Acum o lună, Guvernul trimitea la Camera Deputaților o notă prin care solicita respingerea proiectului ”Transpunerea Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului din 12 iulie 2016 de stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligaţiilor fiscale care au incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 193/1 din data de 19 iulie 2016”. Doar acest titlu spune tot despre un proiect de lege care, într-adevăr, amenința să adopte la virgulă (efectiv copy-paste - vezi comentariul TPS din octombrie 2016) un text european, fără nici cea mai mică adaptare la cadrul național, deși chiar directiva cerea o astfel de adaptare.

În nota respectivă, Guvernul arăta că, ”în contextul dat, pentru identificarea celor mai bune soluții de adoptat, considerăm că se impune efectuarea unor analize detaliate asupra implicațiilor de natură bugetară și administrativă pe care aceste noi modificări legislative le generează”. Deci se vorbea de analize detaliate, ba chiar se invoca o lege din 2000 care spune că ”un proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă”. Era vorba de Legea 24/2000 – o precizare pentru cei care s-ar iluziona că astfel de legi au valabilitate la noi.

Dar apropo de iluzii. În deja celebrul pachet de modificări fiscale care ține capul de afiș de câteva zile, s-a inclus și noua formă a acestei Directive 1164 (mai cunoscută ca ATAD, de la tax avoidance). Pe scurt, este vorba de o directivă cu impact direct asupra impozitelor plătite de o companie, prin supra-reglementări (pentru că, evident, nu lipseau reglementările nici până acum) asupra tranzacțiilor intra-grup, cele susceptibile, acuzate, vânate, cum preferați, de erodarea bazei de impozitare și mutarea profiturilor (celebrul acronim BEPS). Cum știm din materia prețurilor de transfer, se pune la îndoială că o tranzacție între filială și compania-mamă nu s-ar desfășura în aceeași termeni în care ar avea loc o tranzacție între două părți independente (din punct de vedere al prețului de piață, dar și al oportunității, substanței tranzacției). 

În esență despre asta e vorba în Directiva 1164, și o recunoaște și Guvernul, de altfel – ”limitarea deductibilității dobânzii prin descurajarea finanțărilor la nivelul grupurilor multinaționale; impozitarea la ieșire, garantarea că impozitul se plătește chiar și după ce s-a realizat transferul unui activ/al rezidenței fiscale; regula antiabuz, care permite autorităților naționale să refuze contribuabililor beneficiile fiscale obținute din aranjamente abuzive (1); normele privind societățile străine controlate – reatribuirea societății-mamă a veniturilor unei filiale din străinătate controlate, unde impozitarea este redusă; tratamentul neuniform al elementelor hibride, pentru evitarea situațiilor de dublă deducere/dublă neimpozitare”.

Dar iată că Guvernul care promitea „analize detaliate pentru găsirea celor mai bune soluții” merge acum cu suspiciunea până acolo încât suntem mai catolici decât Papa: alege nici mai mult nici mai puțin decât limitările cele mai drastice din plaja de opțiuni pe care Directiva a pus-o la dispoziția guvernelor naționale. Și apropo de plajă, nu puține companii vor vedea că intră (și mai mult) la apă dacă intră în vigoare ordonanța în forma de mai jos.

Astfel cea mai mare problemă va fi legată de costurile de îndatorare (2) ale unei companii românești care nu are statut de independent – cheltuielile cu dobânzile nu vor mai putea fi deduse decât până la 200.000 de euro (Directiva a propus maxim 3 milioane Euro și doar pentru împrumuturile luate după iunie 2016) sau maximum 10% din EBITDA (câștiguri fiscale înainte de dobânzi, impozitare și amortizare, Directiva permitea până la 30%). Asta în condițiile în care EBITDA este pozitiv – dacă nu, nu se mai acceptă nicio deducere a cheltuielilor cu dobânzile.

Să notăm mai întâi că vorbim de-o prevedere cu o aplicabilitate cvasi-generală, pentru că a fi independent în sensul directivei (și al ordonanței) înseamnă să nu ai participații în mod direct sau indirect de 25% într-o altă companie sau să nu fii deținut (direct sau indirect) în proporție de 25% de alt acționar (notă: într-o economie modernă, cu afaceri integrate, interdependente, să rămâi neafiliat … e chiar foarte dificil și neobișnuit).

La capitolul mari surprize, nu știi cu ce să începi mai întâi. Cu faptul că, de acum, restricțiile se aplică indiferent dacă iau un împrumut de la o parte afiliată sau de la o bancă? Adică poți să te duci să iei un împrumut de la o bancă X cu care să nu ai absolut nicio afiliere, care să-ți aplice criteriile de risc cum scrie la carte … tot va trebui să aplici restricțiile de deductibilitatea dobânzii, atâta timp cât tu ești afiliat cu un Y oarecare. Cred că fiecare manager își spune – bun poate era o problemă dacă luam un împrumut intra-grup, dar nici dacă mă duc la bancă nu e bine, la o bănci care, încă o dată, îmi aplică condițiile pieței?

Sau să spunem că de acum nu se mai face distincție între împrumuturile pe termen scurt și restul? Că nu mai contează efortul de capitalizare făcut de companie/grup – Guvernul nu mai este dispus să încurajeze acest efort. Altfel cum să explicăm faptul că nu a fost acceptată o derogare care era permisă chiar de Directivă – „se pot deduce în totalitate costurile îndatorării, în cazul în care poate demonstra că raportul dintre capitalul propriu și activele sale totale este egal cu sau mai mare decât raportul echivalent la nivelul grupului”. Altfel spus, până și exigentul Bruxelles dă de înțeles că trebuie operat cu măsură acolo unde este bună credință, pentru că nu toată lumea vrea/își asumă să facă planificare fiscală agresivă.

În contextul dat, vorba Guvernului, nici nu-ți mai vine să întrebi – oare chiar s-a calculat care va fi impactul alegerii celor mai dure constrângeri pe care le permitea Directiva?

Cum se împacă aceasta cu realitatea din terenul economiei noastre, cu subcapitalizarea cronică, cu nevoia de încurajare a unor domenii, cu faptul că sunt sectoare unde, în mod obiectiv sunt cicluri lungi de amortizare a investiției (de exemplu industria de real estate) și în primii ani, mergi pe pierderi, că sunt industrii grea unde, o spune piața, marja de profit este mică …

Până una alta câteva calcule, de încălzire: dacă ești fericitul posesor al unei marje EBITDA de 20%, să spunem, atunci poți să-ți deduci o dobândă de până la 2% din venituri, ceea ce ar însemna, la o dobândă de 4%, că ai dreptul să-ți deduci costurile unui împrumut care poate merge până la 50% din venituri. Onorabil. (notă: mergem pe 4%, dobânda pe care o acceptă Fiscul la decontare în prezent).

Dar, dacă ești într-un domeniu industrial cât se poate de onorabil unde mergi cu o marjă, în limita pieței, de 5% (pe care o găsești și în economiile vecine) va rezulta că nu poți să-ți deduci costurile pentru un împrumut mai mare de 12-13% din venituri, luat fie de la afiliat, fie de la bancă. Și acesta ar fi un domeniu pe care chiar vrei să-l încurajezi să se dezvolte (vezi tabelul).

În final, dacă nu v-ați mirat destul, mai aflați că transpunerea Directivei 1164 se va face la noi, în premieră, cu un an mai devreme decât s-a cerut de la Bruxelles!!!

Note
(1) Atenție mare la această formulare care face foarte discutabilă o eventuală trecere a plății angajaților/acționarilor pe microîntreprindere, PFA – des invocată în ultimele zile. Fiscul va pune mai des întrebarea – este în scop economic această tranzacție/restructurare? În baza noilor norme europene, va fi suficient să se indentifice că unul din scopuri este și optimizarea fiscală, pentru ca respectiva tranzacție să fie reconsiderată din punct de vedere fiscal (să nu se mai acorde deducere).
(2) Directiva vorbește de ”costurile excedentare ale îndatorării”, diferența între dobânzile plătite și dobânzile încasate de contribuabil. Pentru ușurința citirii textului nu am folosit și termenul excedentar (presupunem că nu există și venituri din dobânzi).

 

Cât va fi împrumutul maxim care poate fi luat cu deducerea integrală a dobânzii – studiu de caz pe un … domeniu strategic pentru dezvoltare CAEN 2932 – Fabricarea altor piese și accesorii pentru autovehicule și pentru motoare de autovehicule
  Mediana  marja EBITDA , 2016
Primele 100 companii din România – CAEN 2932 5,4%
Primele 100 companii din Polonia, Cehia, Ungaria – CAEN 2932 7%

Sursa: TPSoft.ro si baze de date internaționale

În baza unei marje EBITDA de 5,4%, valoarea maximă a împrumutului care poate fi luat cu deducerea integrală a dobânzii este de 13,5% din veniturile din exploatare ale companiei (notă: s-a luat în calcul un împrumut în euro cu dobândă de 4%). În prezent, pentru o companie care ia un împrumut în valută de la o parte afiliată cu dobândă de 4%, cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile dacă gradul de îndatorare este cel mult 3 (raportul dintre capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an și capitalul propriu).
CAEN 2932 – Fabricarea altor piese și accesorii pentru autovehicule și pentru motoare de autovehicule. Din primele 100 companii românești CAEN 2932, cu o cifră de afaceri de minimum 1 milion de euro și peste de 50 de angajați, doar o singură companie se poate încadra în categorie ”contribuabil independent”. După noile reglementări, aceasta este singurul care își va putea deduce integral costurile de îndatorare, indiferent de mărimea împrumutului.
Din cele 100 de companii analizate, 13% au EBITDA negativ, deci nu sunt eligibile pentru deducerea dobânzii în cazul niciunui împrumut (fie de la partea afiliată, fie de la bancă).
Clasamentul s-a făcut în funcție de cifra de afaceri 2016; EBITDA reprezintă profitul înainte de dobânzi, impozitare și amortizare. Marja se calculează prin raportarea la veniturile din exploatare; mediana este valoarea sub care se înregistrează 50% din mulțimea analizată.

