Internautul care dă un google după ”France-negocier-Google” (Franța-negociere-Google) va avea surpiza să găsească mai întâi  în diverse variante, știrea că ”Franța propune.../nu exclude.../ gata să.../ministrul bugetulului vrea să negocieze cu Google” (25 iulie 2017), pentru ca, imediat mai jos să dea peste ”Franța nu vrea să negocieze cu Google ” (2 februarie 2017).

Dar algoritmul de căutare și-a făcut datoria, sursele sunt de încredere, așa că nu e nimic în neregulă. În definitiv, în cinci luni, se pot schimba multe în ziua de azi: între timp, Franța are un nou președinte – dl. Macron, un pragmatic european, iar Google are confirmarea din partea Tribunalului administrativ din Paris că nu are de plătit impozitele suplimentare de 1,115 miliarde euro, cât îi cerea deunăzi guvernul-care-nu-vrea-să-negocieze-cu-Google.

În secțiunea noastră studii de caz prezentăm pe larg acestă decizie prin care Instanța explică de ce Google Irlanda (cea care operează Google pentru întreaga Europă) nu are sediu permanent în Franța, deci nu trebuie să plătească impozite suplimentare pe lângă cele plătite în prezent de societatea Google France. (Eroarea 404 – de ce (nici) francezii nu au găsit ”sediu permanent” la Google).

Bine-bine, va continua poate internautul nostru să se întrebe, dar ce mai e de negociat acum, după decizia instanței? Negocierea n-ar ar fi avut mai mult sens să se poarte înainte să se ajungă la un proces? Cum ar fi spus marele romancier francez Balzac – ”chiar și un aranjament prost este de preferat unui proces bun” (Iluzii Pierdute).

Culmea e că ministrul francez al Acțiunii și al Conturilor Publice (fiecare guvern cu literatura lui, dar, în esență, e vorba de ministrul responsabil cu bugetul) vine și spune ”vom face recurs la acestă decizie pentru că e o chestiune de principiu, dar ... dacă Google este gata să intre într-un demers sincer pe lângă guvernul francez pentru a-și regulariza situația într-un cadru de acord tranzacțional inteligent pentru companie dar și pentru finanțele publice, ușa noastră este deschisă. E de preferat un bun acord unui proces prost”(s.n.) 

Ce să se ascundă în spatele acestei actualizări a lui Balzac, acestei noi perspective asupra conceptului de negociere fiscală?  

Chiar dacă răspunsul nu se găsește pe Google, poate fi intuit punând piesele cap la cap în tabloul general, așa cum ne place nouă să spunem în transfer pricing.

După ianuarie 2016, când Fiscul britanic a anunțat încheierea unui acord cu Google pe doar 130 de milioane de lire pentru încheierea disputei fiscale, a devenit clar că acest caz Google este o piatră de încercare pentru administrațiile fiscale din toată Europa, în condițiile în care fiecare se confrunta cu același model de afaceri al gigantului IT - facturarea tuturor serviciilor publicitare Adwords în Irlanda.

Francezii au înțeles miza politică și au anunțat că joacă pe cartea procesului în instanță (în mod evident, Google a contestat impunerea la plată retroactivă a miliardului de euro). Mai mult, în mai 2016, când actualul președinte Macron era ministrul Economiei, a venit știrea unei percheziții de proporții la birourile din Paris. (vezi ”Operațiunea laleaua” sau cum caută francezii ”transfer pricing” pe Google).

A fost mobilizată o forță de nu mai puțin de 96 de procurori și experți în informatică, dar nici până acum nu e clar care sunt efectele. După cum reiese din decizia din iulie 2017, mailurile/documentele interne ridicate de autorități au scos la iveală că angajați ai Google France se apelau între ei cu titulatura Sales Representative (agent de vânzări) sau Account Manager (responabil conturi clienți), ceea ce tot nu a fost suficient pentru a se demonstra că birourile din Paris sunt sediu permanent al Google Ireland (care ar fi avut consecințe în reclasificarea activității și implicit impozite mai mari – vezi studiul de caz).

Dar lucrurile aveau să se complice pentru francezi încă mai devreme de acestă decizie. În mai 2017, de la Roma a venit știrea păcii fiscale încheiate de autoritățile italiene cu Google pentru 306 milioane de euro, după ”mai bine de un an de negocieri”. O negociere și nu un divorț în stil italian – iată o presiune suplimentară pentru Parisul care nu vroia să negocieze, dar, în mod evident, trebuia producă rezultate în ochii opiniei publice.
Acum, după verdictul din instanță, astfel de rezultate par de-a dreptul ”iluzii pierdute”. Și totuși ...

Dacă disputele cu Google ori se pierd, ori se negociază, înseamnă că nu există soluții naționale pentru ceea ce așteaptă administrațiile fiscale, în interiorul actualelor legislații. Iată încă un argument politic în plus pentru urgentarea adoptării soluției europene. Soluție care poartă un singur nume și care este în faza finală de negociere la nivelul Uniunii Europene – baza comună, apoi consolidată, de impozitare a companiilor (CCCTB).

Câștigând în instanțe naționale, Google și celelalte mari grupuri multinaționale nu pot decât să se pregătească mai repede pentru a face față unui singur set de reguli la nivel european prin care se va judeca administrativ substanța economică, funcțiunile, riscurile asumate de filiale grupului, argumentele în baza cărora se va face alocarea profiturilor pe filiale. (aici, despre algoritmul CCCTB)

Încă de anul trecut, Google își arăta în Parlamentul European îngrijorarea că prin CCCTB îi vor crește costurile de oprerare în fiecare stat membru UE. Francezii sunt motorul principal în repunerea CCCTB pe agenda Comisiei Euroepene (Comisarul pe probele fiscale, Pierre Moscovici, este, totuși, francez). Iată că subiecte de discuție se găsesc, pentru că, vorba ministrului Acțiunii, e de preferat un acord bun ...