E de așteptat ca venirea dură a unui nou-guvern-PSD-care-să aplice-cu determinare-programul-de guvernare-cel-mai-ambițios-din-89-încoace să repună pe tapet ”soluția” introducerii IVG-ului (impozitului pe venitul global/gospodărie). Vorba vine că e de așteptat: rămân la părerea că, în lipsa unui sistem administrativ bine pregătit (la nivel de tehnică, legislație, proceduri, atitudine) introducerea unui regim fiscal prin definiție sofisticat este pur și simplu o loterie.

Nu știu cât de sensibil la argument poate să fie un nou-guvern-care-să aplice etc., dar, de câteva zile, mă frământă o întrebare – oare or avea timp, ocupați fiind cu determinarea, să citească mesajele străvezii care curg de la Bruxelles despre cum va arăta Europa (fiscală) a zilei de mâine? Vor înțelege că modul cum acționăm, cum jucăm acum este determinant pentru a ne stabili o identitate fiscală, atât de necesară în acest context european tensionat?

1. Pe terminalele de Bruxelles a apărut, săptămâna trecută, o propunere căreia însăși Comisia i-a pus de la bun început eticheta – ”dură” (tough). Sub titlul ”noi reguli de transparență pentru intermediarii schemelor de planificare fiscală” textul se adresează, la prima vedere, intermediarilor de tipul ”contabililor, consultanților, consilierilor, avocaților, bancherilor, agenților sportivi”, dar și direct acelor contribuabili ”suficient de deștepți să-și organizeze singuri propriile aranjamente/scheme de optimizare fiscală” (formulare preluată ca atare din acest uluitor film de 50 de secunde marca studiourile bruxelleze).

Vorbind de intermediari, vorbești practic de clienții lor, adică de contribuabilii europeni, companii și indivizi. Iar propunerea cu pricina îi caută pricină fiecăruia, democratic, fără discriminare după mărime, domeniu, tipul de impozit, de tranzacție, riscul pe care îl prezintă etc.

Așadar, dacă un intermediar european (I) și clientul său european recurg la aranjamente/scheme fiscale care duc la pierderi pentru bugetele de stat (”losses for governments”) trebuie ca, în cinci zile, să le raporteze autorității fiscale naționale. Doar așa ”ajung curați” (”come clean” – dacă doriți să revedeți filmulețul acela de 50 de sec, merită!).

Bun, vor zice cârcotașii, dar ce trebuie raportat, că practic orice poate fi interpretat astăzi, în epoca BEPS, ca aducând pierdere bugetului? (II) Corect, stimați cârcotași, pentru că propunerea spune – ”trebuie raportat orice aranjament trans-frontalier care conține una sau mai multe din acele hallmarks (marca, simbol generic) listate în propunere”. ”S-a mers pe ideea de hallmarks, că ar fi fost fără sens să se definească ce înseamnă optimizare fiscală agresivă”, admite cu nonșalanță Comisia.

Și așa urmează o listă în 18 puncte în care cuvântul de ordine este ... prezumția de vinovăție a contribuabilului. Puteți, de altfel, începe direct cu punctul 18 – trebuie raportate ”aranjamente care nu sunt conforme cu principiul valorii de piață (arm’s length /lungimea brațului) sau ghidul OECD de prețuri de transfer”. Tema apare și la punctul 6 - ”Acolo unde transferurile de plăți trans-frontaliere nu reprezintă valoarea adevărată/reală (true value) a activului cumpărat”.

Dar ce înseamnă valoare adevărată? Esența preturilor de transfer este să aproximeze valoare de piață in tranzactiile dintre persoane afiliate pe baza unor metode de analiză. Nu e o știință exactă, cum a observat însăși OECD. În baza prezumției de vinovăție aplicată aici, statul poate oricând, în acest moment, să conteste metoda aleasă de contribuabil, benchmarking-ul/ baza de comparație etc. și apoi să opereze ajustări, dacă e cazul. Dar cât de realist este să-i ceri intermediarului/contribuabilului să-și demoleze singur argumentele și să transmită o notificare la Fisc - știți, eu am stabilit o valoare reală, de piață, dar nu am ales corect ... piața! Citind lista în 18 puncte, mai că îți vine să-i întrebi direct - nu mai bine îmi spuneți dumneavoastră cu cine am voie să fac tranzacții și cu cine nu? Cât profit este permis?