 

Ce se întâmplă cu deducerea cheltuielilor cu dobânzile (dacă se aplică noile reglementări propuse)
Din 2018 În prezent 
Deducere integrală doar pentru contribuabili independenți
Deducere integrală pentru contribuabili independenți, deducere integrală pentru contribuabilii afiliați care iau împrumut de la instituțiile de credit / financiare nebancare și deducere limitata la 4% pentru împrumuturile în valută și 1.75% pentru împrumuturile în lei pentru contribuabilii care iau împrumut de la partea afiliată, dacă datoriile peste un an nu depășesc de trei ori capitalurile proprii
Restricții pentru orice tip de împrumut în cazul unui contribuabil afiliat (sub un an/ peste un an)
Restricție doar pentru împrumuturi peste un an în cazul contribuabilului afiliat, în anumite condiții
Restricțiile nu țin cont de gradul de îndatorare
Restricții se aplică doar dacă gradul de îndatorare este mai mare de 3 (raportul între împrumut pe termen lung și capitaluri proprii) sau negativ
Deducerea nu se acordă, sub nicio formă, companiilor care înregistrează pierderi (EBITDA negativ)
Deducerea nu este condiționată de pierderi
Restricțiile se aplică indiferent dacă împrumutul este acordat de o parte afiliată sau de o bancă/ altă instituție de credit / instituție financiară
Restricții se aplică doar în cazul împrumuturilor contractate de la o parte afiliată, în anumite condiții
Restricții – plafon la deducerea costului de îndatorare: 200.000 de euro sau maxim 10% din EBITDA
Restricții – Plafon la deducerea dobânzii: 4% pentru împrumuturile în valută și 1,75% pentru împrumuturile în lei

Text apărut pe contributors.ro, noiembrie 2017. Autor, Adrian Luca, TPS

Pe aceeași temă, puteți citi și declarația lui Adrian Luca preluată de digi24.ro

Comisia Europeană a transmis joi, 21 septembrie, un mesaj foarte clar despre cum ”opțiunea preferată de Comisie este baza comună consolidată de impozitare a companiilor (CCCTB)”, un mesaj care este, în același timp, foarte ... diplomatic despre acea propunere a impozitării cifrei de afaceri giganților din domeniul internet (propunere denumită ”taxă de egalizare” lansată de Franța și asumată în total de 10 state membre, inclusiv România - vezi comentariul TPS din 19 septembrie).

Sunt puține detalii disponibile în acest moment referitor la taxa de egalizare, astfel încât ne e imposibil să spunem exact cum va funcționa în practică până când ideea nu va prinde substanță. Se pun încă multe întrebări despre cum ar putea arăta o astfel de impozitare. Spre exemplu, cum definim companiile din industria digitală sau activități digitale. Ce intră în acea ”cifră de afaceri” și cum variază acesta în funcție de diverse modele de afaceri?

Baza comună consolidată oferă o bună bază pentru rezolvarea provocărilor majore, oferind un cadru sustenabil, robust și corect pentru impozitarea tuturor marilor companii în viitor. Având în vedere că acestă propunere este în plină dezbatere între statele membre, impozitarea din industria digitală poate fi ușor inclusă în forma finală a noilor reglementări” se mai arată în comunicarea de la Bruxelles.

De asemenea, se poate vedea, încă o dată presiunea politică pusă asupra unui domeniu care altă-dată era doar tehnic – evaluarea tranzacțiilor intra-grup. Vezi titluri precum ”ce este transfer pricing și cum poate fi folosit de companiile din industria digitală pentru a reduce factura fiscală”, ”transfer pricing folosind proprietatea intelectuală într-o companie digitală” sau ”ce este un sediu permanent și cum poate fi actualizat acest concept pentru a include economia digitală”.

 

Propunerea este una practică. Nu pune în discuție preocuparea esențială pentru CCTB și CCCTB. Aceasta va demonstra angajamentul nostru pentru a impozita corespunzător companiile din economia digitală, într-un mod care să reflecte activitatea lor reală în UE”. Așa se încheie scrisoarea de o pagină transmisă pe 16 septembrie la Comisia Europeană sub semnătura a 10 miniștri de Finanțe din statele membre, inclusiv România. (scrisoare în forma originală se găsește aici)

Propunerea în cauză se referă la ”o așa-numită «taxă de egalizare» pe cifra de afaceri” care ar aduce impozitarea giganților internet la nivelul impozitului pe profit din țările unde se realizează veniturile. ”Sumele obținute vor reflecta o parte din ceea ce aceste companii ar trebui să plătească sub forma impozitului pe profit” spune scrisoarea.

Scrisoarea, după cum se știe (vezi și articolul TPS din 14 septembrie – Acum știm ce armonizare vrea Euroopa. Dar ce vrem noi?) este inițiată de Franța, în contextul în care Parisul a pierdut în instanță procesul avut cu Google pentru așa-zise impozite pe profit neplătite, estimate la peste 1 miliard de euro (un caz tehnic clasic de transfer pricing- vezi rubrica TPS, studii de caz - cu deja clasice implicații politice).

Faptul că a raliat și Germania în susținerea acestei soluții agresive de impozitare a ... veniturilor arată determinarea Franței în a da o lecție de supremație fiscală, indiferent de costuri (e de așteptat că au avut loc negocieri serioase). Cât privește ceilalți semnatari – vorbim de un grup de economii importante, Italia, Spania, Austria, dar și de economii mici – Grecia, Portugalia, Bulgaria, Slovenia, România – practic aceștia au, într-o măsură mai mare sau mai mică, suficiente vulnerabilități financiare pentru a nu-și permite un conflict cu părinții europeni.

De notat absența dintre semnatari a Poloniei, cea mai mare economie din Est, deși Franța transmite că are acordul tacit al celei mai mari economii din Est pentru acestă inițiativă.

Nu e clar când și mai ales cum ar putea să iasă practic o asemenea propunere. Chiar și inițiatorii recunosc, voalat, că problema are multe fațete, de ordin tehnic, politic, juridic. ”Cerem Comisiei să exploreze opțiuni de compatibilitate cu legislația UE și să propună soluții efective”.

Dar un alt detaliu care merită menționat este că, dacă acestă scrisoare conține o singură data referire la ”așa-numita taxă de egalizare” (care ar trebui să fie eroul principal), în schimb trimite de două ori la baza comună consolidată de impozitare a companiilor (defalcată pe cele două etape – CCTB și CCCTB),  soluție apelată ca ”folositoare” și ”esențială”.

Altfel spus, scrisoare se transformă într-o susținere deschisă a acestui proces revoluționar care este CCCTB, și despre care știm deja că va intra în procedură accelerată de adoptare, prin majoritate calificată – cum a anunțat chiar președintele Comisiei Europene în discursul său despre Starea Uniunii (cu cei 10 semnatari, se apropie de voturile necesare. În orice caz, grupul opozanților, condus de ambițioasa, dar totuși mica Irlanda, poate fi ușor izolat).

De altfel, și Comisarul pe Finanțe, Pierre Moscovici, a lăsat să se înțeleagă, într-o intervenție avută luni, 18 septembrie, la canalul american CNBC, că tehnologia de impozitare ”corectă” a giganților (americani) din tehnologia informației se va găsi în interiorul CC(C)TB.

Așadar, tot acest zgomot în jurul taxei pe venit poate fi, în final, o mizanscenă (mai neortodox spus – un fel de-a arăta pisica) prin care Franța, Germania etc. să se asigure de implementarea fără multe comentarii a CCCTB (cel puțin e o impozitare pe profit, nu-i așa?).

Până una alta, România găsește, fără alte comentarii în afară de folositor și esențial, acest nou cadru care aduce pe același plan fiscal economiile europene, indiferent de nivelul de dezvoltare. Dar, dacă tot e vorba de mesaj, credem că interesul economiei noastre, mai ales într-un context european de natura nisipurilor mișcătoare, nu era să arate pisica.

După ce președintele Comisiei Europene a prezentat raportul Starea Uniunii 2017, nu mai e niciun dubiu legat de noile direcții comunitare în materie de fiscalitate. Dar, dacă lucrurile sunt mai clare, nu înseamnă că vor fi și mai simple. Impozitarea devine mai politizată decât oricând, pe toate fronturile, dar în special pe cel al tranzacțiilor din interiorul grupurilor de companii, deci al transfer pricingu-lui.

Puteți găsi mai jos un articol scris în marja discursului dlui. Juncker, încercând, vorba acestuia, să fim big on big issues and small on small ones. Când, în iunie 2015, TPS a semnalat pentru prima dată unda de șoc CCCTB, baza comună consolidată de impozitare a companiilor, am lansat și acestă întrebare care, din păcate, rămâne în continuare fără răspuns - Noi, ca stat, ca economie, cum jucăm?      

Ce mai vrem de la Europa, dincolo de un prânz la Hermannstadt?

Mulți am reținut ca prima știre din discursul de ieri al președintelui Comisiei Europene faptul că, în chiar a doua zi după ce Marea Britanie nu va mai fi în Uniune, adică pe 30 martie 2019, cei 27 membri rămași se vor reuni în România într-o întâlnire la vârf (summit) specială, ”pentru a lua deciziile necesare pentru o Europă democratică mai unită și mai puternică”. Ne-am mândrit să-l auzim pe dl. Juncker zicând – ”Dorința mea e ca întâlnirea să se țină în frumosul și vechiul oraș Sibiu, sau Hermannstadt, așa cum îl știu eu”. Dar după ce ne trece euforia, ne dăm seama că suntem în fața unei știri banale prin predictibilitatea ei.

E normal ca, după un astfel de moment care altă dată părea inimaginabil – ieșirea din club a unor membri de talia britanicilor – să existe o întâlnire simbolică de tipul viața merge mai departe, să dăm pe gât o dușcă de pălincă! Ar fi total neuzual (și deci interpretabil) ca acestă întâlnire să nu se țină în țara care asigură președinția rotativă a Uniunii în acel moment, țară care, din întâmplare, va fi România. Și dacă tot e România, n-ar strica un apropo simbolic la cei care vor rămâne motorul cel mai puternic al UE 27. (Evident, nu ne-am fi așteptat ca Bruxelles-ul să aleagă Piatra Neamț. Deși acolo, liderii europeni ar fi putut vedea lumea din telegondola finanțată cu fonduri comunitare).

Cât despre faptul că în România se va stabili viitorul UE… ca maramureșean vă spun, pălinca trebuie savurată cu măsură!

