Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 15 Decembrie 2016

Acest comentariu ne-a fost prilejuit de declarațiile președintelui PSD, făcute imediat după câștigarea alegerilor. Nu este un comentariu despre politică, așa cum nu este despre baza comună de impozitare europeană (CCTB), nici despre prețuri de transfer. Este doar un nou semnal referitor la nevoia unei dezbateri despre cum înotăm noi, ca economie, ca societate în acest bazin politico-economic/economic-politic care se cheamă Uniunea Europeană. Cum ne poziționăm pentru a capitaliza cât mai mult din  noua transformare radicală a Europei? Am lansat doar o nadă pentru reflecție …

Pescuit sportiv în Europa: cum integrăm știuca românească alături de crapul european?

Multe s-au spus, multe analize se fac și se vor mai face pe seama alegerilor tocmai încheiate și a ciclului electoral care tocmai începe. Mai mult decât în campanie, românii stau cu ochii pe ecranul televizorului și așteaptă declarația cea mare care să hrănească așteptările perioadei următoare.

Unii au pescuit remarca președintelui PSD, Liviu Dragnea, făcută imediat închiderea urnelor: ”Ştiţi că sunt pescar pasionat şi-mi place peştele. Am fost acum două săptămâni în piaţa Obor şi întrebam de crap şi de caras. Şi mi s-a oferit, iată, ce crap din Spania avem, ce caras frumos din Ungaria (…). Dar din România ce aveţi? Am întrebat şi mi s-au arătat câteva ştiuci amărâte. Dar România are un bazin hidrografic uriaş, de ce nu putem produce local? Asta este astăzi cea mai mare problemă în România. Trebuie să ne întrebăm: de unde consumăm apă, gaze, electricitate? De la firme străine care duc profiturile în străinătate. Noi vrem să facem o Românie unde să producem local ceea ce avem nevoie”

Pornind de la premisa că declarația este redată fidel, cred că nu ar trebui interpretată la modul grav, de atac la multinaționale. Nu o văd neapărat ca pe o declarație-știucă (știți că știuca, rechinul apelor dulci și limpezi, este faimoasă prin atacul-surpriză), ci aș vrea să o văd ca pe începutul unei dezbateri necesare despre cum înotăm noi în acest bazin politico-economic/economic-politic care se cheamă Uniunea Europeană. Subiectul este unul cât se poate de serios, pentru toate palierele societății, și poate că această pildă pescărească este chiar o nadă pentru reflecție…

Astăzi este deja un lucru comun în toată Europa, de la vest, la est, de la nord la sud, să se arate cu degetul la multinaționalele care fac BEPS (base erosion and profit shifting – erodarea bazei de impozitare și mutarea profiturilor) după formula consacrată de OECD. Atacul e deja declanșat – Londra vs. Google, Paris vs. Google, Bruxelles vs. Apple, Bruxelles vs. Fiat etc. (pentru detalii, vedeți și secțiunea studii de caz!) Cu bugetele secătuite, autoritățile statelor membre, încurajate de cele europene, sunt hotărâte nu numai să arunce năvodul ba chiar să electrocuteze sistemul fiscal actual: noi reguli de transparență, noi reguli de alocare a profiturilor de pe urma tranzacțiilor intra-grup ale multinaționalelor. Cum spunea comisarul Pierre Moscovici, acum e momentul politic, există starea de spirit necesară în rândul opiniei publice.

Or multinaționalele, grupurile de companii, în general, știu bine că, odată deschise zăgazurile, nu au cum să găsească loc ferit de noile griji fiscale nicăieri în UE, deci nici în România.

Problema e ce rămâne în economie după ce trece puhoiul? și răspunsul ține de modul în care ne poziționăm pentru a capitaliza cât mai mult din această transformare radicală a Europei.

Am mai avut ocazia să vorbesc despre revoluția integrării fiscale a Europei prin crearea unei baze comune de impozitare a companiilor care fac parte din marile grupuri europene (CCTB) ulterior acesta urmând să fie consolidată (CCCTB). N-am prea avut însă ocazia unei dezbateri pe tema implicațiilor pe care le are unificarea forțată în special asupra micilor economii naționale – subiectul nu și-a găsit loc pe agenda publică în ultimul an și jumătate. Liniștea e atât de adâncă încât la București nici măcar nu s-a transmis public că la reuniunea Consiliului UE de săptămâna trecută, cei 28 de miniștri de Finanțe și-au dat acordul politic final din partea statelor membre pentru acest CCCTB.

În esență, problema de a fi sau a nu fi pentru CCCTB ține de cât de mult ești dispus ca stat să renunți la ceea ce se poate numi suveranitate fiscală națională, acel instrument care-ți permite să influențezi economia atunci când simpla aplicare a ratei de impozit nu mai este suficientă. (spre exemplu, vrei să influențezi un anumit domeniu prin printr-o rată de amortizare accelerată, acceptarea unor deductibilități etc.)

Dar aici nu e vorba de emoții, e vorba de economie: (it’s the economy, cum zice o vorbă celebră de la americani) . CCTB-ul este poate cel mai ambițios proiect de la stabilirea pieței unice europene și își va urma destinul istoric – așa cum au acceptat să pună la comun instrumente naționale de politică valutară și monetară, marile economii europene (deci și cele mici) trec și la unificarea politicii fiscale.

Fără îndoială că acestă bază comună are toate șansele să-și îndeplinească obiectivele de simplificare fiscală, creșterea gradului de conformare (ceea ce înseamnă respectarea obligațiilor fiscale de către contribuabili) și impulsionarea investițiilor de-a lungul UE. Dar, în același timp, are un inconvenient – forțează economii diferite, mult prea diferite între ele, să lucreze după aceleași reguli – o economie care produce tehnologie, cu una care asamblează. Putem continua la nesfârșit comparațiile (într-o parte avem o baltă plină de crapi dolofani, într-alta, știuci amărâte etc.), ideea e aceeași: baza comună elimină avantajele fiscale comparative, astfel încât, ca să mai atragă investiții, economiile mai puțin dezvoltate par sortite să rămână prizonierele avantajelor competitive naturale, precum salariile mici.

Și atunci se pune firesc întrebarea: cum va ieși România din cercul vicios al salariului minim de 200 de euro? cu acest salariu, angajatul român de-abia supraviețuiește, fără acest salariu, economia românească de-abia respiră! (articol pe acestă temă, aici)

Soluția nu stă în a ne opune (inutil și contraproductiv) unei inițiative istorice precum CC(C)TB ci să negociem instrumente de compensare care să ne permită să ne atingem și obiectivele de dezvoltare.

Spre exemplu, putem vorbi de un fond suplimentar european care să fie alimentat din încasările obținute prin reducerea BEPS la nivelul UE? Companiile ar putea să aibă acces de o manieră simplificată și flexibilă la aceste fonduri dacă investesc în economiile europene emergente, pentru reducerea decalajului de productivitate – așa vor câștiga și investitorii, și angajații, și bugetele de stat (prin creșterea încasărilor din impozitarea muncii, să spunem). Poate fi o sugestie, o pistă de negociere, din categoria mai las eu, mai lași tu, ca lucrurile să meargă înainte.

Actuala turnură a proiectului european – și CCCTB este o dovadă clară în acest sens – este că tot ce gândești azi la nivel național (că vrei locuri de muncă mai multe și mai bine plătite, că vrei reduceri de taxe masive etc.), totul se judecă astăzi în context european, în logica ce dai ca să primești la schimb.

Aici nu e loc de ”racul înapoi se da/broasca tot în sus sălta/Știuca foarte se izbea/Și nimic nu isprăvea”.

Da, cred că e un moment bun să ne ducem la Bruxelles și să spunem – pentru că ajutăm la dezvoltarea proiectului european, avem nevoie să ne susțineți în politica noastră, ajutați-ne cu undițe pentru … a avea știuci mari și frumoase românești, care să muște din piața europeană, că au cu ce! Sau, vrem undițe pentru … a ne dezvolta ca pol de energie, că putem fi buni la asta! Dar, în continuare, nu e un moment bun să ne ducem la Bruxelles cu vechile emoții, dați-ne crapul înapoi sau dați-ne apa, electricitatea înapoi etc.

Aici e bătaia peștelui pentru România – să trecem la integrare, după 10 ani care … au fost suficienți pentru a ne savura aderarea!

Altfel, rămânem blocați și peste patru ani vom spune, tot ca în fabula lui Donici – „Nu știu cine-i vinovat;/Însă, pe cât am aflat,/Sacul în iaz nu s-au tras,/Ci tot pe loc au rămas.”

Articol publicat pe hotnews.ro și contributors.ro, decembrie 2016. Autor - Adrian Luca, TPS 

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 12 Noiembrie 2016

Spunem poate prea ușor astăzi despre un eveniment care are o oarecare doză de neobișnuit că va schimba lumea. Dar alegerea noului președinte american pe 8 noiembrie este chiar unul din acele evenimente care aduce o altă lume cu care să ne obișnuim, din categoria the new normal. Lumea de mâine va fi lumea post criza-2008, post-Brexit și, de acum, și post-Trump.  