Să fie aceste noi obligații care le are contribuabilul încă un argument pentru încheierea de acorduri de preț în avans (asa numitele APA), singurul mecanism prin care fiscul îți oferă certitudine fiscală?

Să mai notăm că sancțiunile pentru neraportare se lasă la latitudinea statelor membre. Aici ar fi prea prețios să vedem o interpretare a principiilor comunitare ale subsidiariatății și proporționalității. E mai degrabă vorba de un mesaj simplu și direct: miza acestei propuneri nu este nici sancționarea, nici măcar aplicabilitatea ei.

2. Comisia transmite că, pentru acestă măsură ”simplă și directă”, s-a inspirat din măsura 12 a planului BEPS de la OECD și modelele care ”funcționează” în Marea Britanie, Irlanda, Portugalia. Și ca să fim convinși că problema a fost bine studiată, comisarul Pierre Moscovici arată că ”de la introducerea regulilor acum peste 10 ani, în UK au fost aduse la lumină impozite în valoare de 12 miliarde de lire”. Dacă faci însă o minimă investigație pe net de unde vine suma asta, s-ar putea să ai suspriza să o și găsești, dar într-un raport al HMRC (Fiscul britanic) pentru ... 2004-2009.

Altminteri, nu stă nimeni la Bruxelles să ne spună (proiectul de directivă nu se oprește în detalii tehnice) că sistemul britanicilor (ei îi zic DOTAS – disclaimer of tax-avoidance scheme) funcționează cam așa: contribuabilul (companii, dar și persoane fizice, pentru că în UK lucrează IVG-ul) se duce la un consultant să-l întrebe dacă, pentru cazul său, există o modalitate legală prin care își poate reduce povara fiscală. Consultantul zice – ar fi ceva, dar vezi că o să anunț schema și la Fisc! Fiscul atribuie un număr la schema respectivă, cu acest număr consultantul se duce din nou la contribuabil și îi zice – când depui declarația anuală, trece și acest număr! Apoi contribuabilul n-are de făcut decât un singur lucru să aștepte cu ochii pe o listă de mii de numere de scheme ca niște serii de bingo, listă pe care Fiscul o actualizează periodic. Dacă omul își găsește numărul, e fericit, strigă bingo: o să primească o notificare că, în 90 de zile trebuie să returneze toate economiile de impozite pe care le-a făcut. Se cheamă notificare de plată accelerată și nu se pune în discuție, se poate doar intra în negocieri pe eșalonarea plăților. Sigur, contribuabilul poate face și contestație și dacă are câștig de cauză în instanță, poate primi suma înapoi, cu dobânzile aferente. Simplu, nu? (III)

Cârcotașii de care aminteam vor mai avea poate forța să mai întrebe – bun, dar de ce trebuie să copiem un sistem complicat venit dintr-un pol financiar global atât de dezvoltat cum e Marea Britanie (altminteri, tocmai au început tratativele pe Brexit!) și să îl aplicăm în România și, în general, în țări unde gradul de sofisticare a contribuabilului este redus?

3. Suntem la aceiași întrebare pe care Comisia și-o adresa retoric în ianuarie 2016 când lansa propunerea de directivă anti-avoidance – mai are nevoie UE de aceste măsuri când oricum o să fie relansat CCCTB?
CCCTB, adică baza comună consolidată de impozitare a companiilor, este Sfântul Graal al fiscalității europene, în condițiile în care ținta proiectului comunitar este, prin înseși principiile de înființare, înnăbușirea concurenței fiscale între statele membre. Un proiect care a început cu punerea în comun a cărbunelui și oțelului nu se poate desăvârși fără să fie puse la comun și politicile fiscale. Este o țintă extrem de ambițioasă, cu mize grele, și, până de curând nu s-a reușit convingerea marilor economii europene că nu există altă cale. Ce s-a schimbat între timp – a apărut cea mai mare criză de la înființarea CEE/UE, a mai apărut și Brexitul ... Politic vorbind, e o altă stare de spririt în rândul opiniei publice, cum arăta în toamna trecută chiar dl. Moscovici.