Apropo însă de normalitate. Discursul ”Starea Uniunii 2017” este o colecție de noutăți … așteptate, care se înscriu în noul mers pe care e nevoit să-l ia UE. De altfel, chiar dl. Juncker a ținut ca de fiecare dată când părea mai îndrăzneț să vină cu precizarea că nu e nimic nou sub soarele bruxellez.

Bunăoară, secțiunea intitulată ”O Uniune mai puternică” începe cu o referire la acea supapă existentă în tratatul Unional – când nu există altă cale de adoptare a unei decizii propuse de Comisie se poate recurge la majoritatea calificată, în care e suficient ca 55% din membri să fie de acord sau ca țările care susțin propunerea să reprezinte cel puțin 65% din populația UE. Altfel spus, e suficient ca cei mari să vrea și să-și mai atragă câțiva aliați, pentru ca rebelii și cârcotașii să fie salutați din mers. Din mersul UE.

Ce pune președintele Juncker în capul listei de decizii importante care trebuie adoptate rapid, prin majoritate calificată: baza comună consolidată de impozitare a companiilor (common consolidated corporate tax base – CCCTB). Urmează noi reglementări privind TVA, taxe corecte asupra industriei digitale (a se vedea impozitarea giganților americani) și asupra tranzacțiilor financiare (acum, că City-ul londonez nu mai e … în Europa).

După câteva rânduri de discurs, vine și corolarul – ”Avem nevoie de un ministru european al Economiei și Finanțelor” care să statueze o întărire a atribuțiilor actualului Comisar pe Economie și Finanțe.

Nu e nimic spectaculos în a vedea aceste anunțuri ca previzibile: pur și simplu era suficient să te uiți pe comunicatele, studiile, reflecțiile, filmulețele emise, în ultimii ani, de Bruxelles sau de marile capitale europene. De revenirea, de acestă dată sub forma obligatorie, a acestui concept istoric de armonizare fiscală CCTB, urmată de consolidare, știm din iunie 2015. De curând, Parisul și Berlinul avertizau că nu mai așteaptă până se mișcă greoiul mecanism comunitar al majorității, ei își organizează un CCTB local.

În discursul ”Starea Uniunii 2016” șeful Comisiei explica nevoia de ”relansarea CCCTB, care include o nouă abordare materializată într‑o propunere legislativă privind o bază fiscală comună obligatorie într‑o primă fază și consolidarea ca fază finală, în scopul de a îmbunătăți mediul de afaceri pentru societățile transfrontaliere și de a asigura o impozitare echitabilă și eficientă a marilor societăți în Europa”. Nu e de mirare că, în 2017, același președinte a expediat subiectul ”sunt cu toată forța în favoarea trecerii la votul bazat de majoritate calificată pentru CCCTB”. Simplu, nu mai e nevoie de vorbe meșteșugite.

Aceasta fiind starea de fapt în 2017, stau acum și mă gândesc – oare s-o schimba ceva în starea normalului nostru? Oare vom juca și noi altfel în acestă nouă Europă? Oare înțelegem ce vrea să zică dl. Juncker cu ”o Uniune mai unită trebuie să vadă compromisul nu ca pe ceva negativ, ci ca pe o artă de a apropia (bridging) diferențele”. Sigur, noi suntem meșteri în diferențe, vechi și mari, dar studiem și noi această artă a compromisului? Ce ar însemna asta, tot de la dl Juncker citire – să fii tare pe lucrurile mari și s-o lași moale pe lucrurile fără miză (în engleză, cea care de la summitul de la Sibiu încolo va deveni doar limbă de lucru în UE, sună mai plastic ”big on big issues and small on the small ones”).

Simt nevoia să mă repet: lucrurile big pentru noi nu sunt nici cotele de refugiați, nici muncitorii detașați, pentru care să ducem bătălii small cu Bruxelles-ul. Rămân de părere că primul big al nostru trebuie să fie atragerea în țară a investițiilor big, cu valoare adăugată big, ca singură șansă de a nu mai avea lefuri și pensii small. Or aceasta trebuie gândit (n-aș zice regândit) în noul cadru care se va chema CCCTB, cu al său algoritm devastator pentru economiile low-cost, de care vorbeam toamna trecută (deși, sincer vorbind, până la algoritm problema este baza armonizată, care, în lipsa unei negocieri, înseamnă să pui alături un Logan de un Mercedes).

Să nu ne imaginăm că acel ministru european al Finanțelor, indiferent cum se va numi el, poate fi și un escu, va veni și va spune – hai să tăiem banii de la investiții și să le dăm românilor, că au salarii și pensii mici, plus orașe vechi și frumoase… Nu, un ministru european ne va zice doar (vezi aici atribuțiile) – nu mă interesează ce vreți voi să faceți, unde vreți să ajungeți, aveți grijă la echilibrul fiscal, că nu mai vreau derapaje.

Europa pe care ne-o prezintă acum dl. Juncker este multa mult mai pragmatică. Ea va fi dispusă să ne dea tot sprijinul pentru a ne pregăti de euro, spre exemplu, dacă asta e în folosul pieței unice; dar să nu venim apoi să-i plângem pe la uși, că nu putem ține pasul cu euro.

Această nouă Europă pare să fi renunțat la ideea de mai multe viteze. Una și bună e de ajuns. Doar statele membre vor avea vitezele lor, fiecare cum poate, cum dorește, cum se pricepe să negocieze.

Nu vreau să fiu nici pesimist, nici optimist. Încerc să rămân realist. Și cum stăteam să mă întreb despre cum vom juca în continuare, iată că aflu că în Senatul de la București tocmai a trecut prin aprobare tacită un proiect semnat de câteva zeci de politicieni, sub titlul ”Propunere legislativă privind transpunerea Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului, din 12 iulie 2016 privind stabilirea normelor împotriva practicilor de evitare a obligaţiilor fiscale care au incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L193/1, din data de 19 iulie 2016”.

În afară de acestă aprobare tacită, rămâne neschimbată starea de fapt de care vorbeam în octombrie anul trecut – această așa-zisă transpunere e un simplu copy-paste după un text European foarte tehnic. Totuși, ceva-ceva parcă tot s-a schimbat – Comisia de Afaceri Europene din Senat a dat aviz negativ zisului proiect.

La prima vedere pare un nonsens, dar de fapt Comisia și-a făcut treaba, sesizând că da, directivele trebuie transpuse in legislația națională a statelor membre, dar cel puțin prin texte care includ alternativele pe care chiar directiva le permite și le oferă statelor membre, cu definirea clară a opțiunii României și diferențierea clară a destinatarilor normelor. Or în acest caz suntem în fața unei ”preluări ad-litteram, tale quale”, cum observa și Consiliul Legislativ, copiere care merge până acolo încât nu s-a mai văzut să pui în titlu coordonatele Jurnalului Oficial al UE în care a apărut directiva, iar legea românească să se adreseze… statelor membre. Ca să nu mai spun că Bruxelles-ul voia aplicarea directivei din 2019, noi, din … 2017! [1]

Să vedem ce soartă va avea transpunerea în Camera Deputaților, forul decizional. Deja parcă ne trece un fior – dacă la adoptarea directivelor CCCTB (tot tacită, probabil, că, oricum, subiectul n-a suscitat niciun interes până acum), ne trezim că o să raportăm fruntaș punerea în aplicare cu un an mai devreme [2].

Până una-alta, acest episod este încă o expresie a modului în care mulți politicieni înțeleg să transpună conceptul de stat membru. Ne bucurăm că, uite domnule, Juncker nu ne-a mai vorbit de rău, că România ar fi eroina, că uite, domnule, o să dea la noi și un prânz de pomenire. Dar, sincer, cred că ne trebuie un proiect un pic mai big, dacă tot suntem într-o Europă mai pragmatică.

PS. Mă uit pe site-ul primăriei din Sibiu. Nici măcar o simplă referire la faptul că orașul a fost nominalizat, și nu oricum, în discursul președintelui Comisiei Europene. Cred că n-ar fi realist să ne imaginăm cum a și început administrația să gândească un plan pentru exploatarea summitului post-Brexit. Doar mai e un an și juma’ până atunci. Altminteri, cetatea lui Hermann rămâne un oraș frumos, vorba dl. Juncker.

Note:
[1] Cu observații întinse pe nouă pagini, Consiliul Legislativ a decis, totuși, să dea aviz favorabil.
[2] În ultimele variante prezentate de Comisie, termenele de implementare sunt ianuarie 2019, pentru unificarea bazei de impozitare – CCTB, respectiv ianuarie 2021, pentru consolidare – al treilea C.

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, septembrie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS 

 

Actualizare - Impozitarea pe cifra de afaceri se întoarce pe filiera franceză? 

Nici nu am apucat să încheiem acest comentariu, că, de pe fluxurile de știri, aflăm că Franța nu mai are răbdare, dar are ... imaginație: va presa Comisia să adopte ”soluția specială” a unei impozitări armonizate pe cifra de afaceri și nu pe profit, în cazul (cel puțin deocamdată) giganților din tehnologia informației care, veșnica acuzație, nu-și declară în țară profiturile impozabile la nivelul corect. ”Soluția” pentru GAFA (cum numesc francezii grupul Google, Apple, Facebook și Amazon) trebuie citită în contextul în care Parisul a pierdut la puncte (și evident, la bani) procesul pe care l-a dus cu Google pentru așa-zise impozite pe profit neplătite, estimate la peste 1 miliard de euro (am prezentat aici detaliile tehnice, din zona transfer pricing-ului, dar și politice ale acestui caz).

Comisia se aștepta desigur la dispute pe acestă temă, dar lua în calcul rezolvarea în noul cadru al CCCTB care, cum arătam în comentariul de mai sus, avea să intre în procedură urgentă de aprobare. Pentru noua sa abordare și mai rapidă, dar agresivă și plină de neprevăzut, Franța a reușit să-i convingă pe ceilalți grei ai UE27, Germania, Italia și Spania. Informații de ultimă oră arată că este susținută deschis și de Austria, Slovenia, Bulgaria și Grecia, iar tacit și de Polonia.

Se pare că, pentru a naviga printre reglementările actuale europene - există deja TVA, care este asimilată cu o taxă pe cifra de afaceri - francezii ar putea invoca abuzul de drept care ar fi fost făcut de respectivele companii (o interpretare în cheie franceză aici).  

După cum bine știm, România tocmai a trecut pe lângă propunerea înlocuirii generale a impozitului pe profit cu cel pe cifra de afaceri. Am arătat aici de ce considerăm acestă abordare ca fiind mai multe decât o gafă, o aventură fiscală. Iată că acum suntem puși în fața unei aventuri europene și România va fi presată să aibă o poziție. Nu putem decât să ne aducem aminte de recomandarea dlui Juncker: big on the big issues, small on  the small ones. Iar interesul nostru big cred că este să avem un cadru fiscal convingător și coerent pentru marii investitori.  

 

 

 

La sfârșitul lunii trecute, arătam de ce credem noi că dacă Google a câștigat în fața Fiscului francez, atunci aceasta este un semn că pur și simplu suntem mai aproape de implementarea politică a CCCTB, (știți, deja, acea bază comună consolidată de impozitare a grupurilor europene, de care tot vorbim în ultimii doi ani). Întâmplarea face ca, peste câteva zile, de la Paris să vină inițiativa unui mini-CCCTB franco-german, care să accelereze extinderea la nivel European.

În noul context politic european, am căutat, apoi (vezi comentariul de mai jos), să dăm o altă perspectivă recentei vizite a președintelui francez, Emmanuel Macron, la București. Și, apropo de perspectivă, noi, TPS, avem o întrebare veche – când vom începe să jucăm cu adevărat în Europa, când vom schimba statutul de ”țară aderată”, cu cel de ”țară integrată”? Când vom înțelege că miza noastră trebuie să fie aceea de creatori de valoare adăugată și nu de simpli executanți, competitivi prin sărăcie? 

Întâmplarea face ca, în timpul vizitei, președintele francez să aibă pentru români o întrebare care, mot-à -mot, suna chiar așa: ”Ce viitor vă doriți pentru România? Doriți ca, în mod durabil, salariile din România să rămână la o treime față de cele din Franța? Vă doriți ca munca calificată să se dezvolte insuficient…”

Iată câteva întâmplări  care nu sunt chiar așa de ... întâmplătoare. Suntem ca într-o analiză de transfer pricing, cu România funcționând ca o filială a grupului european: dacă privești ansamblul pieței, alegi referințele de comparabilitate protrivite, iei în calcul riscurile și funcțiunile îndeplinite, atunci, încet-încet, te apropii de prețul corect al realității noastre europene. 

Acestea fiind zise, vă invităm să parcurgeți comentariul de mai jos cu gândul la ziua de mâine… care tocmai a început.

Macron ne aduce o nouă Europă. Ne integrăm sau doar … aderăm? 

(22 august)

Parisul a avut grijă să ne transmită din timp că tânărul și ambițiosul președinte francez are o țintă precisă în turneul său din acestă săptămână prin Est, care va include și Bucureștiul pentru câteva ore: modificarea directivei europene privind angajații detașați [1].

Subiectul nu e nou, a revenit și la ultimele alegeri prezidențiale din Franța și, de fapt, apare ori de câte ori economia merge prost, când devine apăsătoare concurența pe locuri de muncă – angajații din Vest îi acuză pe cei din Est că, prin salariile lor low-cost fac dumping social (pardon pentru englezisme, dar și francezii le folosesc)

Ca să folosim, totuși, o vorbă franțuzească, vorbim aici de un șarpe de mare (serpent de mer), adică de un subiect care, din când în când, revine în discuții și ține capul de afiș al agendei publice: asemenea unui monstru marin mitic, mai scoate capul la suprafață pentru a reaminti sunt și eu pe aici, n-ați uitat de mine, nu?

Președintele francez n-are cum să uite tocmai de problema locurilor de muncă. Confruntat cu o neașteptat de rapidă scădere a popularității, mai ales când se pregătește să declanșeze necesare reforme sociale la el acasă, Emmanuel Macron are nevoie să se întoarcă la Paris cu o victorie. Practic ce ar însemna aceasta – să-l ajutăm cu modificarea rapidă a sistemului actual european în domeniul muncii!
Ce facem, cum îi răspundem? Cred că cel mai potrivit ar fi să adoptăm maniera à la française. Să intrăm puțin în noua poveste europeană, cu vechile personaje fantasmele populare și interesele strategice.

Apropo de bătălia de la Whirlpool

La sfârșitul lunii aprilie, înainte de al doilea tur de scrutin al prezidențialelor franțuzești, se dă o bătălie electorală decisivă în parcarea fabricii Whirlpool din orașul Amiens. Situația e tensionată – se știe că gigantul american de electrocasnice își va închide și ultima unitate de producție din Franța, pentru a se muta în Polonia (care a devenit noua bază de dezvoltare europeană), iar ultimii 300 de angajați francezi au nevoia de încurajare.

Având în spate răsuflarea contracanditatului naționalist, candidatul acțiunii europene, dl. Macron, care mai este și originar din Amiens, declară en fanfare – ”Apropo de Whirlpool, în trei luni de la alegerea mea, vor fi câteva decizii referitor la Polonia. Îmi pun toată responsabilitatea în joc (sur la table). Nu putem avea o țară care joacă pe diferențiale fiscale, sociale, în sânul Uniunii Europene și care încalcă toate principiile”.

Au trecut alegerile și dl. Macron continua săgețile cu bătaie spre blocul refractarilor din Est – Polonia, Ungaria și cine mai dorește. Este momentul celebrei declarații ”Europa nu e un supermarket”, cu amenințarea pierderii fondurilor europene de către cei care nu-i respectă principiile.

Nu e greu de imaginat că și polonezii au trimis înapoi săgeți cu bătaie lungă … apropo de supermarket, ”nici noi n-am vrea ca băncile franțuzești, supermarket-urile franțuzești să poată să-și desfășoare afacerile aici fără opreliști, iar șoferii noștri, constructorii ori IT-iștii noștri să fie subiect de restricții și poveri suplimentare. E drept că sunt mulți șoferi polonezi pe străzile din Paris sau Amsterdam, dar pe străzile din Cracovia sunt la fel de multe supermarket-uri franțuzești, bănci olandeze sau ziare germane. Am face schimbul bucuroși, dar nu cred că le-ar plăcea!” Iarăși nu e greu de imaginat că președintele francez se va întâlni în acest turneu estic cu liderii din Cehia, Slovacia, România, Bulgaria, nu și din Polonia ori Ungaria.

Campania de toamnă pe frontul CCCTB

Bătăliile se duc azi cu multe emoții și probabil că, în sinea lor, mulți estici (rămân la acestă încadrare, chiar dacă geografic și nici economic nu mai suntem atât de omogeni) le dau dreptate polonezilor. Dar, oricât de lipsit de emoție ar suna, jocul european nu se poartă pe dreptatea fiecăruia, ci pe negociere. Dar să continuăm povestea, poate ne ajută să găsim abordarea…dreaptă.

Evident că e vorba tot de șerpi de mare. Trebuie că e o expresie populară în Franța, din moment ce am găsit-o folosită de publicații diferite (vezi Le Figaro sau La Tribune) pentru un episod petrecut la începutul acestei luni – Franța s-a hotărât să pună piciorul în prag și vrea urgent armonizare fiscală europeană în materie de impozitare a companiilor (pentru francezi ACCIS, pentru restul Europei cunoscută ca CCCTB, cu al treilea C de la consolidare). E atât de hotărâtă încât nu mai așteaptă după procedurile greoaie ale Bruxelles-ului și, până la armonizarea mare, va opera o armonizare mică cu Germania, din 2018. [2]

Știrea a venit cu un comunicat comun al miniștrilor de la Economie și Finanțe, respectiv de la Acțiune și Conturi publice care vizează direct ”problema majoră a Franței și a partenerilor săi de a determina marile companii din IT să-și plătească impozitele corecte în țările unde realizează profiturile”[3]. Iar mesajul a fost întărit apoi într-un interviu la Bloomberg.

De reținut finalul apoteotic, în stil macronian, al comunicatului ”Franța va urmări ca aceste inițiative să se realizeze într-un timp rezonabil, în caz contrar, va trage consecințele care se impun în legislația sa națională”.

Bruxelles-ul reacționează imediat la acest apropo cu rezonabil – Pierre Moscovici declară a doua zi la un post de radio parisian, nu în calitatea de fost ministru francez al Finanțelor, ci în postura actuală de ministru (comisar) al Finanțelor în Comisia Europeană - ”presez guvernele să adopte cât mai rapid acestă soluție europeană a bazei comune de impozitare, care este soluția reală pentru impozitarea companiilor multinaționale acolo unde își desfășoară activitatea și fac profit.

Parisul are nevoie de o victorie rapidă și pe frontul armonizării fiscale, pentru că nu are timp politic să le explice alegătorilor cum stă treaba tehnic cu GAFA, cum numesc francezii noul univers numeric (după giganții Google, Apple, Facebook, și Amazon), cel care nu-și plătește impozitele cât ar aștepta strada [4]. Pentru că acest univers este prea puțin francez, prea puțin european din punct de vedere al tehnologiei, al proprietății intelectuale, al substanței economice, atunci singura soluție de a crește încasările la buget va fi CCCTB, adică schimbare regulilor jocului european în acest domeniu.

Sigur că și acestă schimbare își are ... polonezii ei. De acestă dată e vorba de irlandezi, primii care spun pe șleau că, oricum ai da-o (de altfel, puțini i-ar putea contrazice) acest CCCTB presupune pierderea unei părți esențiale din suveranitatea fiscală, printre ultimele pârghii de intervenție rămase în mâna unui stat membru.

Într-un gest de frondă, Dublinul a ținut să-și mai exercite cât mai poate acest drept, dând în judecată Bruxelles-ul, după ce anul trecut a fost obligat de Comisie să ceară peste 13 miliarde de la Apple. După ultimele estimări se pare că suma ar ajunge până la 15 miliarde. ”Deși este total nejustificat, vom strânge suma de la Apple și o vom pune într-un cont escrow până la soluționarea cazului, dar să fie clar că nu suntem perceptorii de taxe ai altora” – a transmis, diplomatic și nu prea, ministrul irlandez de Finanțe într-un interviu apărut săptămâna trecută.

În traducere pentru nucleul dur, mai ușor cu armonizarea, nu vă rezolvați problemele cu GAFA pe seama noastră!

Așadar, care mai e interesul nostru?

În interviul către Bloomberg în care anunța CCTB-ul franco german, ministrul francez al Economiei încerca să explice și decizia președintelui Macron de naționalizare a celui mai mare șantier francez, doar pentru a nu intra sub controlul competitorilor italieni, singurii, de altfel, care vroiau să-l cumpere: ”nu am naționalizat, doar ne-am apărat interesele strategice”.

Și după 60 de ani de Europa, jocul se cheamă armonizarea intereselor strategice naționale.

Unii, în calitate de părinți fondatori, au, desigur, strategia mai eficientă și forța mai mare de … armonizare, dar acesta nu exclude șansele celorlalți de a-și juca inteligent cartea. Și noi, ca și polonezii, s-ar putea să cumpărăm cam scump schimbarea directivei pe detașare. Nici noi, nici irlandezii, nu putem avea entuziasmul franțuzesc în materie de CCCTB [5]. Dar, în ciuda retoricii, și polonezii, și irlandezii știu că nu ajungi nicăieri doar dacă te opui tel quel unor proiecte care, mai devreme sau mai târziu, se vor realiza. Și se vor realiza nu doar pentru că așa vrea Franța sau Germania, ci pentru că aceasta e calea naturală de împlinire a Uniunii Europene, de mai multă Europă.

Cel mai eficient e însă să dai replica prin articularea unui interes strategic real și convingător, care să poată fi pus la masa europeană. Apropo – care e, vorba francezului, șarpele nostru european? Să ne apărăm veșnicul drept de a avea cele mai mizerabile venituri pentru angajații noștri, să ne menținem atuul sărăciei?

Dacă joi m-aș afla la masă cu dl Macron, i-aș spune – oricât de dureros ar pica în acest moment pentru noi o modificare, interesul nostru pe termen lung nu e să ne agățăm de directiva actuală a detașării. Interesul nostru nu e să vă șicanăm cu acuzații – da, dar și investitorii voștri beneficiază de salariile noastre mici, fac aici economii (location savings). Interesul nostru nu e să ne cramponăm dacă ne repartizați câteva sute de imigranți în plus etc. [6]
Dar apropo de interes – am auzit că vreți urgentarea CCCTB. Da, asta e cu adevărat o miză uriașă. Poate înțelegeți și punctele noastre de vedere: ne trebuie noi atuuri pentru atragerea investițiilor cu valoare adăugată, care să ofere salarii bune, dar mai ales perspective reale de dezvoltare. Dacă vorbim de armonizare fiscală ne apropiem practic de sistemul de funcționare federal și asta presupune ca voi, marile economii, să vă implicați mai mult în marile proiecte. Nu putem reduce decalajele fantastice actuale doar din consumul de supermarket. Nu putem juca de la egal la egal, dacă noi nici măcar nu ne putem compara la modul cum funcționează o administrație fiscală…

Nu e visul meu să ajung la masa negocierilor cu dl Macron, dar e visul meu să trăiesc într-o țară cu adevărat integrată în povestea europeană, nu doar aderată. Și pentru asta ne trebuie realmente o altă abordare.

Până una-alta, măcar un lucru să înțeleagă Guvernul nostru care în toamnă se va duce la următoarea ședință de Consiliu European crezând că totul e BAU (business as usual) [7]. Ei bine, nu, o să fie bau-bau! Și nu o să fie nici ca-n prăvălia celebră ”La Vulturul de mare cu peștele în ghiare” unde găseai albituri, perdele, preșuri și alte asemenea, dar pește ioc. Vor intra în ”La șarpele de mare cu armonizare pe spinare” și armonizare ni se va da, la un preț pentru care noi nu am negociat nimic!

Întrebarea fără fard

(Actualizare – 25 August)

Cehii și slovacii aleg pista pragmatismului, polonezii și ungurii sunt captivi poziției lor inflexibile, bulgarii vor un rol de mediator. Cât despre noi, probabil că și nouă, nu doar altora, ne e greu să ne dăm seama cum jucăm.

Cred că în turneul său estic, tânărul și ambițiosul președinte francez a avut ca miză mai mult decât să testeze pozițiile statelor din Est față de modificarea directivei muncitorilor detașați, cât să lanseze provocarea – Vrem schimbarea Europei. Unde sunteți voi, ce rol vă doriți și ce faceți pentru asta?

Dacă după ziua de ieri am reținut cea mai picantă știre referitoare la costul machiajului aceluiași tânăr și ambițios Macron, cel puțin să apreciem că în fața noastră a vorbit frust, fără fard -
Ce viitor vă doriți pentru România? Doriți ca, în mod durabil salariile din România să rămână la o treime față de cele din Franța? Vă doriți ca munca calificată sa se dezvolteinsuficient? Sau vă doriti ca țara Dvs. să intre pe deplin înEuropa, sa aveți calificări mai bune, sa atrageți talente, să vapăstrați talentele, să aveți oameni mai bine plătiți care să aibă avantaje sociale și tranziția să se facă pe deplin. (…) Nu va avea loc un Frexit, ci o explozie a Uniunii Europene. O parte din Brexit se datorează tocmai acestei situații. Trebuie să privim lucrurile în față”.

Cu câtă francofonie ne-a mai rămas, chiar sper să privim lucrurile în față. În rest, rămâne cum am stabilit: ”Apropo – care e, vorba francezului, șarpele nostru european? Să ne apărăm veșnicul drept de a avea cele mai mizerabile venituri pentru angajații noștri, să ne menținem atuul sărăciei?”

Note:

[1] Este vorba de o prevedere din 1996 care permite unui muncitor din statul membru A să lucreze ca detașat în statul B, primind condițiile minime salariale din B, dar plătind contribuțiile sociale la nivelul din A.
Datorită (ei ar zice din cauza) acestei facilități, România are peste 30 de mii de muncitori detașați doar în Franța ( din Polonia vin aproape 50.000).

[2] În proiectele de directivă lansate de Bruxelles toamna trecută, datele de implementare sunt 2019 pentru CCTB și 2021 pentru CCCTB

[3] Comunicatul este o reacție la eșecul Google din iulie, când Tribunalul administrativ din Paris a decis că Google – prin baza din Irlanda – nu datorează niciun impozit în plus pentru afacerea derulată în Hexagon. Acum statul e într-o poziție delicată – vrea să facă și o negociere cu compania, cum au făcut britanicii și italienii (care au evitat însă ajungerea în instanță), dar vrea să fie și ”principial”, deci face apel. Puteți găsi detalii aici – Eroarea 404 – de ce (nici) francezii nu au găsit ”sediu permanent” la Google și aici – Google a câștigat în Franța înseamnă că se apropie mai repede soluția CCCTB.

[4] În GAFA a intrat zilele trecute și Airbnb, platforma devenită atât de populară în rândul turiștilor, dar care a plătit anul trecut un impozit de 93.000 de euro, în condițiile în care Franța este a doua țară ca venituri pentru acestă platformă, cu 400.000 de anunțuri de locuințe disponibile pentru turism.

[5] În ultimii doi ani, începând de la comentariul din iunie 2015, pe contributors.ro, am încercat să arăt consecințele unei armonizări forțate, privind atragerea investițiilor mari ori repartizarea masei impozabile (în baza algoritmului CCCTB), în condițiile în care românii vor juca pe același teren fiscal cu restul Europei, de la Vest la Est, de la Nord la Sud.

[6] Nu mai pomenesc aici de faptul că anul trecut ne mândream cu stilul de negociere – nu lăsăm UE să semneze acordul comercial cu Canada, până nu primim eliminarea vizelor de la canadieni

[7] Mă gândesc și acum cu stupoare că Guvernul mai avea puțin și s-ar fi dus la Bruxelles – știți, noi nu putem introduce CCCTB – tocmai am scos impozitul pe profit și l-am înlocuit cu impozitul pe cifra de afaceri! Și ăsta era doar unul din argumentele pentru care nu ar fi mers aventura cu impozitul pe cifra de afaceri.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Pentru a înțelege prețurile de transfer ai nevoie să înțelegi tabloul general al conexiunilor din interiorul grupului comercial analizat:  de ce apar/care este rolul lor, cum se încadrează aceste conexiuni în modelul de afaceri al grupului.

În mod similar, provocările fiscale ale acestui grup numit Uniunea Europeană nu pot fi înțelese fără decriptarea relațiilor care se formează în noul context (post Brexit, globalizare etc.), relații care vor defini funcțiunile și riscurile asumate de filialele grupului (a se citi statele membre) în toate domeniile.

Ne oprim astăzi asupra domeniului industriei navale europene, pornind de la o știre cu implicații pe termen lung - recentul scandal scandalul STX dintre Franța și Italia. Poftă, pardon, lectură bună!

 

Vară europeană: italianul se bate pe tăieței cu francezul, francezul se bate pe bărci cu italianul, românul se bate singur

Astăzi, 1 august, se consumă un episod cu o semnificație aparte în construcția acelui meniu unic care se cheamă noua Europă. După ce săptămâna trecută Franța și-a naționalizat strategic cel mai mare șantier naval (STX-Saint Nazaire) doar pentru a nu lăsa pachetul majoritar pe mâinile constructorului italian concurent Fincantieri, ministrul francez al Economiei se întâlnește la Roma cu omologul său pentru a găsi o soluție împăciuitoare, o mediere europeană între interesele naționale.

Bun, veți zice, s-au mai văzut naționalizări în Vest (francezii au o tradiție de a bloca privatizările strategice și când e vorba de iaurt sau oranjadă), se mai ceartă frații între ei și, în definitiv, om fi noi europeni, chiar de gintă latină, chiar cu industrie navală, dar povestea asta e la altă masa, ce treabă are cu noi…

Nu vă grăbiți, mai bine instalați-vă comod! Iar dacă aveți un Beaujolais cu o porție de paste bine făcute la îndemână, atunci și mai bine veți înțelege despre ce e vorba. O recomandare – întrebați mai întâi cine e bucătarul!

Săptămâna trecută, un anume Maurizio Landi, bun bucătar bolognez și falit proprietar de pensiune în Piazza Maggiore din orașul natal, a încins facebook-ul conaționalilor cu aventura lui franțuzească. Acum trei luni a găsit să se angajeze la un restaurant în Beaujolais, lângă Lyon. Toate bune: lui îi place să foloseacă celebrele vinuri franțuzești, francezilor le plac celebrele spaghete… doar dacă sunt ținute mai mult la cuptor, mai puțin „aldente”, mai bine făcute, cum am spune noi! Curând atmosfera se încinge – clienții încep să lase pastele în farfurie și reclamațiile în condică. Il cuoco Maurizio spune că a făcut suficiente concesii gustului francez, dar… totul până la paste! Un episod, altminteri previzibil, a pus capac – înainte să plece în ziua liberă, a pregătit un sos ragu ca la mama acasă. Când s-a întors a aflat că patronii îl serviseră cu spaghete cum le plac francezilor. Era deja prea mult. Degeaba le-a tot predicat – la noi, în Bologna și, altminteri, în toată lumea civilizată, ragu se servește la tăieței (tagliatelle). Maurizio a trântit ușa, în mii de like-uri ale mândrilor săi conaționali – iată un italiano vero care nu se vinde pe o farfurie de paste gătite … franțuzește.

Pentru italieni, acestă poveste culinară a venit ca confirmare a proverbului ”Non c’è due senza tre”, cum amintea un editorialist al prestigiosului ziar la Stampa. Noi am zice – ”un necaz nu vine niciodată singur”. Italienii, mai optimiști, au nevoie de două ca să se îngrijoreze că vine și al treilea. S-au apucat să numere necazurile din ultima săptămână venite pe filiera Macron, noul și atât de tânărul președinte al vecinilor. Mai întâi, de la Paris a venit cu un plan legat de Libia, fără să-i întrebe și pe italieni, cei care sunt cei mai afectați de valul de imigranți de peste Mediterana (ca să nu mai spunem că francezii și nu italienii au agitat apele în Libia, acum 6 ani).

Dar cel mai greu au resimțit italienii acest afront al naționalizării STX. În milioane de like-uri ale compatrioților săi, președintele Macron decide să ridice deținerea statului de la 33 la 100% la șantierul naval de la Saint Nazaire, anulând practic un acord la care se ajunse în ultimele zile ale mandatului predecesorului său, ca acționar majoritar să devină (prin deținere directă și indirectă) grupul italian Fincantieri.

Mai direct mai pe ocolite, opinia publică franceză rezonează emoțional la retorica din jurul acestui șantier francez glorios cu o istorie care merge până la 1861, care face cele mai mari pacheboturi, singurul care, la o adică, ar putea construi următorul (deocamdată au unul) port-avion francez, printre ultimele perle ale industriei naționale, unde mai lucrează 2500 de oameni, și deci care nu se poate lăsa la discreția unui competitor italian (efectiv cei doi impart aceeași piață) care mai are și un acord de colaborare cu cel mai mare producător naval chinez (de stat, desigur). Pe scurt, mergem cu italienii, dar nu le dăm decât 50%!

Bravo, strigă italienii ca la operă, dar acum un an, când coreenii de la STX, intrați în faliment, v-au anunțat că nu mai pot păstra Saint Nazaire, voi, francezii, ați venit la noi, italienii, să-l cumpărăm, pentru că nimeni altcineva nu vă mai făcea o ofertă. Fincantieri al nostru este și la noi sub controlul statului (cca 60%) și la noi e perla industriei, cu peste 7000 de vapoare într-o istorie care a început când nici nu începuserăți voi Revoluția, la 1780, care face, tot la fel, bijuterii inginerești, de la pacheboturi la portavioane (un pic mai mici, poate, dar tot portavioane). Chinezii sunt parteneri de afaceri (până una-alta, ei au forța să cumpere) nu le dăm tehnologia! Și apoi nu înțelegem de ce noi, frați europeni, nu avem voie să deținem nici 51% la un șantier francez, dar 10 ani nu ați avut nicio problemă când cu două treimi din acțiuni au fost un grup … coreean. Se presupune că europenii trebuie să concureze cu restul lumii, nu să se bată între ei! Unde mai este proiectul European de care vorbim atât?

De fapt proiectul European există, e la locul lui, și aceste zbateri sunt un semn că … se lucrează la el. Deocamdată, acestă afacere STX s-a împotmolit într-un banc de nisip politic. Că e vorba de nave, că e vorba de auto, de cercetare, ori de taxe etc., Europa vrea (1) eliminarea concurenței interne, vrea jucători puternici europeni: își dă seama că în competiția internațională nu poți rezista doar amintindu-ți de perlele naționale, oricâte sute de ani ar avea în spate … pur și simplu nu așa se navighează astăzi pe oceanul globalizării. Mai direct, mai printre rânduri, asta spune și Cartea Albă a Europei lansată fix acum cinci luni, cu ale ei cinci scenarii, din care rămâne unul singur – rezistăm doar punând la comun resursele și politicile – economică, monetară, fiscală, energetică, militară… poate chiar culinară, la nevoie.

Cu un mesaj, fără îndoială, european se duce astăzi trimisul președintelui pro-european de la Paris într-o capitală pro-europeană cum e Roma. Un mesaj pro-apărare comună europeană care sună cam așa – nu putem să ne mai concurăm între noi, fiecare să facă submarinele lui, protavioanele lui, bărcuțele lui, ne trebuie un proiect de tip Airbus pe mare! Suntem frați, doar că am vrea ca noi, francezii, să avem cârma dacă se poate.

Îmi imaginez că negocierile nu vor fi deloc discuții frățești la o terasă cu Nastro Azzurro în față, că va fi o bătălie cu gloriile și orgoliile pe masă. (2) Franța și Italia vor încerca să fie ca în ”fabula” lui Maurizio și a tăiețeilor lui dintr-un restaurant francez de provincie, fiecare căutând să-și ia cât mai multe like-uri naționale, dar uitând, pentru moment, cât de mult îi ajută piața comună europeană. Până la urmă balanța se va înclina de partea celui care e mai tare în finanțe, cine e mai solid politic la el acasă (nu e cazul nici la francezi, nici la italieni), cine e mai bine văzut de Germania (cea care, evident are și ea șantierele ei și, în general, nu poate fi exclusă din niciun proiect de Airbus, că e în aer, la sol ori pe apă).

Cu acest episod naval în față, nu pot să nu mă gândesc cum vor arăta negocierile europene de ordin fiscal, de tipul cine să încaseze cele mari venituri când se va trece la baza comună comună consolidate de impozitare a companiilor europene (CCCTB). E acolo un algoritm care, în mod evident, lucrează în favoarea celor care dețin plus-valoare, substanță economică și nu a celor care nu-și asumă decât riscul unei forțe de muncă ieftine (despre algoritmul CCCTB, puteți citi aici). Amintesc în treacăt că deja e un conflict mocnit între italieni și francezi pe tema impozitelor pe care ar trebui să le încaseze de la Google, de la baza irlandeză a gigantului american. Vedeam anul trecut cum, francezii, dar și italienii, își persiflau colegii britanici (încă nu se pronunțase Brexit-ul) că au ajuns la înțelegere cu Google. În primăvară, și italienii au adoptat calea negocierii, lăsându-i descoperiți pe francezi, care au mers în continuare pe procesul de la care așteptau impozite suplimentare de peste un miliard de euro. Doar că statul francez tocmai a primit de la Tribunalul administrativ din Paris sentința că Google nu trebuie să plătească nimic. Procesul continuă cu recurs ”din principiu”, dar statul francez se arată acum și … deschis la negocieri. Negocieri în care nu are cum să nu se atingă și subiectul CCCTB! (studiu de caz, cu detalii tehnice în premieră tehnice, aici).

Mă opresc aici, pentru că, în mod natural, ar urma întrebarea, dar noi, românii, unde suntem în acest peisaj? Și, în mod fatal, ar urma același răspuns – undeva, acolo, la marginea Europei.

În ultima jumătate de an, mi s-a părut incredibil că suntem blocați în tot felul de aventuri fiscale, fără să ne punem problema – dar ne potrivim cu ce se discută acum în Europa, am auzit de ideea asta de politică fiscală comună, înțelegem că vom concura de la egal la egal cu germani, francezi, italieni, polonezi…?

Astăzi, mi s-ar părea incredibil să aud că România ar avea un plan de racordare a industriei navale la proiectul european industrial. Asta în condițiile în care două șantiere navale (Brăila și Tulcea) sunt acum, indirect, sub umbrela italienilor de la Fincantieri (preluate de la STX). (4)

Astfel de crize de facere ale noii Europe rămân cele mai bune oportunități de-a ne stabili o minimă identitate fiscală, industrială etc., de-a ne valorifica mai bine în proiectele comunitare. Dar poate mai la (o) toamnă să deschidem și noi cărțile (albe) europene, acum e vară… Și , orium, dacă nu ne trezim noi, o să ne trezească Europa spunându-ne – stați liniștiți, am hotărât noi pentru voi!

Note:

(1) Vrem, nu vrem, când zicem Europa ne gândim la un act de voință (via Bruxelles) al părinților fondatori, în special Franța și Germania.
(2) Cum arăta și articolul din La Stampa, în momente de tensiune Europa se întoarce în trecut: să nu-și aducă aminte italienii că au multe pe inimă, că până la urmă Gioconda e a lor (da, poate că Leonardo cu mâna lui le-a dat-o francezilor, dar … orișicât), că rața cu portocale e invenția lor folosită de alții, că ei nu sunt ca alții care au dat numele bideului dar refuză să-l folosească, că ei nu sunt doar o simplă destinație de vacanțe, cum le place altora să-i vadă, că ei au avut un politician (florentinul Capponi) care acum 500 de ani și mai bine nu s-a sfiit să-i zică de la obraz unui rege francez care amenința că sună trompetele războiului: ”dar și noi avem clopote de care să tragem”etc.
(3) De notat că există, totuși, o imagine realistă și între francezi, chiar din partea sindicatelor – în definitiv, statul nu se pricepe la vapoare, e nevoie de un partener industrial și comercial pentru a rămâne pe linie de plutire.
(4) Autorul declară că nu are relații comerciale cu nicio companie din domeniul construcției navale.

Actualizare, 2 august: după întâlnirea dintre ministrul francez al Economiei și omologul său italian, părțile și-au mai dat răgaz să reflecteze la o soluție încă două luni. Subiectul este en marche, cum s-ar spune.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2017. Autor Adrian Luca, TPS

Internautul care dă un google după ”France-negocier-Google” (Franța-negociere-Google) va avea surpiza să găsească mai întâi  în diverse variante, știrea că ”Franța propune.../nu exclude.../ gata să.../ministrul bugetulului vrea să negocieze cu Google” (25 iulie 2017), pentru ca, imediat mai jos să dea peste ”Franța nu vrea să negocieze cu Google ” (2 februarie 2017).

Dar algoritmul de căutare și-a făcut datoria, sursele sunt de încredere, așa că nu e nimic în neregulă. În definitiv, în cinci luni, se pot schimba multe în ziua de azi: între timp, Franța are un nou președinte – dl. Macron, un pragmatic european, iar Google are confirmarea din partea Tribunalului administrativ din Paris că nu are de plătit impozitele suplimentare de 1,115 miliarde euro, cât îi cerea deunăzi guvernul-care-nu-vrea-să-negocieze-cu-Google.

În secțiunea noastră studii de caz prezentăm pe larg acestă decizie prin care Instanța explică de ce Google Irlanda (cea care operează Google pentru întreaga Europă) nu are sediu permanent în Franța, deci nu trebuie să plătească impozite suplimentare pe lângă cele plătite în prezent de societatea Google France. (Eroarea 404 – de ce (nici) francezii nu au găsit ”sediu permanent” la Google).

Bine-bine, va continua poate internautul nostru să se întrebe, dar ce mai e de negociat acum, după decizia instanței? Negocierea n-ar ar fi avut mai mult sens să se poarte înainte să se ajungă la un proces? Cum ar fi spus marele romancier francez Balzac – ”chiar și un aranjament prost este de preferat unui proces bun” (Iluzii Pierdute).

Culmea e că ministrul francez al Acțiunii și al Conturilor Publice (fiecare guvern cu literatura lui, dar, în esență, e vorba de ministrul responsabil cu bugetul) vine și spune ”vom face recurs la acestă decizie pentru că e o chestiune de principiu, dar ... dacă Google este gata să intre într-un demers sincer pe lângă guvernul francez pentru a-și regulariza situația într-un cadru de acord tranzacțional inteligent pentru companie dar și pentru finanțele publice, ușa noastră este deschisă. E de preferat un bun acord unui proces prost”(s.n.) 

Ce să se ascundă în spatele acestei actualizări a lui Balzac, acestei noi perspective asupra conceptului de negociere fiscală?  

Chiar dacă răspunsul nu se găsește pe Google, poate fi intuit punând piesele cap la cap în tabloul general, așa cum ne place nouă să spunem în transfer pricing.

După ianuarie 2016, când Fiscul britanic a anunțat încheierea unui acord cu Google pe doar 130 de milioane de lire pentru încheierea disputei fiscale, a devenit clar că acest caz Google este o piatră de încercare pentru administrațiile fiscale din toată Europa, în condițiile în care fiecare se confrunta cu același model de afaceri al gigantului IT - facturarea tuturor serviciilor publicitare Adwords în Irlanda.

Francezii au înțeles miza politică și au anunțat că joacă pe cartea procesului în instanță (în mod evident, Google a contestat impunerea la plată retroactivă a miliardului de euro). Mai mult, în mai 2016, când actualul președinte Macron era ministrul Economiei, a venit știrea unei percheziții de proporții la birourile din Paris. (vezi ”Operațiunea laleaua” sau cum caută francezii ”transfer pricing” pe Google).

A fost mobilizată o forță de nu mai puțin de 96 de procurori și experți în informatică, dar nici până acum nu e clar care sunt efectele. După cum reiese din decizia din iulie 2017, mailurile/documentele interne ridicate de autorități au scos la iveală că angajați ai Google France se apelau între ei cu titulatura Sales Representative (agent de vânzări) sau Account Manager (responabil conturi clienți), ceea ce tot nu a fost suficient pentru a se demonstra că birourile din Paris sunt sediu permanent al Google Ireland (care ar fi avut consecințe în reclasificarea activității și implicit impozite mai mari – vezi studiul de caz).

Dar lucrurile aveau să se complice pentru francezi încă mai devreme de acestă decizie. În mai 2017, de la Roma a venit știrea păcii fiscale încheiate de autoritățile italiene cu Google pentru 306 milioane de euro, după ”mai bine de un an de negocieri”. O negociere și nu un divorț în stil italian – iată o presiune suplimentară pentru Parisul care nu vroia să negocieze, dar, în mod evident, trebuia producă rezultate în ochii opiniei publice.
Acum, după verdictul din instanță, astfel de rezultate par de-a dreptul ”iluzii pierdute”. Și totuși ...

Dacă disputele cu Google ori se pierd, ori se negociază, înseamnă că nu există soluții naționale pentru ceea ce așteaptă administrațiile fiscale, în interiorul actualelor legislații. Iată încă un argument politic în plus pentru urgentarea adoptării soluției europene. Soluție care poartă un singur nume și care este în faza finală de negociere la nivelul Uniunii Europene – baza comună, apoi consolidată, de impozitare a companiilor (CCCTB).

Câștigând în instanțe naționale, Google și celelalte mari grupuri multinaționale nu pot decât să se pregătească mai repede pentru a face față unui singur set de reguli la nivel european prin care se va judeca administrativ substanța economică, funcțiunile, riscurile asumate de filiale grupului, argumentele în baza cărora se va face alocarea profiturilor pe filiale. (aici, despre algoritmul CCCTB)

Încă de anul trecut, Google își arăta în Parlamentul European îngrijorarea că prin CCCTB îi vor crește costurile de oprerare în fiecare stat membru UE. Francezii sunt motorul principal în repunerea CCCTB pe agenda Comisiei Euroepene (Comisarul pe probele fiscale, Pierre Moscovici, este, totuși, francez). Iată că subiecte de discuție se găsesc, pentru că, vorba ministrului Acțiunii, e de preferat un acord bun ...

În ultima jumătate de an, coaliția majoritară aflată la guvernare a lansat o serie de propuneri fiscale care vizează mai mult decât nivelul de impozitare (cât se impozitează) și merg până la chestiunea de fond a structurii impozitării (ce, cum se impozitează). Vorbim de trecerea la impozitul progresiv, globalizat, pentru persoane fizice, respectiv înlocuirea impozitului pe profit cu unul pe cifra de afaceri, pentru companii, altfel spus - măsuri radicale, menite să schimbe însăși filozofia fiscală.

Este îngrijorătoare lipsa dezbaterii, a dialogului autorități-mediu de afaceri/contribuabili pe marginea unor teme de asemenea anvergură, dar și ”deficitul” de analize de oportunitate ori studii de impact. Este o situație care poate degenera ușor într-o criză de încredere contribuabil-autorități, punând în pericol stabilitatea câștigată atât de greu de economia românească.

TPS consideră că doar prin conlucrare se pot găsi soluții adecvate contextului actual prin care sistemul fiscal să fie pus, în mod mai eficient, în slujba dezvoltării economiei. Din discuțiile cu partenerii și clienții noștri, am adunat mai jos argumente pentru renunțarea la propunerea generalizării impozitului pe cifra de afaceri, pe care o considerăm echivalentul unei aventuri fiscale.

1. Un calcul pentru confortul psihologic al contribuabilului. A dat sub 40%

Înaintea unor analize sofisticate, prima reacție a unui întreprinzător ca și a unui director financiar este de a face un studiu de impact simplu și rapid – generează afacerea mea o marjă de profit (la nivel operațional, așadar) de minimum 3% pe an ca să pot fi sigur că nu ajung să aduc bani de acasă pentru a-mi plăti impozitul pe vânzări? (fără a mai vorbi de celelalte)

Am avut curiozitatea să facem un asemenea calcul la nivelul primilor 10.000 de jucători din economie, după cifra de afaceri. Cu o plajă de valori între 19 miliarde și 14 milioane lei, acest grup realizează în total 80% din cifra de afaceri de la nivelul economiei [1].

După trei ani (2013-2015), din 10.000 cei mai mari, mai puțin de 40% (3.881) au obținut în fiecare an o marjă de profit de minimum 3%, având astfel un confort psihologic că ar avea resurse să-și achite măcar impozitul pe afacere. Pentru 50% din acești performeri, rata profitului operațional nu trece de 9%.

Domeniile-fanion ale industriei din acest moment, care asigură exporturile României ar pierde mai bine de jumătate din membri pe drumul conformării la taxa pe vânzări. Sau, altfel spus, pentru ei conformarea ar avea un preț – pierderi cronice (din tehnologia informației, în segmentul performerilor rămân 121 de companii din 223, inițial/ în automotive – 55 din 126/în echipamente electrice, 36 din 86).

De ce se întâmplă acest lucru? Răspunsurile trebuie căutate la nivel maco, în specificul unei economii unde profitul nu vine la pachet cu vânzările mari, atâta timp cât valoarea adăugată produsă este mică, pentru că nu este stimulată investiția pe termen lung. Răspunsuri se pot găsi și la nivel micro, în urma unor audit-uri caz cu caz, care să țină cont de riscurile și funcțiunile fiecărei afaceri.

2. Despre corectitudine (și) în fiscalitate

Un impozit pe vânzări care nu ține seama de contribuția factorilor de producție (forța de muncă, capital) și practic de riscurile asumate de contribuabil ajunge să-i penalizeze în primul rând pe cei mai vulnerabili jucători din economie. Prin nerecunoașterea fiscală a pierderilor inerente din primii ani, start-up-urile vor fi descurajate să aleagă pe terenul inovației tehnologice (soluție pare să fie, totuși, trecerea la CCCTB).

IMM-urile vor primi o lovitură suplimentară când își vor vedea factura încărcată disproporționat față de marii competitori (jucătorii mici nu au forța să meargă direct la furnizor și apelează la un lanț de intermediari, la costuri în care se va regăsi o taxă plătită de mai multe ori pe aceeași sumă).

Dacă acționează după un modele de afaceri prin care dau întâietate vânzărilor de masă și nu profitului net, de asemenea vor fi penalizate (comparativ cu un producător jucător din industria de lux, să spunem).

