Pentru a înțelege prețurile de transfer ai nevoie să înțelegi tabloul general al conexiunilor din interiorul grupului comercial analizat:  de ce apar/care este rolul lor, cum se încadrează aceste conexiuni în modelul de afaceri al grupului.

În mod similar, provocările fiscale ale acestui grup numit Uniunea Europeană nu pot fi înțelese fără decriptarea relațiilor care se formează în noul context (post Brexit, globalizare etc.), relații care vor defini funcțiunile și riscurile asumate de filialele grupului (a se citi statele membre) în toate domeniile.

Ne oprim astăzi asupra domeniului industriei navale europene, pornind de la o știre cu implicații pe termen lung - recentul scandal scandalul STX dintre Franța și Italia. Poftă, pardon, lectură bună!

 

Vară europeană: italianul se bate pe tăieței cu francezul, francezul se bate pe bărci cu italianul, românul se bate singur

Astăzi, 1 august, se consumă un episod cu o semnificație aparte în construcția acelui meniu unic care se cheamă noua Europă. După ce săptămâna trecută Franța și-a naționalizat strategic cel mai mare șantier naval (STX-Saint Nazaire) doar pentru a nu lăsa pachetul majoritar pe mâinile constructorului italian concurent Fincantieri, ministrul francez al Economiei se întâlnește la Roma cu omologul său pentru a găsi o soluție împăciuitoare, o mediere europeană între interesele naționale.

Bun, veți zice, s-au mai văzut naționalizări în Vest (francezii au o tradiție de a bloca privatizările strategice și când e vorba de iaurt sau oranjadă), se mai ceartă frații între ei și, în definitiv, om fi noi europeni, chiar de gintă latină, chiar cu industrie navală, dar povestea asta e la altă masa, ce treabă are cu noi…

Nu vă grăbiți, mai bine instalați-vă comod! Iar dacă aveți un Beaujolais cu o porție de paste bine făcute la îndemână, atunci și mai bine veți înțelege despre ce e vorba. O recomandare – întrebați mai întâi cine e bucătarul!

Săptămâna trecută, un anume Maurizio Landi, bun bucătar bolognez și falit proprietar de pensiune în Piazza Maggiore din orașul natal, a încins facebook-ul conaționalilor cu aventura lui franțuzească. Acum trei luni a găsit să se angajeze la un restaurant în Beaujolais, lângă Lyon. Toate bune: lui îi place să foloseacă celebrele vinuri franțuzești, francezilor le plac celebrele spaghete… doar dacă sunt ținute mai mult la cuptor, mai puțin „aldente”, mai bine făcute, cum am spune noi! Curând atmosfera se încinge – clienții încep să lase pastele în farfurie și reclamațiile în condică. Il cuoco Maurizio spune că a făcut suficiente concesii gustului francez, dar… totul până la paste! Un episod, altminteri previzibil, a pus capac – înainte să plece în ziua liberă, a pregătit un sos ragu ca la mama acasă. Când s-a întors a aflat că patronii îl serviseră cu spaghete cum le plac francezilor. Era deja prea mult. Degeaba le-a tot predicat – la noi, în Bologna și, altminteri, în toată lumea civilizată, ragu se servește la tăieței (tagliatelle). Maurizio a trântit ușa, în mii de like-uri ale mândrilor săi conaționali – iată un italiano vero care nu se vinde pe o farfurie de paste gătite … franțuzește.

Pentru italieni, acestă poveste culinară a venit ca confirmare a proverbului ”Non c’è due senza tre”, cum amintea un editorialist al prestigiosului ziar la Stampa. Noi am zice – ”un necaz nu vine niciodată singur”. Italienii, mai optimiști, au nevoie de două ca să se îngrijoreze că vine și al treilea. S-au apucat să numere necazurile din ultima săptămână venite pe filiera Macron, noul și atât de tânărul președinte al vecinilor. Mai întâi, de la Paris a venit cu un plan legat de Libia, fără să-i întrebe și pe italieni, cei care sunt cei mai afectați de valul de imigranți de peste Mediterana (ca să nu mai spunem că francezii și nu italienii au agitat apele în Libia, acum 6 ani).

Dar cel mai greu au resimțit italienii acest afront al naționalizării STX. În milioane de like-uri ale compatrioților săi, președintele Macron decide să ridice deținerea statului de la 33 la 100% la șantierul naval de la Saint Nazaire, anulând practic un acord la care se ajunse în ultimele zile ale mandatului predecesorului său, ca acționar majoritar să devină (prin deținere directă și indirectă) grupul italian Fincantieri.

Mai direct mai pe ocolite, opinia publică franceză rezonează emoțional la retorica din jurul acestui șantier francez glorios cu o istorie care merge până la 1861, care face cele mai mari pacheboturi, singurul care, la o adică, ar putea construi următorul (deocamdată au unul) port-avion francez, printre ultimele perle ale industriei naționale, unde mai lucrează 2500 de oameni, și deci care nu se poate lăsa la discreția unui competitor italian (efectiv cei doi impart aceeași piață) care mai are și un acord de colaborare cu cel mai mare producător naval chinez (de stat, desigur). Pe scurt, mergem cu italienii, dar nu le dăm decât 50%!

Bravo, strigă italienii ca la operă, dar acum un an, când coreenii de la STX, intrați în faliment, v-au anunțat că nu mai pot păstra Saint Nazaire, voi, francezii, ați venit la noi, italienii, să-l cumpărăm, pentru că nimeni altcineva nu vă mai făcea o ofertă. Fincantieri al nostru este și la noi sub controlul statului (cca 60%) și la noi e perla industriei, cu peste 7000 de vapoare într-o istorie care a început când nici nu începuserăți voi Revoluția, la 1780, care face, tot la fel, bijuterii inginerești, de la pacheboturi la portavioane (un pic mai mici, poate, dar tot portavioane). Chinezii sunt parteneri de afaceri (până una-alta, ei au forța să cumpere) nu le dăm tehnologia! Și apoi nu înțelegem de ce noi, frați europeni, nu avem voie să deținem nici 51% la un șantier francez, dar 10 ani nu ați avut nicio problemă când cu două treimi din acțiuni au fost un grup … coreean. Se presupune că europenii trebuie să concureze cu restul lumii, nu să se bată între ei! Unde mai este proiectul European de care vorbim atât?

De fapt proiectul European există, e la locul lui, și aceste zbateri sunt un semn că … se lucrează la el. Deocamdată, acestă afacere STX s-a împotmolit într-un banc de nisip politic. Că e vorba de nave, că e vorba de auto, de cercetare, ori de taxe etc., Europa vrea (1) eliminarea concurenței interne, vrea jucători puternici europeni: își dă seama că în competiția internațională nu poți rezista doar amintindu-ți de perlele naționale, oricâte sute de ani ar avea în spate … pur și simplu nu așa se navighează astăzi pe oceanul globalizării. Mai direct, mai printre rânduri, asta spune și Cartea Albă a Europei lansată fix acum cinci luni, cu ale ei cinci scenarii, din care rămâne unul singur – rezistăm doar punând la comun resursele și politicile – economică, monetară, fiscală, energetică, militară… poate chiar culinară, la nevoie.

Cu un mesaj, fără îndoială, european se duce astăzi trimisul președintelui pro-european de la Paris într-o capitală pro-europeană cum e Roma. Un mesaj pro-apărare comună europeană care sună cam așa – nu putem să ne mai concurăm între noi, fiecare să facă submarinele lui, protavioanele lui, bărcuțele lui, ne trebuie un proiect de tip Airbus pe mare! Suntem frați, doar că am vrea ca noi, francezii, să avem cârma dacă se poate.

Îmi imaginez că negocierile nu vor fi deloc discuții frățești la o terasă cu Nastro Azzurro în față, că va fi o bătălie cu gloriile și orgoliile pe masă. (2) Franța și Italia vor încerca să fie ca în ”fabula” lui Maurizio și a tăiețeilor lui dintr-un restaurant francez de provincie, fiecare căutând să-și ia cât mai multe like-uri naționale, dar uitând, pentru moment, cât de mult îi ajută piața comună europeană. Până la urmă balanța se va înclina de partea celui care e mai tare în finanțe, cine e mai solid politic la el acasă (nu e cazul nici la francezi, nici la italieni), cine e mai bine văzut de Germania (cea care, evident are și ea șantierele ei și, în general, nu poate fi exclusă din niciun proiect de Airbus, că e în aer, la sol ori pe apă).

Cu acest episod naval în față, nu pot să nu mă gândesc cum vor arăta negocierile europene de ordin fiscal, de tipul cine să încaseze cele mari venituri când se va trece la baza comună comună consolidate de impozitare a companiilor europene (CCCTB). E acolo un algoritm care, în mod evident, lucrează în favoarea celor care dețin plus-valoare, substanță economică și nu a celor care nu-și asumă decât riscul unei forțe de muncă ieftine (despre algoritmul CCCTB, puteți citi aici). Amintesc în treacăt că deja e un conflict mocnit între italieni și francezi pe tema impozitelor pe care ar trebui să le încaseze de la Google, de la baza irlandeză a gigantului american. Vedeam anul trecut cum, francezii, dar și italienii, își persiflau colegii britanici (încă nu se pronunțase Brexit-ul) că au ajuns la înțelegere cu Google. În primăvară, și italienii au adoptat calea negocierii, lăsându-i descoperiți pe francezi, care au mers în continuare pe procesul de la care așteptau impozite suplimentare de peste un miliard de euro. Doar că statul francez tocmai a primit de la Tribunalul administrativ din Paris sentința că Google nu trebuie să plătească nimic. Procesul continuă cu recurs ”din principiu”, dar statul francez se arată acum și … deschis la negocieri. Negocieri în care nu are cum să nu se atingă și subiectul CCCTB! (studiu de caz, cu detalii tehnice în premieră tehnice, aici).

Mă opresc aici, pentru că, în mod natural, ar urma întrebarea, dar noi, românii, unde suntem în acest peisaj? Și, în mod fatal, ar urma același răspuns – undeva, acolo, la marginea Europei.

În ultima jumătate de an, mi s-a părut incredibil că suntem blocați în tot felul de aventuri fiscale, fără să ne punem problema – dar ne potrivim cu ce se discută acum în Europa, am auzit de ideea asta de politică fiscală comună, înțelegem că vom concura de la egal la egal cu germani, francezi, italieni, polonezi…?

Astăzi, mi s-ar părea incredibil să aud că România ar avea un plan de racordare a industriei navale la proiectul european industrial. Asta în condițiile în care două șantiere navale (Brăila și Tulcea) sunt acum, indirect, sub umbrela italienilor de la Fincantieri (preluate de la STX). (4)

Astfel de crize de facere ale noii Europe rămân cele mai bune oportunități de-a ne stabili o minimă identitate fiscală, industrială etc., de-a ne valorifica mai bine în proiectele comunitare. Dar poate mai la (o) toamnă să deschidem și noi cărțile (albe) europene, acum e vară… Și , orium, dacă nu ne trezim noi, o să ne trezească Europa spunându-ne – stați liniștiți, am hotărât noi pentru voi!

Note:

(1) Vrem, nu vrem, când zicem Europa ne gândim la un act de voință (via Bruxelles) al părinților fondatori, în special Franța și Germania.

(2) Cum arăta și articolul din La Stampa, în momente de tensiune Europa se întoarce în trecut: să nu-și aducă aminte italienii că au multe pe inimă, că până la urmă Gioconda e a lor (da, poate că Leonardo cu mâna lui le-a dat-o francezilor, dar … orișicât), că rața cu portocale e invenția lor folosită de alții, că ei nu sunt ca alții care au dat numele bideului dar refuză să-l folosească, că ei nu sunt doar o simplă destinație de vacanțe, cum le place altora să-i vadă, că ei au avut un politician (florentinul Capponi) care acum 500 de ani și mai bine nu s-a sfiit să-i zică de la obraz unui rege francez care amenința că sună trompetele războiului: ”dar și noi avem clopote de care să tragem”etc.

(3) De notat că există, totuși, o imagine realistă și între francezi, chiar din partea sindicatelor – în definitiv, statul nu se pricepe la vapoare, e nevoie de un partener industrial și comercial pentru a rămâne pe linie de plutire.

(4) Autorul declară că nu are relații comerciale cu nicio companie din domeniul construcției navale.

Actualizare, 2 august: după întâlnirea dintre ministrul francez al Economiei și omologul său italian, părțile și-au mai dat răgaz să reflecteze la o soluție încă două luni. Subiectul este en marche, cum s-ar spune.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2017. Autor Adrian Luca, TPS