Noua lume își redefinește inclusiv dimensiunea fiscală, mai exact politico-fiscală. Inclusiv globalizarea, așa cum o știm, se reinventează și, evident, acesta înseamnă o nouă abordare a fiscalității grupurilor de companii, a întreg conceptului de transfer pricing.

Așa cum arătăm prin comentariile TPS, transfer pricing-ul înseamnă astăzi, mai mult decât oricând, să privești tabloul global. Așa facem și în comentariul de mai jos, în care, ținând cont de noul context, punem cifrele locale la lucru pentru a ridica problema oportunității creșterii intempestive a salariilor bugetarilor.  

Atenție la experimentele americane ”I 1433” și Toblerone! Poate învățăm ceva!

1. Marți, 8 noiembrie: celebrele batoane Toblerone de ciocolată își păstrează dimensiunea, dar devin mai ușoare, crescând spațiile goale dintre dulcile piramide. Același preț pentru iubitorii de ciocolată, dar cu ce costuri: ciocolată aerată cu … goluri de aer. Știrea e atât de generoasă în interpretări – pentru britanici (deocamdată, doar la ei se simte transformarea), e o metaforă copioasă a efectelor Brexit-ului, pentru americani (producătorul batoanelor este o companie din Ilinois), o alegorie despre cum lucrurile nu mai sunt ca înainte, deși, la ambalaj, pot să arate neschimbate.

Rămânem la ziua de marți, 8 noiembrie, dar ne mutăm câteva meridiane la Vest, mai exact până în statul din colțul NV al SUA – Washington (pentru exactitate, nu e vorba de Washington DC, capitala federației, ci de statul in care in care se gaseste orasul Seattle). Odată cu alegerile pentru președintele țării, guvernatorul local, forurile legislative federale și statale, electoratul acestui stat de 7 milioane de locuitori a fost chemat să se pronunțe și asupra așa-numitei ”I 1433”. Ce este aceasta? Este o inițiativă a unor organizații locale (Raise UP Washington – Ridică-te, Washington!) ca salariul minim pe întreg statul să ajungă la 11 dolari/oră în 2017 ( față de 9,53, după legislația în vigoare) și la 13,5 dolari în 2020. Așadar, o creștere de 15% în primul an, 40% în patru ani. Se estimează că de acestă măsură vor beneficia 730.000 de lucrători plătiți acum cu mai puțin de 13,5 dolari pe oră.

Rezultatul votului: politic, statul a rămas albastru (democrat), iar economic, va continua experimentul creșterii ambițioase a salariului minim. ”I 1433” a trecut cu 60% voturi pentru. ”I” cred că vine și de la interesant, pentru că pare de mirare că, la o așa întrebare, nu s-a obținut o majoritate mai categorică. Mai ales că acest stat este obișnuit cu experimentul care se desfășoară deja (doar) în orasul Seattle, unde consiliul local a aprobat în 2014 creșterea cu 50% în doi ani a salariului minim, până la 15 dolari pe oră.

Seattle este un oraș de 650 de mii de locuitori, unde se găsesc sediile unor multinaționale de talia Amazon și Starbucks. Un oraș bogat, care acum este pe val, cu un boom al pieței imobiliare cu efecte vizibile pe piața muncii (construcții, servicii). În aceste condiții, e normal ca și lucrătorii cu salariile mici să aducă acasă mai mulți bani, dar doar un sfert din acestă creștere de venituri se poate pune pe seama ridicării salariului minim, cum arată un studiu realizat în vară de Universitatea Washington. Studiul mai notează ceva – acolo unde afacerile se bazează pe lucrători plătiți la salariul minim, creșterea acestuia a fost, de obicei, însoțită de scăderea programului de lucru. Alfel spus, când nu au putut să-și transfere costurile în prețurile de vânzare, pentru a nu speria clienții (unele restaurante au venit cu formula bacșișului obligatoriu), atunci micile afaceri au apelat la … experimentul Toblerone. Cum spunea un patron de restaurant – cum să faci față când la câțiva km, în Moscow, angajatul acceptă să lucreze și pe 7,25$ ? (Moscow, adică un oraș din statul vecin Idaho).

În SUA, nivelul federal al salariului minim este de 7,25 dolari/oră din 2009 încoace (anumite state permit și un așa-numit subminimum wage, de 2,13 dolari – nivel stabilit în … 1991- , pentru domeniul serviciilor unde se practică tips/bacșiș, care ar trebui să acopere diferența până la minimul oficial). Dar administrația Obama a pornit o campanie pentru creștrea salariului minim și există chiar o mișcare ”Fight for $15 – Lupta pentru 15 dolari”, care a înregistrat câteva victorii în mari orașe precum Chicago, San Francisco, Portland. Întâmplător sau nu, vorbim de state – Ilinois, California, respectiv Oregon – care au rămas albastre și după aceste alegeri, totuși niște insule în marea roșu-republicană rezultată din alegeri. ( spre exemplu, un stat roșu este Idaho)

Chiar dacă problema salariului minim nu a fost una hotărâtoare pentru soarta acestor alegeri americane, votul de la ”I 1433” ne poate da o idee despre temerile societății de peste Ocean. Mai ales în rândul acelora care trăiesc în afara marilor orașe bogate, acolo unde încă nu poți să spui care criză a trecut și care criză stă să vină. Ei au nevoie de siguranță, predictibilitate, mai mult decât de o promisiune că o să câștige mai mult. Așa cum arătau și autorii studiului amintit, orice analiză pe tema salariului minim trebuie să răspundă și la întrebarea ce se întâmplă dacă la anul nu va ma fi boom?

2.Dar să lăsăm meridianele americane și să ne întoarcem pe plaiurile noastre. Așadar, avem de câteva zile o lege de creștere ambițioasă a salariilor în sistemul bugetar de sănătate și învățământ cu 15%. Ambițioasă și bruscă!.

Sunt sigur că dacă am face un referendum ”sunteți de acord să crească salariile din învățământ și sănătate?” o mare, o foarte mare majoritate ar pune un DA nu cu 15%, cu 200% mai mare decât pot eu să scriu acum. Și printre ei se vor regăsi chiar și cei care nu intră într-un spital de stat sau care nu-și duc copiii la o școală de stat.

Dar nu știu ce răspuns am primi dacă întrebarea ar suna – ”să crească cu 5% sau cu 15%? Cu un procent apropiat de creșterea economică generală sau cu unul de trei ori mai mare?”

La vot vor veni nu cei câteva sute din fotoliile politice de pluș, ci oameni din lumea reală, care, înainte de a pune ștampila, ar putea să se întrebe – bun, dar de unde putem să dăm de trei ori mai mult într-un an, când noi toți, ca economie nu putem să vindem bunurile și serviciile pe care le producem decât cu un câștig de 5%? Pe ce ne bazăm că boom-ul ăsta va continua? Din ce putem menține acestă turație, doar din consum? Că nu auzim să nască și economia noastră o multinațională ca Amazon sau Starbucks!

Problema salariului este inevitabil și la noi una de înroșire/albăstrire (vorbim de culori autohtone, nu americane) a hărții electorale. Dar, înainte de toate ar trebui să înțelegem (noi, ca societate) că salariul e o problemă economică, pragmatică prin excelență. Și tocmai acest pragmatism ar trebui să ne facă să reflectăm la, vorba guvernatorului Isărescu, aceste ”vremuri de mari incertitudini”.

În spiritul pragmatismului de care vorbeam, supun atenției dumneavoastră un mic tabel.

Am selectat primele 10.000 de companii din economia românească (practic baza economiei) în funcție de cifra de afaceri de anul trecut, de la 19,1 miliarde de lei, la 9,6 milioane. Între acestea, figurează 53 de societăți care au obiectul de activitate asistență medicală spitalicească și ambulatorie (generic – activități referitoare la sănătatea umană, cod 86), cu o cifră de afaceri cuprinsă între 291 milioane și aproape 10 milioane de lei (companiile din domeniul asistenței sociale nu sunt incluse, pentru că nu au întrunit criteriul referitor la venituri).

Prelucrări date preluate din baza de date tpsoft.ro (rândul al doilea) și de la INS (rânduri 3 și 4).

*În paranteză, sunt modificările care apar după ce din eșantion au fost eliminate două companii, nesemnificative ca număr de angajați, dar cu fonduri de salarii extreme, care ieșeau din grila de piață și astfel perturbau valorile medii. Se constată că este mai relevant indicatorul ”mediană”.

Notă – comparația în cazul domeniului învățământ ar fi fost nesemnificativă: în eșantion au intrat doar 7 companii private din acest domeniu (cod 85) care au la un loc mai puțin de 1.000 de salariați.

Puteți găsi aici analiza TPS - Statioșka pe eșantionul celor 10.000 privind primii cinci ani după criză (2008- 2013)

În domeniul sănătății (mai mult decât cel de învățământ), puterea creșterii economice se vede în dezvoltarea sistemului sanitar privat. Eșantionul prezentat arată, evident, o dezvoltare a acestuia, dar nu pe cât ne-am imagina, văzând spitalele și clinicile private apărute în București și alte câteva mari orașe. Salariul mediu e mai mare la privat decât la stat, dar când vine vorba de venituri, mediile pot fi înșelătoare. Mai degrabă este relevant un indicator precum mediana, care îmi arată până la cel nivel se încadrează 50% din populația analizată. Spre exemplu, jumătate din eșantionul celor mai mari companii din domeniul sănătății nu și-a permis o creștere a salariului mai mare de 60%. Și nici salariul la mediană nu mai este atât de spectaculos, comparativ cu salariile la stat (nu sunt disponibile date privind mediana salariilor la stat).

Economia națională a reușit, într-adevăr, să dubleze dimensiunea sectorului privat de sănătate (ca personal și chiar ca venituri) dar din păcate acesta este încă nesemnificativ comparativ cu sistemul de stat. Altfel spus – atât a putut motorul economic în materie de sănătate. Sigur că am putea să-l dopăm, să umblăm la carburație dar … cu ce costuri? Acesta este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem de fiecare dată, cu atât mai mult când visăm la creșteri de salarii într-o noapte cât în cinci ani.

Concluzia pentru mine este una simpla: ca să ne păstrăm medicii și asistenții în țară, ca să ne păstrăm profesorii la catedră, trebuie să visăm cu ochii deschiși cum să creștem productivitatea și valoare adăugată în fabrici, pe câmp și în laboratoarele de inovare. Să visăm și să acționăm! Altă soluție nu există. Asta dacă nu ne place să ne amăgim că datoria/deficitul/golul dintre piramidele de ciocolată se cheamă tot ciocolată.

Articol apărut și pe contributors.ro, noiembrie 2016. Autor - Adrian Luca, TPS. 

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 27 Octombrie 2016

CCCTB-ul e aici, algoritmul său este mai aproape decât ne imaginăm! Revoluția fiscală europeană era previzibilă în parcursul său - TPS vă informează despre acesta de mai bine de un an, de când a fost repusă pe agenda publică europeană - dar e imprevizibilă în consecințe (mai ales pe plan local) nu doar în materie de prețuri de transfer și fiscalitate intra-grup, ci chiar la nivelul mecanismului de derulare a afacerilor în companiile care fac parte din grupuri europene. Iar aceste consecințe sunt cu atât mai imprevizibile cu cât nu există nicio abordare la nivel național, care să țină cont de pozițiile și interesele companiilor locale. Lucrurile se complică și mai mult când transpunerile directivelor europene devin simple copieri mecanice ale actelor venite de Bruxelles.

Citiți aici un comentariu de atitudine marca TPS, care a fost preluat și în presa on-line.

Veți găsi, în premieră, și un exercițiu de alocare a profiturilor, pornind de la modelul de algoritm CCCTB propus de Comisia Europeană 

Cum transpune țara lui copy-paste noua revoluție fiscală europeană!

Poate că nici revoluțiile nu mai sunt ce erau odată – acum sunt anunțate. Un lucru însă tot nu se schimbă: propaganda și emoțiile. Propaganda e de la ei, emoțiile, de la noi. Și tocmai pentru a nu ne pierde de tot în vârtejul evenimentelor europene și autohtone produse pe 25 octombrie 2016, o să încerc o sistematizare. Iată despre ce puteți citi în acest text:

• Despre o reclamă la un produs care schimbă tot ce știai până acum despe fiscalitate în UE. Produsul se va vinde sub sloganul ”e bun pentru Europa” și, așa cum vă puteți imagina, nu vine pe gratis;
• Despre ziua în care la București se transpune cu copy-paste o directivă europeană pe care oricum Bruxelles-ul … a hotărât să o modifice;
• Despre cum să ai grijă ce-ți dorești de la politicienii români (unitate, viteză de reacție, inovație/imaginație), că nu se știe la ce se (mai) poate ajunge.

”Bun pentru cetățeni, bun pentru micile companii, bun pentru multinaționale, bun pentru guverne, bun pentru Europa!”. De mult nu ați mai văzut un asemenea șampon bun pentru orice tip de scalp, trebuie să recunoaștem. Testimoniale din partea coordonatorului pe fiscalitate a unui grup de ONG-uri de la Bruxelles, din partea directorului sloven înconjurat de chimiști care agită eprubete (pentru că are un IMM care produce pentru industria farmaceutică), din partea directorului de mare multinațională cu baza în Germania, înconjurat de gigante aparate Airbus ( pentru că e un gigant al transportului aerian) și, în sfrâșit, din partea profesorului de economie de la universitatea vieneză (interesantă alegerea spațiului de influență renan), totul într-o ambianță sonoră de jazz antrenant, optimist.

Acesta e filmul de aproape trei minute prezentat de Comisia Europeană marți, 25 octombrie, cu un mesajul categoric pe care trebuie să-l reținem noi, privitorii europeni (în orice categorie ne-am afla) despre CCCTB (Common Corporate Consolidated Tax Base). Vorbim așadar despre baza comună consolidată de impozitare a companiilor europene, care va fi obligatorie pentru tot ce înseamnă filială a unui mare grup european (cifra de afaceri consolidata de peste 750 mil. euro). Este o revoluție anunțată (despre care am scris aici de mai bine de un an de zile, de când a fost repusă pe agenda publică europeană) și care acum are termene de intrare în funcțiune (din 2019 – prima fază CCTB, din 2021 în forma completă CCCTB).

Sigur, citind comunicatele și declarațiile oficiale de marți, CCCTB-ul nu mai sună chiar a revoluție, ci un fel de ”plan de a repara (overhaul) modul în care companiile sunt impozitate pe o Piață Comună, furnizând un sistem prietenos de creștere economică și impozitare corectă”. Dar tot despre ”cel mai ambițios plan de reformă fiscală realizat vreodată” vorbim, ca să reluăm o formulă a părintelui (actual) al revoluției, comisarul Pierre Moscovici. Rămân la titulatura de revoluție, pentru că așa o vede toată lumea, ca fiind acea împlinirea fiscală a proiectului fondator al pieței comune europene, cea atât de greu de imaginat până mai acum 5 ani.

Acum contează mai puțin nuanțele: Bruxelles-ul nu mai ține atât să se laude cu succesul politic știe că bătălia se dă pe emoții (ca o ironie a istoriei, în film toți vorbesc în engleză, deși nu e limba maternă a niciunuia și deși, după Brexit, engleza nu va mai fi limbă oficială în UE). Avantajele prezentate în cazul CCCTB sunt reale, doar că depinde foarte mult de care parte a Europei de afli! Pentru că nu prea există o Europă unitară, atunci când un german are un salariu minim de 1.473 euro/luna, un sloven de 791 de euro/lună iar un român 270 de euro/lună (apropo, de ce n-ar fi fost prezentați în film și un IMM sau o multinațională care operează în polul sărăciei Europene, spre exemplu?)

Nu întâmplător am adus vorba de salarii, pentru că discuția despre CCCTB este, în final, despe cum atragem de acum înainte înainte investiții cu valoare adăugată care să ne plaseze mai aproape de Europa. O imagine plastică despre ce urmează ar arăta cam așa: imaginați-vă că Bruxelles-ul vine și spune – pentru că vreau sa le supraveghez mai bine, toate filialele (unui grup European) din statele membre circulă acum pe o autostradă unică, special creată, unde am instalat cititoare de taxe. Se interzice ca filialele să o mai ia pe drumuri naționale, chiar dacă ar fi variante mai eficiente de deplasare, adaptate specificului național al vehiculului respectiv. Și imaginați-vă acum ce eforturi trebuie să facă o mașină low-cost pentru a concura cu un bolid de lux pe aceeași autostradă comună!

Așa cum s-a anunțat și marți, în prima fază, se face CCTB – bază comună de impozitare (common corporate). Spre exemplu – același mod de stabilire a cheltuielilor deductibile sau același mod de raportare la Fisc pemtru toate filialele care opereaza in statele memebre UE. Dar Revoluția nu e completă și va trece rapid la următorul C, de la consolidare, de fapt un C de la capacitatea statelor de a-și impune poziția în algoritmul după care se împart profitul și, implicit, taxele. Pentru că, odată ce baza comună fiscală e stabilită, profitul taxabil adunat/consolidat la nivelul grupului se împarte pe fiecare filială în baza unei formule care ține cont de active (1/3), de forța de muncă (număr de angajați (1/6) și costul angajării (1/6)) și de vânzări (1/3). Actuala formă păstrează practic algoritmul avansat de Comisie în din 2011, an în care a fost prezentat și un exemplu de calcul.

Nu e greu să ne dăm seama unde bate algoritmul: acea filială unde e doar mâna de lucru ieftină, acolo unde nu se fac mari vânzări și unde nu este localizat activul cel mai de preț (și intangibil) – tehnologia, patentele – acea filială nu e în măsură să emită pretenții la o bucata consistentă a profitului grupului. (vezi simulările prezentate la sfârșitul acestui text).

Suntem în plină epocă a World Tax Fight. Bruxelles-ul arată clar că drumul e ireversibil, dar se așteaptă ca lupta pe algoritm să nu fie ușoară. Cum îi împaci spre exemplu pe irlandezi, pentru care ”A fi cu CCCTB sau a nu fi cu CCCTB?” aceasta e întrebarea! Mica Irlandă, cea care este în același timp marele magnet pentru investițiile giganților globali, se teme că odată ce CCCTB intră în funcțiune, cele mai multe taxe vor fi plătite acolo unde sunt vândute bunurile și serviciile, adică pe piețele mari și bogate.

Se mai încearcă îndulcirea pastilei – spre exemplu, în noua formă, sistemul e opțional pentru IMM-uri, dar cine îl va adopta primește la schimb un superpachet de facilități fiscale pentru cheltuielile de cercetare dezvoltare (iar dacă ești și start-up, ai drept de deducere 200% a costurilor R&D, în anumite condiții).

Citind toate acestea, ca de fiecare dată, revin cu marea întrebare – a fi sau a nu fi și noi în aceste jocuri europene? Unde sunt autoritățile, ce fac politicienii noștri când se discută de algoritmi care ne interesează cu adevărat pe noi cei de azi, dar îi intersează și pe copii noștri? Implementăm ce s-a convenit la nivel european, dar ne-am lăsat spațiu de manevră să venim cu instrumente locale de compensare, așa că, pentru facilitarea creșterii capitalizării, a creșterii valorii adăugate produse, propunem următoarele măsuri … Cam asta așteptăm să auzim de la politicienii noștri!

La probleme reale, … tertipuri electorale

Publicul român a primit probabil cu emoție știrea că un grup de politicieni a elaborat un proiect de lege care împiedică multinaționalele să mai transfere abuziv profitul din România. Am citit inițial de o impozitare ”a profiturilor transferate prin diverse tertipuri” la o rată de 16%, ceea ce din start suna a ceva în neregulă. Păi tot 16%? Cum îi mai penalizezei pe acei care se dovedește că fac astfel de tertipuri/transferuri abuzive? Britanicii au venit anul trecut cu o supra-impozitare pe diverted profits (25%, în condițiile în care rata generală e 20%) dar e încă neclar ce rezultate au de aici. Ca și până acum, problema rămâne cum dovedești că aceste transferuri sunt ilegale, abuzive. I-au spus acestei supraimpozitări taxa Google, dar, la începutul anului, se dovedea că nici asupra Google nu a funcționat. Și după ce ai dovedit poți să le și supraimpozitezi. Să vedem cum va funcționa sistemul la australieni, care vor să meargă mai departe decât britanicii.

Dar noi nu suntem nici britanici, nici măcar australieni. În schimb sărim cu un proiect de directivă europeană din iulie (cu o formă inițială încă din ianuarie) pe care să-l adoptăm într-o săptămână și în consens transpartinic. Se cheamă ”proiect de lege privind transpunerea Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului, din 12 iulie 2016, privind stabilirea normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale care au incidență asupra funcționării pieței interne”. Așa cum sună titlul directivei e și conținutul – o sumă de noi tratamente fiscale, abordări tehnice care să încerce rezolvarea unei probleme politice (”actualele priorități politice în ceea ce privește impozitarea internațională…” – se spune în preambulul directivei). Directiva vorbește despre chestiuni tehnice (precum norme privind societăți străine controlate, impozitarea la ieșire, limitarea deductibilității dobânzii) dar nu vorbește de nicio (supra)impozitare pentru că, toate organismele internaționale o recunosc, lucrurile nu se rezolvă atât de simplist. Atât de simplist cum vorbesc politicienii de la București: ”prin această lege vom împiedica transferul profiturilor și vom încasa de patru ori mai mulți bani din impozitul pe profit”. Sunt vorbe pe care nici măcar directiva nu le pomenește.

Dar altceva stupefiază de-a dreptul în această poveste – un copy-paste de la cap la coadă ajunge să se numească ”transpunerea unei directive” (comparați textul „bruxellez” cu textul ”românesc”. Singura adaptare stă în termenul de aplicare – 1 ianuarie 2020, în forma europeană, devine la noi 1 ianuarie 2017). Asta înseamnă acum transpunere? Până și formulările ”în conformitate cu legislația statului membru” sunt copiate fără nicio reținere. ”Legiuitorii” noștri nici măcar nu-și pun problema unei minime armonizăzi cu reglementările naționale, să înțeleagă și contribuabilul, plătitorul de taxe fără tertipuri, ce și cum se modifică!

Să mergem la Cartea cărților, să vedem exact ce ar trebui să se înțeleagă prin transpunere.
”Articolul 288 din Tratatul privind Funcționarea UE prevede că directiva este obligatorie pentru țările destinatare cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Țările UE beneficiază de spațiu de manevră în acest proces de transpunere. Acest lucru le permite să țină seama de caracteristicile naționale specifice. Transpunerea trebuie efectuată în termenul stabilit la momentul adoptării directivei (în general, în decurs de doi ani)”. Fără comentarii.

În trei ani de când urmăresc dezbaterile care se poartă pentru transformarea fiscalității internaționale, mai întâi planul BEPS de la OECD, apoi proiectul CCCTB de la UE, nu am auzit de vreo inițiativă a autorităților noastre de consolidare a unei poziții românești în chestiune, care să țină seama și de punctele de vedere ale mediului de afaceri local, de acele particularități locale (pe care chiar UE le recunoaște). În schimb, ne trezim cu astfel de provocări de politică responsabilă – hai să facem într-o săptămână … că vin alegerile!

Lucrurile ajung să frizeze absurdul. În ziua în care clasa noastră politică venea cu transpunerea directivei, Bruxelles-ul punea pe masă propunerea de … modificare a respectivei directive. (Cum inițiatorii au dorit transpunerea într-o săptămână, îmi și imaginez că, în săptămâna următoare, veneau cu un alt proiect, de retranspunere. Altfel spus, nu am avea parte de stabilitate legislativă nici când facem copy-paste!)

Până acum mă iluzionam că poate cu o viteză de reacție mai mare, mai multă imaginație fiscală sau chiar o unitate politică în jurul proiectelor importante… se mai poate repara ceva. Dar am văzut ce a făcut unitatea politică când au dat jos taxe consistente (vezi taxa radio – tv, taxa de mediu), fără să schițeze măcar un răspuns la întrebarea – efectiv, cum reparăm problema, de unde luăm banii să acoperim găurile. Acum, după noua provocare politică, deja mă întreb: oare mai putem repara ceva?

P.S.  Simulări de împărțire realizate pe baza algoritmului CCCTB propus de Comisia Europeană în 2011

Ex.1:    Companiile A, B și C formează un grup CCCTB în UE. Baza de impozitare consolidată este 900 (exemplu propus de Comisia Europeană) 

Felia mai mare din profit se duce acolo unde capitalul și vânzările sunt mai mari

Ex.2:    Cum se schimbă alocarea dacă cei mai mulți angajați se duc în filiala din țara cu cele mai mici salarii. 

A primește cei mai mulți muncitori, dar are, în continuare, cea mai mică felie*

Ex.3:    Cum se schimbă alocarea dacă, în filiala cu cei mai mulți angajați, ar crește și salariile, și vânzările (piața) și capitalul alocat de grup. 

Felia din profit crește odată cu capitalul și vânzările*

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, octombrie 2016. Autor - Adrian Luca, TPS

Pe aceeași temă, opinia TPS a fost preluată și de digi24.ro 

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 27 Octombrie 2016

Dragi parteneri,

Ne bucurăm să vă anunțăm că Transfer Pricing Services (TPS) își extinde standardul ”Transfer Pricing Safety” (Transfer Pricing în Siguranță) și pe piețele internaționale, în baza alianței strategice pe care a încheiat-o cu una din cele mai mari firme independente de consultanță în transfer pricing din lume, Quantera Global.

Aceasta oferă servicii integrate grupurilor localizate în Europa, Asia și cele două Americi, având birouri în centre nevralgice ale economiei mondiale, de la Amsterdam și Anvers, la Singapore și Shanghai. Prin acestă alianță, Quantera recunoaște expertiza TPS în ce privește particularitățile pieței central și est-europene, cu precădere practicile autorităților fiscale locale, compania noastră fiind implicată în numeroase proiecte de transfer pricing în regiune.

Nu e întâmplător că anunțăm această alianță la doar câteva zile de când, în mod oficial, a fost declanșată Revoluția fiscal europeană – CCCTB (baza comună consolidată de impozitare a companiilor). Din acest moment totul începe să se schimbe în materie de fiscalitate, dar și în ce privește modul de derulare a afacerilor la nivel european. Companiile cu vocație internațională au nevoie acum, mai mult decât oricând, de siguranță fiscală și de un management corect al tranzacțiilor intra-grup, cu atât mai mult în afara spațiului comunitar.

TPS rămâne partenerul dumneavoastră de încredere pentru a vă ajuta să vă adaptați noului context international și, implicit, intern, oferindu-vă oriunde și în orice speță protecția și reacția fiscală de care aveți nevoie. Vă reamintim că, de la începutul anului 2016, TPS a încheiat un parteneriat strategic cu una dintre cele mai puternice case de avocatură din România, Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), acoperind astfel întreaga gamă de servicii fiscale și juridice necesare soluționării disputelor fiscale

Acum, odată cu parteneriatul pe care îl anunțăm astăzi, putem spune cu certitudine că Transfer Pricing Safety de la TPS nu are frontiere!

Găsiți aici comunicatul de presă comun Quantera Global & TPS.

Pentru informații suplimentare, vă stăm oricând la dispoziție

Adrian Luca: adrian.luca@transferpricing.ro
Daniel Sacal: daniel.sacal@transferpricing.ro

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 20 Octombrie 2016

TPS înțelege responsabilitatea față de partenerii săi dincolo de prevederile unui contract de asistență pe probleme legate de transfer pricing.

Așa cum o arată și lista noastră de comentarii și analize (le puteți găsi în media center), am decis să nu rămânem pasivi la spectacolul transformărilor din jurul nostru, încercând, pe cât posibil, să influențăm acea schimbare care e în beneficiul general al economiei și societății. Este și cazul acestei intervenții a TPS pe marginea modului în care autoritățile de la București au ales să folosească prerogativele statutului de membru al UE pentru a obține ridicarea vizelor de călătorie din partea Canadei. Chiar am vrea să știm că autoritățile noastre au aceeași fermitate când discută subiecte cu miză mare pe termen lung, precum CCCTB (Baza Comună Consolidată de Impozitare a Companiilor), revoluția fiscală care stă să bată la ușa companiilor.

Oare chiar nu mai avem ce să-i cerem Bruxelles-ului, decât vize de Canada?

”Este imposibil să acceptăm acordul (CETA) fără acestă decizie (Canada să elimine vizele pentru români)”. Tocmai citesc acestă declarație a primului ministru, cea mai recentă din seria începută de Ministerul de Externe și continuată practic de toate oficialitățile de la București. Citesc și cred că e legitim să mă întreb – dacă suntem atât de categorici legat de vizele de Canada, atunci … chiar nu mai avem nimic altceva ce să-i cerem la schimb Bruxelles-ului?

Anul trecut, am avut o poziție similară auzind de „interesul național” cu care ne duceam la Bruxelles să respingem cota de refugiați pe care ne-o alocase Comisia după un algoritm stabilit la nivelul Uniunii. Ne luptăm de mai bine de 15 ani încoace (de la începutul procesului de aderare) cu cotele și tot nu am învățat frumusețea și duritatea jocului european – negocierea: cedezi acolo unde ”chiar nu se poate”, forțezi acolo unde ești mai puternic și unde poți să-ți faci aliați… e ca-n orice negociere, doar că, aici, “mizele sunt extraordinare și pe termen lung”.

Subiectul la care mă refeream atunci e astăzi mai fierbinte decât oricând. Tocmai citesc în Guardian că ziariștii au văzut deja forma finală a directivei CCCTB – Common Consolidated Corporate Tax Base (adică Baza Comuna Consolidata de Impozitare a Companiilor) care va ieși cel mai probabil săptămâna viitoare. Este un subiect de ale cărui consecințe pentru economia națională amintesc ori de câte ori am ocazia, pentru că oricum o să ne obișnuim cu el ori de câte ori vom avea ocazia – vedeți aici un articol pe aceasta temă. Doar că atunci când ne vom obișnui, nu prea vom mai avea ce face: lucrurile vor fi fost deja bătute în cuie. Așadar vom avea o bază comună de impozitare peste tot în UE pentru marile grupuri europene (deci și a companiilor românești care sunt filiale ale acestor grupuri), iar apoi acestă bază va fi consolidată la nivelul grupului (iar profitul se va împărți pe filiale în baza unui algoritm). De ce ar trebui să ne intereseze cu prioritate acest subiect? Pentru că, la o bază comună de impozitare, țari ca Romania nu vor mai putea utiliza argumente de felul ”suntem mai atractivi, pentru că avem amortizare accelerate”, spre exemplu. Iar ”avem o rată mai mică de impozit” își va pierde practic substanța! Discuția este, așadar, despre investiții, despre modul în care vom reuși să atragem acele investiții cu valoare adăugată care să ne permită o creștere reală a veniturilor, altfel spus, să ne permită o integrare reală în Europa.

Vă mărturisesc, stimați cititori, că aș fi vrut, în ultimul timp, să aud măcar o minimă asigurare oficială sau o singură referire publică, de tipul: da, reprezentanții noștri la Bruxelles au văzut cum arată forma finală a directivei (au văzut măcar cât ziariștii de la Guardian) și noi, ca țară, avem deja o strategie de negociere a stabilirii algoritmilor în baza cărora se vor împărți profiturile companiilor multinaționale.

Sincer, nu înțeleg de ce arde acum problema cu vizele față de Canada mai mult decât până acum (oricum, aud că partea canadiană e de acord să le elimine din 2018). În plus, UE, cea care vrea printr-o integrare fără precedent să mai atenueze din șocul Brexit, chiar nu cred că are, obiectiv vorbind, timp de problema noastra și a bulgarilor cu vizele, ori a wallonilor că sunt supărați pe economie și deci pe … multinaționale (măcar ei au o poziție legată de subiectul CETA!). De cealaltă parte, canadienii ridică foarte sus miza, aruncând Bruxelles-ului că „dacă UE nu-și poate rezolva problemele interne și să încheie un acord cu o țară precum Canada, atunci cu cine vrea UE să mai facă afaceri?”. Deci aici e vorba de interes european, deci o miză mult mai mare. Și așa trebuie să privim și noi lucrurile. România are interese mult mai mari în UE și pe termen lung, decât să ne susțină UE să ne dea canadienii dreptul să mergem la ei fără viză. Rămâne valabilă întrebarea – noi cum jucăm în Europa? Care sunt cu adevărat mizele noastre importante?

Articol apărut pe contributors.ro, 20 octombrie 2016. Autor - Adrian Luca, TPS  

Actualizare (21 octombrie): Am aflat în dimineața zilei de azi că, în sfârșit, Canada capitulează: nu mai ridică vizele pentru toți românii în 2018, ci ...la 1 decembrie 2017! Dar, atenție – dacă ne ducem chiar toți, s-ar putea să ne pună din nou vize în următorii trei ani! Atunci ce o să mai … negociem la schimb?

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 13 Octombrie 2016

Adoptarea Ordinului 442/2016 a marcat introducerea, începând cu anul financiar 2016, a cerinței de întocmire anuală a dosarului de prețuri de transfer pentru marii contribuabili care desfășoară tranzacții cu persoane afiliate peste anumite praguri. Dat fiind însa nivelul acestor praguri, este puțin probabil ca un mare contribuabil care face parte dintr-un grup de societăți sa nu fie nevoit sa întocmească anual dosarul prețurilor de transfer.

Mulți dintre dumneavoastră știți cât de complex este procesul care duce la realizarea unui dosar ... bun de prețuri de transfer. Dacă luăm în calcul acum și că termenul pentru depunerea dosarului a fost fixat într-o perioadă aglomerată, cea a ”închiderii de an” (audit financiar, raportări, audit intern, situații financiare anuale etc.), devine tot mai necesară o planificare temeinică a procesului, pe sarcini și responsabilități.

Pentru a veni în sprijinul dumneavoastră, colegii noștri Mihai Lupu, manager TPS, și Carmen Radi, consultant senior, au realizat un material sinteză care prezintă modificările legislative la zi, diferențele față de legislația anterioară (față de celebrul OPANAF 222/2008), precum și etapele planificării eficiente a realizării dosarului prețurilor de transfer.

Colegii noștri au identificat 9 etape de care ar trebui să țină seama departamentul financiar din marile întreprinderi:

1) Inventarierea trecutului,

2) Verificarea existenței unei documentații la nivel de grup,

3) Inventarierea tranzacțiilor cu persoane afiliate desfășurate în 2016,

4) Redactarea acelor secțiuni care cuprind informații deja disponibile,

5) Redactarea de secțiuni/efectuarea de analize pe baza unor estimări pertinente,

6) Validarea secțiunilor/analizelor preliminare sau efectuarea de ajustări,

7) Redactarea acelor secțiuni și întocmirea acelor analize pentru care nu au fost disponibile informații înainte de sfârșitul anului,

8) Punerea “cap-la-cap” a secțiunilor dosarului de prețuri de transfer,

9) Pregătirea pentru viitor – întocmirea politicilor de prețuri de transfer pentru tranzacțiile noi.

De asemenea, în articol puteți găsi indicii asupra unor aspecte cheie pe care urmează să se axeze controalele de prețuri de transfer în perioada următoare, precum:

Investigarea în detaliu a tranzacțiilor financiare (contextul în care au avut loc, modul în care sunt gestionați banii în companie, oportunitatea intrării în anumite tipuri de aranjamente financiare, existența finanțărilor ”ascunse” etc.).

Analiza modului de creare a valorii adăugate (inclusiv prin activități de cercetare-dezvoltare) și de distribuire a acesteia în cadrul grupului (sau cum se transferă prin efectuarea de restructurări de afaceri), cu legătură directă asupra remunerației obținute / de obținut de către acele entități care contribuie semnificativ la generarea valorii adăugate.

Documentarea substanței economice pentru fiecare categorie de tranzacții cu persoane afiliate (prin descrierea contextului acesteia, a necesității desfășurării ei etc.).

Detalierea suplimentară a analizelor economice/de comparabilitate incluse în cadrul dosarului de prețuri de transfer (prin necesitatea argumentării selecției părții testate, a opțiunii pentru o analiza anuală sau multianuală etc.).

Pe larg despre toate acestea, găsiți în articolul ”Dosarul prețurilor de transfer în cazul marilor contribuabili - de la opțional la obligatoriu”, publicat în revista Consultant Fiscal

Pentru detalii suplimentare, TPS este oricând la dispoziția dumneavoastră. 

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 12 Octombrie 2016

Ce e cu aceste prețuri de transfer de care vorbește toată lumea? Și ce e în spatele acuzației populare ”Compania X a făcut ... prețuri de transfer”?

Simplu. ”Statul (Fiscul) e ca acea soție vigilentă care vine și te-ntreabă: de ce l-ai împrumutat pe frate-tău cu bani fără să-i ceri dobândă ca la bancă? Adică, mai pe românește, statul vine și-ți zice: frate, frate, dar brânza e pe bani”. În cazul prețurilor de transfer, zicala se adaptează – frate, frate, dar brânza e la ... prețul pieței.
De ce se interesează, acum, statul atât de mult de transfer pricing? Iarăși simplu – pentru că toți avem nevoie de bani, vorba secretarului general al OECD.

Mai multe astfel de imagini plastice despre cum s-a transformat transfer pricing-ul dintr-o problemă de tehnică fiscală într-una politico-fiscală a prezentat Adrian Luca, partenerul-fondator al TPS, în emisiunea ”Legile Afacerilor” de la TVR2 (ediția din 10 octombrie 2016).

Emisiunea realizatorului Andrei Cristea pleacă de la temele economico-financiare naționale și globale de interes general și beneficiază de acces la platforma media a Financial Times. În acest context, discuția nu putea ocoli cazul de 13 miliarde de euro ”Apple în Irlanda” sau revoluția fiscală europeană CCCTB (baza comună consolidată de impozitare a profiturilor în multinaționalele europene). Ce e și cu acest CCCTB? ”Imaginați-vă că Bruxelles-ul vine și spune – pentru că vreau sa le supraveghez mai bine, toate filialele din statele membre circulă acum pe o autostradă unică, special creată, unde am instalat cititoare de taxe. Se interzice ca filialele să o mai ia pe drumuri naționale, chiar dacă ar fi variante mai eficiente de deplasare, adaptate specificului național al vehiculului respectiv. Și imaginați-vă acum ce eforturi trebuie să facă o mașină low-cost pentru a concura cu un bolid de lux pe aceeași autostradă!”. 

Așa ajunge discuția la o problemă cu mize foarte mari pentru întreaga economie – cum jucăm în Europa? cum mai atragem investițiile străine, mai ales cele generatoare de valoare adăugată? (puteți găsi aici un articol TPS pe acestă temă). Soluția nu poate fi găsită decât pe terenul unei fiscalități inovatoare, bazate pe conceptul de parteneriat dintre administrația fiscală și contribuabil/investitor.

Este conceptul pe care TPS îl promovează în activitatea de zi cu zi și în orice intervenție publică. Pentru că este o temă cu miză și de real interes general, rămânem în permanență deschiși sugestiilor și comentariilor dumneavoastră. Vă mulțumim.

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 28 Septembrie 2016

Când vorbești de transfer pricing astăzi, vorbești de politică fiscală și astfel discuția ajunge la investiții.  

De investiții vorbim ori de câte ori ne uităm la salarii - fără infuzie de valoare adăugată în economie, nu are nicio șansă creșterea sustenabilă a salariilor în România. Dar astfel de investiții au nevoie să găsească aici o nouă atitudine fiscală, care să țină cont de schimbările dramatice care au loc în climatul fiscal european. TPS trage de mai bine de un an semnalul privind aceste schimbări dramatice, al căror vector este CCCTB. (Baza Comună Consolidată de impozitare a companiilor multinaționale europene). Pentru că întrebarea noi cum jucăm în Europa este esențială pentru perpectivele economiei noastre de a rezista noii competiții fiscale cu capul sus și salarii mai apropiate de media europeană. 

pe acestă temă se înscrie și articolul de mai jos, marca TPS.

(Actualizare - de la momentul apariției articolului, comisarul European Pierre Moscovici a mai vorbit încă o dată de CCCTB, de data asta la FMI. Asta ca să nu mai fie niciun dubiu legat de viteza schimbărilor).   

Despre revoluția fiscală europeană: cum vor mai fi atrase investițiile in economia romanească?

”Cineva din fundul sălii a strigat lunea trecută, în timpul inaugurării unei unei fabrici de componente auto la Râmnicu Vâlcea – 200 de euro salariu?” Și știrea hotnews.ro a adunat peste 25.000 de vizualizări plus 150 de comentarii. O reacție care vorbește despre o anume stare de spirit, fără îndoială.

Suntem într-o țară care în câteva luni va aniversa 10 ani de la intrarea în UE dar, iată, încă nu simțim că suntem în Europa în ceea ce privește remunerarea muncii și implicit standardul de viață. Explicația economică pentru acest salariu net de 200 de euro – că încă ne bazăm foarte mult pe salariul minim brut de 276 de euro pentru atragerea investitorilor – nu ține însă de foame, de cald, de educație, de rate, de concediu, nici nu îmbunătățesc starea de spirit care l-a determinat pe acel om să întrebe de ce se duce acasă doar cu acel salariu.

Starea de spirit pe care o aduc în discuție a devenit o variabilă economică importantă a vremurilor noastre. Despre starea de spirit a vorbit zilele trecute și Comisarul european pe probleme economice și monetare, Pierre Moscovici, francezul de stânga cu origini românești care este astăzi principala voce a revoluției fiscale care se pregătește la nivel de UE.
”Avem acum un activ puternic pe care nu-l aveam acum cinci ani – starea de spirit din rândul opiniei publice, toate aceste scandaluri care ne-au dat putere. În mod clar, astăzi publicul nu mai tolerează că multinaționalele nu-și plătesc corect partea lor de taxe, așa cum fac cetățenii obișnuiți, contribuind la reducerea deficitelor”, a spus comisarul Moscovici într-un interviu cu mari grupuri de presă europene. Cu aceste vorbe, el a anunțat că la ”sfârșitul lui octombrie – începutul lui noiembrie” vine … CCCTB.

Deci, în sfârșit: Baza Comună Consolidată de Impozitare a Companiilor (Common Consolidated Corporate Tax Base sau CCCTB) vine pe cai mari și furioși și nu mai are cum să dea înapoi!

Despre ce este acest CCCTB caut să vorbesc ori de câte ori am ocazia, și asta încă din iunie anul trecut, de când Bruxelles-ul venea cu un filmuleț de un minut și 10 secunde care fixa reperele unei Europe cu cetățeni extrem de supărați, pentru că „o companie care face tranzacții transfrontaliere ajunge să plătească cu 30% mai puține taxe decât dacă ar sta doar în țara sa. Pentru că, oricât ar vrea un stat european să câștige mai mult din taxarea profiturilor companiilor, ajunge la concluzia că profiturile se mută în altă parte”. Iată de ce „din 100 de europeni, 88 vor înăsprirea măsurilor împotriva fenomenului de evitare a plății taxelor și împotriva paradisurilor fiscale”.

Și, pentru că vor asta, e clar că vor (a se citi nu se vor opune) CCCTB-ul, astfel încât multinaționalele europene vor găsi peste tot în statele membre unde au filiale același mod de calcul al profitului, profit care se va aduna la nivel de grup după care, pe baza unui algoritm, o sa fie distribuit pe fiecare stat unde a fost obținut – vezi articol aici.
Și asta va face ca oamenii să nu mai fie supărați, ba chiar mulțumiți, au gândit, încântați de ingeniozitatea lor, strategii de la Bruxelles. Dar să fie oare așa de simplu?

Supărarea pleacă în esență de la faptul că – surpriză?! – toată lumea are nevoie de bani (bugetele de stat, dar si bugetele/ buzunarele private), ca să-l citez pe șeful OECD care a sintetizat filozofia noilor revoluții fiscale. Revoluțiile în cauză au fost alimentate de revelații, scurgeri de informații (din Luxemburg, din Panama, acum și din Bahamas) și anchete (unele pe multe miliarde de euro, cum e deja celebrul caz Apple). Toate acestea au creat acel nivel critic al stării de spirit care reclamă să se facă ceva.

Și s-a făcut: după doi ani de discuții pe forma finală, planul BEPS (împotriva erodării bazei de impozitare și a mutării profiturilor) a ajuns acum în faza de implementare. Planul urmărește creșterea transparenței afacerilor la nivel global, prin raportări detaliate privind afacerile grupurilor din fiecare țară unde activează. CCCTB vrea mai mult, vrea să schimbe chiar … afacerile, modelul lor. De aceea nu întâmplător se discută (oficial) despre CCCTB de 16 ani încoace (era considerat o prioritate a Comisiei Barroso II), și nu e greu de înțeles de ce statele membre nu au apreciat CCCTB-ul – sau ”cea mai ambițioasă reformă fiscală realizată vreodată” conform comisarului Moscovici – ca fiind ”adevăratul premiu pentru mediul de afaceri”, tot aprecierea comisarului Moscovici. Deci nu e atât de simplu.

În timp ce statele mari își fac probleme în legătură cu algoritmul CCCTB de alocare a profiturilor, pentru celelalte state, până la consolidare și alocarea profiturilor, se pune problema bazei comune de impozitare. Țări ca Romania nu vor mai putea utiliza argumente de felul ”suntem mai atractivi, pentru că avem amortizare accelerată”, iar ”avem o rată mai mică de impozit” își va pierde practic substanța!

Are legătură asta cu salariul de 200 de euro? Are și încă una foarte mare! Când un investitor va găsi același mediu fiscal și în Ratzeburg, și la Râmnicu-Vâlcea, care vor fi argumentele noastre?…

În decembrie anul trecut, la instalarea actualului guvern format din oameni care știu ce înseamnă Bruxelles-ul, mă gândeam că o să mâncăm Europa pe pâine. Nu așteptam să crească salariul minim la 400 de euro, ca-n Croația, să spunem (vezi aici statisticile pe UE) dacă economia nu poate să susțină un asemenea nivel. Dar acest guvern trebuia și putea să să înceapă racordarea cu marile teme europene – să pună Europa pe agenda publică internă!

Între timp, această revoluție fiscala se va face, și nu datorită ambiției comisarilor europeni: dacă drumul azi este spre mai multă Europă, aceasta nu are cum să se facă fără o politică fiscală comună. Așa că nu-mi imaginez că am putea, ca stat, să ne punem în calea inevitabilului (ar fi și contraproductiv). Dar îmi imaginez că, în ciuda absenței de pe agenda publica interna, cel puțin la nivel de minister de finanțe, ducem și noi o luptă pe algoritm, pe fracțiuni de procente, căutăm acel compromis european care să țină cont și de situația și nevoile de dezvoltare ale economiei noastre. Și, în același timp, îmi imaginez că suntem în căutare de alte argumente în locul celor vechi! Cum ar fi să putem spune investitorilor: ”puteți să bateți toată Europa, dar Fisc mai prietenos cu mediul de afaceri, mai clar în proceduri și-n controale nu o să găsiți ca în România”? Ar fi frumos, într-adevar . . .

Închei la fel de convins ca pana acum că, dincolo de problemele noastre de zi cu zi, prezentul, dar mai ales viitorul ni se joacă și la Bruxelles. ”Noi cum mai jucăm în Europa?” e o întrebare cu atât mai actuală cu cât avem atâția și atâția oameni nevoiți să se descurce cu 200 de euro în mână, pe o întreagă lună.

P.S. Vorbind despre argumente pentru încurajarea investițiilor: la sfârșitul săptămânii trecute, italienii au aprobat ”Piano Nazionale Industria 4.0”, un plan pentru dezvoltarea industriei bazate pe noua tehnologie. Nimic spectaculos (toate statele vestice au așa ceva), în afară de stimulentele fiscale propuse în bugetul pe anul viitor. Remarcabile sunt procentele vehiculate, dar mai ales imaginația combinării pârghiilor. Spre exemplu, se propune,o hiper-amortizarea de 250% pentru companiile care investesc în tehnologie, agrifood, echipamente care îmbunătățesc eficiența energetică; se extinde cu un an super-amortizarea de 140% pentru investiții în bunuri de capital altele mijloace de transport (super și hiper amortizările pot funcționa până la jumătatea lui 2018), credit fiscal de 50% (anterior 25%) pentru cheltuielile R&D care depășesc media cheltuielilor de acest tip realizate de companie în ultimii trei ani, scutiri fiscale de 30% pentru investiții până la un million de euro în IMM-uri inovative și posibiltatea ca pierderile star-up-ului să fie absorbite de compania ”sponsor” timp de 4 ani de activitate. Chiar dacă Ferrari-ul italian e cam obosit, poate a mai și ruginit (atenție – datoria publică e de 130% din PIB!), printr-o abilă pilotare fiscală mai poți să ai o șansă să treci în noua economie, nivelul 4.0. Altfel, rămâi cel mult cu șansa de a face, în continuare, tapițeria pentru Ferrari. Bună și aceasta dar … ”salariu 200 de euro?”

Articol apărut pe contributors.ro, septembrie 2016. Autor - Adrian Luca, TPS

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 01 Septembrie 2016

Frontul irlandez al Apple. Corespondenții TPS relatează:   

Bruxelles-ul promite că nu o să impună Dublin-ului cum să cheltuiască cele 13 miliarde (spre exemplu, nu e obligatoriu ca banii să meargă la plata datoriei, care e oricum uriașă – 94% din PIB).

Dar, de partea cealaltă, Apple știe cum să ridice moralul aliaților săi. Ce ar vrea să audă SUA? Că marea corporație aduce (mai) mulți bani acasă. Și ce ar vrea să audă Irlanda? Că angajamentele investiționale ale corporației nu se schimbă. Plus un discret apel la celebra mândrie irlandeză.
Vorbind astăzi, 1 septembrie, la postul de la radio irlandez RTE, Tim Cook a spus că investițiile vor continua ”după plan” și e foarte încrezător că guvernul de la Dublin va face apel, adăugând ”este în joc suveranitatea țării”.
Iar pentru audiența americană, a ținut să anunțe că ”am plătit 400 de milioane de dolari către Irlanda, alte 400 către SUA (ca impozite pe profitul din 2014) și previzionăm pentru SUA mai multe plăți pe măsură ce mai multe miliarde vor fi repatriate – prevăd că acestă repatriere să aibă loc undeva anul viitor”.

Citiți în articolul nostru de ieri despre WTF - World Tax Fight, cea în care se dau pe față cărțile în noua fiscalitate internațională, în primul rând în transfer pricing.

Detalii

Înapoi la pagina: TP Ştiri şi Articole

Publicat: 31 August 2016

UE își înfige incisivii fiscali în Apple-ul american și cere 13 miliarde de euro, cuvenite Europei. Un avertisment dur privind intoleranța Bruxelles-ului față de aranjamentele fiscale pe care nu le-a avizat în prealabil. SUA scrâșnește tot dur și, fără menajamente, își arată propria intoleranță față de oricine mușcă din impozitele cuvenite unchiului Sam. Avertismentul lor - nu vă atingeți de acordurile noastre pe transfer pricing!  Nu subminați progresele  (și așa șubrede) ale BEPS de refomare  și transparentizare a fiscalității internaționale.

Pe românește spus – frate, frate, dar brânza e pe bani! Apropo, asta ar fi traducere foarte potrivită a celebrului  principiu arm’s length din transfer pricing: FRATE, FRATE, DAR BRÂNZA E ...LA PREȚUL PIEȚEI!

Problema alocării profiturilor și încasării impozitelor în urma tranzacțiilor intra-grupuri multinaționale e în continuare neclară. Statele au, în continuare, tot mai mare nevoie de bani (vorba părintelui proiectului BEPS de la OECD). În concluzie, e ... WTF, noua conflagrație fiscală mondială: World Tax Fight.

Despre pagubele colaterale ale acestei conflagrații, atrage atenția Adrian Luca, TPS, în comentariul de mai jos.  

Dolar cu dolar, euro cu euro, suntem în plin World Tax Fight. Simplii spectatori rămân cu … reflecția

”E banc sau ce? Irlanda contestă decizia UE care cere lui Apple sa le dea inapoi (irlandezilor) peste 13 miliarde de euro?” – se întreabă cititorul ”Aramis”, într-un comentariu postat la știrea care a făcut înconjurul lumii pe 30 august 2016. Nu-l cunosc pe Aramis, dar am reținut modul cum cititorul-mușchetar își încheie observația cu celebra combinație care exprimă cel mai bine confuzia modernă (WTF?). 

Vrem nu vrem, cu toții suntem prinși în acestă confuzie care poate fi deja numită … World Tax Fight. Lupta mondială pe taxe nu a început cu cazul Apple, dar în mod sigur această dată de 30 august va rămâne referință, ca una în care s-au declanșat marile ostilități fiscale între EU si SUA, cu implicații globale.

Mari, dar nu pentru că e vorba de 13 miliarde de euro – cât ar trebui să dea Apple înapoi Irlandei pentru ultimii 10 ani cât timp ar fi primit un tratament fiscal selectiv, după cum a stabilit Comisia Europeană. (Bruxelles-ul ar fi cerut și mai mult, dar actuala legislația nu permite decât recalcularea ajutoarelor pe 10 ani). E o sumă colosală și, totuși, un … mizilic. La un profit trimestrial de aproape 8 miliarde (la iunie 2016) și sute de miliarde lichidități, Apple poate suna și mâine să facă transferul și să-ncheie conflictul. Problema e – care conflict?

Irlanda nu prea pare să aibă o problemă cu acestă companie care întâmplător este astăzi o corporație gigant, dar în urmă cu 36 de ani era doar firma unui tip numit Jobs. Și acest tip se hotăra să vină undeva la …Cork, să deschidă o făbricuță de ceva numit … computer personal (vedeți aici un mini-interviu cu Steve Jobs de la deschidere – de necrezut că asta se întâmpla în era noastră) , unde lucrau 60 de irlandezi. Astăzi e o fabrică de 4000 de angajați care produce Mac-uri și e singura unitate de producție din portofoliul Apple.

Da, un Apple care poate nu plătește astăzi decât o rată de profit de 0,005%, comparativ cu … 1% în 2003, cum acuză Comisia Europeană. Dar ca Irlanda să-i ceară acum înapoi chiar și acel 1% (rată profitului comercial e de 12,5% în Irlanda, pentru cine întreabă) ar echivala cu o sinucidere economică, un fel de a boteza whisky-ul sau cum vreți să-i ziceți unei acțiuni care subminează tot ce au clădit în ultimii 30 de ani în materie de atractivitate a mediului investițional (și de care Bruxelles-ul nu are cum să zică că nu știa). Ca să nu mai spunem că nici măcar mica Irlandă nu se îmbată cu 13 miliarde făcuți peste noapte. Chiar luna trecută, acestă țărișoară de 4,6 milioane de locuitori își revizuia PIB-ul pe 2015 la 215 miliarde de euro, ceea ce-nseamnă 26 miliarde (adică vreo 2X13) peste rezultatul din 2014. Motivul – tot mai multe multinaționale se relochează în Irlanda și aduc investiții pe hârtie care sunt trecute contabilicește la plusul economiei. Dar asta chiar nu le dă mai multă siguranță irlandezilor (să nu uităm că datoria publică e la 94% din PIB, iar până de curând era și 120%!), mai ales acum, că sunt gard în gard cu vecinii ”Brexit”, deci cu … incertitudinea și confuzia.

Totuși întrebarea ”care conflict?” își așteaptă un răspuns. Să schimbăm un pic perspectiva. Din fotoliul de CEO al uneia din cele mai bogate și influente corporații globale, fără să fie ținut de constrângerile unui politician, Tim Cook spunea pe 13 august într-un interviu în Washington Post: ”dacă vreți să știți care e cheia problemei – ei nu se ceartă pe faptul că <Apple trebuie să plătească mai multe taxe>, ci pe <cine ar trebui să încaseze aceste taxe>. Și atunci e un fel de care țară trage mai tare de frânghie (în original a tug of war), când vine vorba de alocarea profiturilor. Așa cum funcționează legislația fiscală, locul unde creezi valoare este locul unde ești taxat. Și deci, pentru că noi ne dezvoltăm produsele în principal în Statele Unite, impozitele aparțin Statelor Unite”. Ei bine de această luptă globală e vorba – alocarea profiturilor, cine cât ia din plăcintă.

Sistemul SUA permite Fiscului să impoziteze toate veniturile nete obținute global de contribuabilul american, chiar dacă impozitul poate fi amânat până când banii sunt aduși acasă/repatriați. Că plata se tot amână… e o problemă, aprins dezbătută de politicienii americani (vezi audieri în 2013, în Senat), inclusiv în actuala campanie electorală. Cook a reamintit însă că nu își repatriază profiturile atâta timp cât acasă îl așteaptă o rată incorectă de 40% (un impozit federal de 35% plus taxele locale), așa că mai bine așteaptă … reformarea sistemului. Dar asta e o problemă strict americană, nu e treaba europenilor.

Așa cum, în termeni deloc diplomatici, chiar verde în față (verde irlandez, poate?), a spus-o unchiul Sam: ”Există riscul ca prin aceste impuneri din partea Comisiei Europene, baza impozabilă cuvenită SUA să se reducă dolar cu dolar, când veniturile din afară ale companiilor vor fi repatriate sau tratate ca fiind repatriate într-o eventuală reformă fiscală americană”. Așa scrie negru pe … cartea albă dată publicității de Trezoreria SUA pe 24 august. 

Un fel de stați deoparte de banii noștri! îi încasăm, nu-i încasăm e treaba noastră, dar voi, europenii, nu vă atingeți de impozitele Apple, Amazon, Starbucks, Chrysler-Fiat (acestea fiind cazurile deschise până acum de DG Competition). 25 de pagini de subtilități tehnice (”acțiunile Comisiei subminează consensul internațional pe transfer pricing”/ ”subminează progresele făcute până acum în proiectul BEPS”/ ”sunt incompatibile cu normele internaționale și subminează sistemul fiscal international”/”pun în discuție abilitatea statelor membre de a-și onora tratatele bilaterale” etc.) sunt invocate pentru a pune la respect executivul de la Bruxelles. Comisiei i se spune clar că ”transformă DG Competition într-o autoritate fiscală supra-națională care revizuiește hotărârile statelor membre în materie de prețuri de transfer”.

Orgoliul nostru de europeni ne spune că nu trebuie să vină americanu să ne ia de sus, dar, vrem nu vrem … cam au dreptate. Ca într-un atac chirurgical, Washingtonul a ochit precis în marea vulnerabilitate a Bruxelles-ului, care se cheamă lipsa de coeziune și coerență la nivel comunitar, cel puțin în domeniul fierbinte al fiscalității.

Nu este clar, spre exemplu, cui folosește acest gest de independență al Executivului european: cum este reparat post factum climatul de concurență la nivel comunitar, ostilizând o mare companie (Apple s-a și grăbit să transmită că asigură, direct și indirect, 1,5 milioane de locuri de muncă la nivelul UE). Ostilizare nu înseamnă evident că Apple își va lua gadget-urile și va pleca acasă (nimeni nu-și permite să dea cu piciorului unei piețe de consum atât de dezvoltate), dar în niciun caz nu va însemna că economia europeană va deveni mai atractivă, cel puțin pentru marile proiecte de tehnologie. Să mai amintim că, până una alta, Apple, Amazon, Google și nici măcar Starbucks nu sunt produse ale economiei europene?

După Apple, s-ar putea să urmeze Google ca proces cu rezonanță la Bruxelles (aranjamentele fiscale incriminate sunt practic asemănătoare). Dar am să aduc aici aminte modul pragmatic în care britanicii au rezolvat la nivel național problema cu impozitele incredibil de mici pe care le plătea gigantul căutărilor pe internet. În ciuda presiunii politice din Parlament, Fiscul britanic a ajuns la o înțelegere ca măcar de acum compania să folosescă prețuri de transfer la nivelul pieței și astfel să plătească impozite mai mari. O atitudine pe care, spre exemplu, nu o întâlnim încă la francezi, care tot amenință că scot ei miliarde de la Google. Până atunci, însă, pe Tamisa, Google UK își face noile teme fiscale, își continua și investiții în UK și nici nu agită apele în legătură cu miile de locuri de muncă britanice.

Tocmai acestă atitudine pragmatic și pro-activă a administrației este unul din argumentele Londrei că va face față șoculului despărțiri de Bruxelles. Un Bruxelles care, până una alta, se gândește la proiectul lui de supra-integrare – spre exemplu ne așteptăm ca în curând să intre in linie dreapta și reforma fiscală CCCTB-ului (baza comună consolidată de impozitare a marilor companii la nivel comunitar) cea care, în esență, este o schimbare dură în modul de alocare/împărțire a profitului la scară europeană – și se gândește mai puțin (și oricum în doze diferite) la o armonie de 27 de economii. (Orice s-ar spune încă nu există acel spirit de mușchetar comunitar, asta apropos și de cititorul nostru). Iată de ce cred că îmbățoșarea de 13 miliarde de euro a Bruxelles-ului față de Apple e de fapt o veste tristă pentru economia europeană și în primul rând pentru statele membre mici, cărora li se refuză practic orice inițiativă fiscală proprie pentru atragerea investorilor.

Citeam luni că prim ministrul Cioloș a avut în fața diplomaților noștri o atitudine ceva mai critică față de acțiunile Bruxelles-ului. ”Ne-am exprimat deja deschiderea faţă de statele europene care au început procese de reflecţie internă (…). Vom continua astfel de contacte şi vom oferi în mod pragmatic propuneri şi idei, dar în acelaşi timp, noi vom pleda continuu pentru nevoia unui proces de reflecţie comun, coordonat, inclusiv, care să nu creeze sau să nu adâncească falii între diferitele blocuri comunitare”. Reflecția e bună, în general, dar se pare că totuși e nevoie și de ceva acțiune. Altminteri, Bruxelles-ul merge mai departe. Concret, cum va juca Romania in noul World Tax Fight?

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2016. Autor - Adrian Luca, TPS

Pentru o descriere detaliată a aspectelor tehnice ale cazului (prezentate până la acestă dată), vizitați secțiunea studii de caz!