Sub semnul unei moralități în fiscalitate, publicul află că trebuie rezolvată chestiunea împrumuturilor hibride, că e nevoie de raportări financiare comune la nivel UE, țară cu țară (în acest sens a apărut și la noi o Ordonanță la începutul lunii, dar miza e în următorul pas – publicarea acestor raportări!), că trebuie o listă de hallmark-uri, că, în sfârși, e nevoie de CCCTB și de algoritmul său.

Revedeți Pachetul antievaziune: Pașii următori spre realizarea impozitării efective și spre creșterea transparenței fiscale în UE, din ianuarie 2016! Și veți înțelege de ce, chiar și săptămâna trecută, la prezentarea propunerii de care vorbim, comisarul Moscovici a adus vorba de CCCTB (ACCIS cum zice francezul). Veți citi altfel și ultimul document de reflecție pe tema finanțelor europene, document așteptat în următoarele zile (de data asta chiar e de așteptat!), pentru a încheia seria de reflecții care însoțesc Carta Albă a viitorului UE, cea cu așa-zisele cinci scenarii. Și de-abia atunci probabil că vom începe și noi reflecțiile, dacă altceva nu vom ști ce să facem.

Am mai spus-o ori de câte ori am avut ocazia în ultimii doi ani – e inutil și ineficient să ne opunem drumului de unificare a politicilor fiscale europene. E un drum deblocat de părinții fondatori ai UE (Franța și Germania) și, până una-alta, noi am intrat în UE, nu invers!

Dar tocmai pentru că, la nivel european, va urma o perioadă tulbure, de relativizări, incertitudini, atunci, pentru a ne putea menține un minim de atractivitate în fața investitorilor, tot ce putem aștepta de la un guvern național este să nu ne aducă mai mult relativism, să nu termine și bruma de simplitate și de certitudine fiscală pentru care a luptat atât de greu economia/contribuabilul român. Poate că nu cerem chiar atât de mult, mai ales de la un guvern plin de determinare etc.


Note:
(I) Iată cum propunerea raportează ... prima breșă – doar intermediarii localizați în UE sunt afectați. Se spune că, în cazul intermediarilor din afara UE, raportarea se face direct de client.
(II) BEPS, după numele pachetului de măsuri împotriva erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor, lansate de OECD. La acest punct mi se pare utilă precizarea adusă de Consiliul Barourilor din Europa că aranjamentele despre care se face vorbire în propunerea Comisiei nu se referă la cele care intră sub incidența practicii ilegale a evaziunii fiscale/spălării banilor, ci la cele care, în interiorul reglementărilor legale, pot fi interpretate că nu respectă spiritul legii și duc la evitarea plății impozitelor până la un nivel total așteptat de autorități (tax avoidance). Organizațiile profesionale (de avocați, consultanți etc.) au reglementări stricte prin care interzic membrilor implicarea în acțiuni ilegale. În același timp, domnia legii, accesul la justiție și siguranță fiscală (valori în UE) cer ca un contribuabil să aibă posibilitatea de a căuta consiliere legală și fiscală fără teama că acest lucru va duce automat la transmitrea informațiilor către autorități. Se deschide aici o întreagă discuție, privind secretul profesional/privilegiul profesional legal (LPP), care este practic un drept de protecție acordat clientului/contribuabilului. O discuție ignorată de Comisie - ”nu vor fi mulți consilieri care să protesteze cu banderola de secret fiscal”, cum spune comisarul Moscovici.
(III) De notat că, pe măsură ce raportările s-au rărit, britanicii au venit și cu un regim de sancționare drastică a promotorului (POTAS), a celui care a facilitat o schemă dovedită de tax avoidance. Cred că e o așezare a lucrurilor în matca firească – Fiscul dovedește, vinovatul plătește și nu hai să-i punem să raporteze, că or fi ei vinovați de ceva. â

Articol apărut pe zf.ro, iunie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS