați pentru că aveti aici un sistem fiscal corect și pentru voi, și pentru stat?
Altfel spus – reformați sistemul, dar nu-l sufocați, apropiați-l cât mai mult de acea stare ideală de win-win situation!

Pe acestă temă, vă invităm să citiți un nou articol TPS – ”De ce se duce clasa muncitoare în paradis fiscal?” (Hotnews.ro si Contributors.ro, 7 aprilie 2016)

Detalii
Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Un comentariu despre ce s-a întâmplat pe 15.03.16: la Seul, se scria o etapă istorică din modul în care se va juca GO de acum încolo, iar, la Bruxelles, se scria încă o etapă decisivă din ceea ce istoricii vor denumi CCCTB - noul GO fiscal european.

待續 (Dài xù , cum ar fi zis vechii chinezi, părinții GO-ului).  Un fel de va urma, după cum vor vedea contribuabilii europeni, jucătorii noului joc (inclusiv cei care au de-a face cu prețurile de transfer, nota bene!)    

Se joacă noul GO fiscal european! Avem și noi o strategie?

Privitori sau nu ca la teatru la recentele partidele de GO dintre inteligența artificială AlphaGo și inteligența umană a multiplului campion mondial Lee Se-dol (scor final 4 la 1), cred că putem pleca acasă cel puțin cu o concluzie – Errare humanum est, perseverare diabolicum. Nu știu ce e acest AlphaGo, dar de greșit nu prea mai greșește, pentru că de câteva milioane de partide perseverează în a juca cu el însuși și a se perfecționa. Și vorbim de cel mai complex joc simplu inventat de om, despre care se spune că are spațiu de inventivitate în mișcări cât nu are Universul atomi.

Campionul mondial a rămas șocat (vezi aici) când a văzut la partenerul său de joc prima mutare …neomenească, pentru că niciun profesionist nu s-ar fi gândit la acea aruncare a pietrei de GO, dincolo de înțelegerea actuală a jocului. Inclusiv părinții lui AlphaGo – divizia britanică Deep Mind din cadrul Google – s-au arătat surprinși de ce ajuns să facă acest ghem de conexiuni neuronale artificiale: l-au învățat cât au putut, dar de la un punct încolo, lucrează singur, de capul lui. Nu de puține ori, mașinăria părea că face greșeli, dar în realitate aceasta își urmărea scopul pentru care fusese programată. Chiar dacă asta însemna să joace altfel.

Păstrand această imagine în minte, sa calatorim in timp si spatiu, pană in sala Parlamentului European de la Bruxelles. E chiar 15.03.16 (ziua în care s-a încheiat seria partidelor istorice de GO de care pomeneam mai sus) și asistăm la ședința ”Decizii Fiscale și Alte Măsuri Similare sau cu Efecte Similare” (TAXE 2). Partida se cheamă ”Schimb de opinii cu multinaționalele pe tema fiscalității companiilor și mai mult decât atât”. „Și mai mult decât atât” încearcă, desigur, să cuprindă uriașa panoplie de practici și tehnici reunite sub umbrela conceptelor de tax planning și tax avoidance (practici legale ostentative pentru minimizarea obligațiilor fiscale – cum sună o definiție de ultimă oră).

Și în acestă partidă ne întâlnim cu Google, dar de acestă dată, alături de alți jucători de talie globală precum Apple, Ikea, McDonald’s. Multinaționalele sunt, în aceasta partidă de “GO fiscal”, pe postul de jucători umani, adică supuși greșelii, dar, în același timp, plini de inventivitate. Astfel, de la Londra la Washington, de la Bruxelles la Canberra, marile corporații sunt desemnate campioni mondiali la tax avoidance: sunt acuzate că-și greșesc intenționat impozitele plătite, recurgând la tot felul de scheme fiscale pe care le găsesc (nota bene!) exploatând la maximum legislațiile fiscale actuale.

Asadar, zgomotul politic nu lipsește de la Bruxelles, unde se lucrează la … perfecționarea inteligenței artificiale care să ducă jocul de „GO fiscal” într-o noua etapă.

Pe toate limbile vest-europene, plus poloneza, parlamentarii nu pierd ocazia de a se indigna în termeni tehnici (”aș vrea să știu care sunt structurile fiscale prin care faceți tax avoidance?/ Am citit în presă că Google a trimis profit de 12 miliarde de dolari în Bermude. E adevărat?”) sau cu iz politic (”Grupul dumneavoastră nu se simte stânjenit de astfel de operațiuni? Pe dumneavoastră, personal, nu vă deranjează să faceți asta?/ Cât sunt salariile șefilor comparativ cu impozitele pe care le plătiți?/ Nu pare că dați prea mult înapoi societății. Care e conceptul dumneavoastră de responsabilitate socială a întreprinderii – CSR”?).

Sunt mutări derutante (cum ar fi întrebarea populistă referitoare la salarii, pe care am mai întâlnit-o chiar și în parlamentul britanic - vezi cazul Google), dar mutarea-surpriză, cea care face diferența, de-abia acum vine.

”Suntem 28 de state acum, cu 28 de sisteme de impozitare a profitului. Nu v-ar fi mult mai simplu dacă le-am înlocui cu un singur sistem european de impozitare ?”.

Președintele comisiei, Alain Lamassoure, pune o piatră într-un colț care părea până acum intangibil în UE – politicile fiscale naționale. La 72 de ani, politicianul francez are suficientă experiență pentru a ști să transmită mesaje în numele sistemului. Sistem care, de-acum, va juca altfel.

Un altfel care transpare din multe inițiative, studii și propuneri europene. De exemplu – CCCTB (Baza Comună Consolidată de Impozitare a Companiilor), despre care s-a auzit și acum cinci ani, dar din iunie anul trecut, de când a fost repusă pe tapet, revine sistematic în orice plan de acțiuni, declarație, recomandare sau directivă pe care instituțiile europene o emit în numele luptei împotriva tax avoidance.

Toate acestea confirmă ce spuneam în vara anului trecut: dincolo de crizele temporare pe care Uniunea Europeana e nevoita să le gestioneze (criza datoriilor grecești, criza refugiaților, Brexit și altele ce vor veni), sistemul european își urmează agenda fundamentală. Astfel, dincolo de ce ce a fost învățat de fondatorii săi (francezi, germani, italieni, etc.), algoritmul bruxellez lucrează acum „singur”: se perfecționează pentru a servi scopului pentru care a fost programat – PIAȚA UNICĂ. O mașinărie care știe că nu poate exista piață unică cu zeci de fiscalități.

Prin urmare, acum se desfășoară faza analizelor tehnice menite sa arate că nu există altă măsură viabilă în afară de CCCTB pentru a împiedica scurgerea profiturilor, ca rezultat al unei competiții epuizante între statele membre de tipul care dă mai puține impozite și mai multe ajutoare de stat.

De partea cealaltă a tablei de GO fiscal, companiile, în pragmatismul lor, înțeleg că nu se vor mai putea opune mult timp acestui nou stil de joc și cer doar mai multă simplitate și claritate. În definitiv, unificarea sistemelor de impozitare nu e chiar cel mai rău lucru care li se poate întâmpla. Până la urmă vor fi nevoite sa recunoască și că transparența poate deveni un mod constructiv de a face de business. Problema reală care se pune în noul joc va fi însă la nivelul încasatorilor de taxe, respectiv a autorităților fiscale naționale, din statele membre.

În loc de concluzie: nu spun să ne speriem de CCCTB! CCCTB este (e pe cale sa devină) inteligența artificială care a evoluat până la nivelul la care nu ar avea sens sa i te opui. Prin urmare, viitorul e al celor care se pregătesc pentru a ști să lucreze cu ea. Să fii bun la CCCTB va însemna întoarcerea la atuurile de bază pe care ar trebui să le aibă un mediu fiscal sănătos: stabilitate, claritate, simplitate, și, în plus, desigur: simplitate, claritate, stabilitate!

Fiți inventivi, adaptati-vă, nu renuntati la a vă perfectiona – e de fapt lectia AlphaGo. Asta ne spune acum și mașinăria bruxelleză. Vreți în Europa? Nu se poate fără CCCTB. Și nu se mai poate câștiga doar pe procente mici de impozitare (să fim serioși, de 10 ani, cota unică de 16% nu ne-a făcut să câștigăm tot ce înseamnă mari investiții în partea noastra de lume!), cheltuieli reduse, salarii mici, ambiții mărunte.

E un joc nou. Vom ști să-l abordăm? Sau ne vom mulțumi să vedem cum jocă ”inteligența artificială” în locul nostru?

 

Text apărut pe contributors.ro, martie 2016. Autor - Adrian Luca, TPS