Incorectitudinea se va simți însă în primul rând prin aplicarea aceleiași unități de măsură, fără să fie luate în considerare marjele de piață pe care, în mod obiectiv, un domeniu de activitate le are față de altul. În mod realist, nu ne putem aștepta la introducerea a zeci de diferențieri de impozitare în funcție de profitabilitatea sectorului (ar însemna o complicare a sistemului care, altminteri, se dorește a fi simplu).

În contextul european de care vorbeam, trebuie precizat că este exclusă posibilitatea unei discriminări pozitive pentru micii comercianți în materie de taxe pe vânzări. Comisia Europeană tocmai a respins schema Poloniei de a aplica o taxă lunară pe vânzări în retail, pe motivul că afectează concurența, atâta timp cât se mergea pe diferențieri, pe plafoane de CA. [Bruxelles, iunie 2017].

3. În Europa, impozitul pe profit se schimbă, dar ... rămâne

Cadrul fiscal internațional este în ultimii ani într-un proces de transformare care stă sub semnul unei cooperări fără precedent între administrațiile naționale împotriva ”erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor” (așa-numitul proiect BEPS lansat de G20/OECD – a se vedea inclusiv declarația finală G20, Hamburg, iulie 2017).

Schimbarea presupune adaptarea sistemului astfel să împiedice competiția fiscală neloială, iar impozitarea profitului companiilor să se facă acolo se derulează activitatea economică, în funcție de valoarea creată. Pe de altă parte, Comisia Europeană a preluat acest principiu pentru a duce într-o nouă fază proiectul de integrare comunitară. Se urmărește transparență totală privind activitatea economică derulată și impozitele pe profit plătite de grupurile europene în fiecare stat membru [2], dar și realizarea unei baze comune consolidate de impozitare a profitului companiilor (CCCTB). [3]

Aceasta va avea caracter obligatoriu doar pentru toate filialele grupurilor europene mari, dar ținta este ca noul sistem să fie preluat practic de toate companiile europene, în schimbul unui program generos de deduceri fiscale pentru cercetare-dezvoltare. În baza noii abordări europene, cele mai recente analize de la Bruxelles plasează CCCTB în rând noilor surse permanente proprii ale bugetului UE. [4]

4. România, trei sisteme?

Studii recente derulate la nivel de FMI și ONU arată că România face parte din grupul țărilor emergente care, în ciuda declarațiilor populiste, nu doar că nu sunt afectate de fenomenul mutării profiturilor, dar, pe ansamblu, chiar se pot numi câștigător net de pe urma acestuia [5]

Fără îndoială însă că și România trebuie să se ralieze programului BEPS și, cu atât mai mult, să adopte legislația europeană în materie. Dar, așa cum arătam mai sus, în ciuda controverselor pe care le naște impozitul pe profit, nici G20, nici UE nu își propun anularea acestuia, ci doar o revizuire a modului de aplicare.

Prin adoptarea Propunerii, România și-ar îngreuna în mod artificial legislația și procedurile fiscale (și așa stufoase), erodându-și poziția în clasamentele internaționale ”doing business”. Spre exemplu, guvernul va trebui să se asigure că acele peste 90 de tratate bilaterale încheiate de România pentru evitarea dublei impuneri răspund atât cerințelor BEPS, dar și scopului principal, care este tocmai asigurarea unei impozitări corecte a veniturilor în activitățile transfrontaliere.

În același timp, după adoptarea noilor directive europene, România are șanse de a crește confuzia în rândul investitorilor, adoptând ... trei tipuri de legislație în materie de impozitarea companiilor (”obligatoriu CCCTB”, pentru filialele marilor grupuri europene/ ”opțional CCCTB”, pentru companiile care aleg baza de impozitare și super-deducerile oferite de Bruxelles/respectiv ”impozit pe cifra de afaceri”, pentru IMM-urile care aleg să facă afaceri în afara celor două categorii de mai sus).

5. ”Modeștii Europei” - din cinci investitori, a mai rămas unu. Să-l taxăm pentru curaj?  

În acest moment, preocuparea principală a autorităților ar trebui să fie legată de stabilire a unei identități fiscale în peisajul European post-CCCTB (subiect nepus pe agenda publică de nicio guvernare în ultimii doi ani), de crearea unui climat investițional de încredere, favorabil investițiilor cu valoare adăugată mare.

Pe fondul presiunii salariale, în condițiile unui deficit de forță de muncă calificată, competitivitatea prin costuri începe să nu mai fie principalul magnet pentru investiții, mai ales în domeniile cu productivitate scăzută.

Statistica arată că evoluția ascendentă a economiei din ultima perioadă nu se datorează creșterii investițiilor. Din contră, formarea brută de capital fix a avut o contribuție negativă la creșterea PIB real pe ansamblul anului 2016 (-0,8 puncte procentuale). [BNR, Raport asupra inflației, mai 2017]

Actuala Propunere nu-și putea alege un moment mai inoportun pentru a transmite investitorilor un mesaj de instabilitate, impredictibilitate, complexitate.

Prin impozitul pe cifră de afaceri nu doar că se elimină, prin definiție, stimulentele fiscale pentru reinvestirea profitului, dar practic statul nici nu va mai recunoaște efortul investițional făcut de antreprenor/acționari. Din nou se pune problema oportunității.

Rata (capacitatea) de autofinanțare în sectorul companiilor nefinanciare s-a plasat în anul 2016 sub media ultimilor ani, iar dinamica reală a creditelor pentru echipamente s-a atenuat gradual, apropiindu-se de zero în intervalul octombrie-decembrie. Pentru acest din urmă indicator, debutul anului 2017 nu a marcat nicio schimbare, stagnarea cererii de credite din partea firmelor fiind posibil să caracterizeze întregul trimestru I. În același timp însă, se remarcă susținerea mai pronunțată de care a beneficiat economia românească din partea capitalului străin, în condițiile în care influxurile nete sub forma investițiilor directe au crescut cu 1 miliard euro (ajungând la 3,9 miliarde euro – valoare record pentru perioada postcriză)”. [BNR, mai 2017]

În acest moment, ”doar o firmă din cinci realizează investiții, iar valoarea medie a investiției e de 420 mii lei/firmă, adică prea mica pentru capacități noi” [6]. Să mai notăm că, în cazul IMM-urilor, peste 80% din investițiile nete sunt finanțate din surse proprii [7].

Și o apreciere de ultimă oră venită via Bruxelles – România este încadrată, alături de Bulgaria, la categoria ”inovator modest”. Toți ceilalți 26 de membri UE sunt cel puțin inovator moderat.[8]
Cu inovații fiscale de acest tip avem garantat asigurat un loc pe scaunul modeștilor Europei.

În loc de concluzie

Credem că nu aduce niciun răspuns, nicio soluție o măsură fiscală fără fundament economic și mai degrabă populist. În România, e loc suficient de o reformă reală, în primul rând la nivelul relației autoritate-contribuabil [8] și nu mai e timp pentru a încerca pseudo-soluții, fără valoare-adăugată!
E momentul să vedem că, în jurul nostru, lumea fiscală se schimbă. Suntem pegătiți pentru ce va urma?

 

Note:
[1] Ordonarea s-a făcut în baza C.A. pe 2015. S-a folosit baza de date internațională Amadeus. Pentru datele sectoriale, s-a folosit baza de date națională tpsoft.ro. Pentru cifra de afaceri pe economie (2014), s-a folosit baza de date Tempo, INS
[2] Despre complexitatea noului cadru vorbește și următorul titlu – ”Convenția multilaterală de implementare a măsurilor privind acordurile fiscale, pentru prevenirea BEPS” – Paris, iunie 2017, cu România printre semnatari.
[3] Actualele proiecte de directive preconizează ca, într-o primă fază, baza comună de impozitare să intre în vigoare din 2019, urmând ca din 2021 să intre în aplicare consolidarea și apoi alocarea profiturilor către filiale, în baza unui algoritm care ține cont de vânzările, forța de muncă și activele implicate la nivel de filială.
[4] Cf. ”Future financing of the EU”, December 2016. A se vedea și ”Documentul de reflecție pe tema finanțelor europene”, Bruxelles, iunie 2017.
[5] În cazul României, câștigul ar fi undeva la 1% din PIB. A se vedea ”Global distribution of revenue loss from tax avoidance”, United Nations University, martie 2017
[6] Cf. ”Finanţarea investiţiilor: de ce este scăzută creditarea pentru firme?”, Liviu Voinea, vicegurvernator BNR, iulie 2017
[7] Cf. ”IMM-uri în economia românească în 2015”, INS, iunie 2017
[8] Spre exemplu, rămân încă neexploatate recomandările făcute de FMI în urmă cu un an pentru reformarea administrației fiscale în scopul creșterii colectării.

 

 

 

 

E de așteptat ca venirea dură a unui nou-guvern-PSD-care-să aplice-cu determinare-programul-de guvernare-cel-mai-ambițios-din-89-încoace să repună pe tapet ”soluția” introducerii IVG-ului (impozitului pe venitul global/gospodărie). Vorba vine că e de așteptat: rămân la părerea că, în lipsa unui sistem administrativ bine pregătit (la nivel de tehnică, legislație, proceduri, atitudine) introducerea unui regim fiscal prin definiție sofisticat este pur și simplu o loterie.

Nu știu cât de sensibil la argument poate să fie un nou-guvern-care-să aplice etc., dar, de câteva zile, mă frământă o întrebare – oare or avea timp, ocupați fiind cu determinarea, să citească mesajele străvezii care curg de la Bruxelles despre cum va arăta Europa (fiscală) a zilei de mâine? Vor înțelege că modul cum acționăm, cum jucăm acum este determinant pentru a ne stabili o identitate fiscală, atât de necesară în acest context european tensionat?

1. Pe terminalele de Bruxelles a apărut, săptămâna trecută, o propunere căreia însăși Comisia i-a pus de la bun început eticheta – ”dură” (tough). Sub titlul ”noi reguli de transparență pentru intermediarii schemelor de planificare fiscală” textul se adresează, la prima vedere, intermediarilor de tipul ”contabililor, consultanților, consilierilor, avocaților, bancherilor, agenților sportivi”, dar și direct acelor contribuabili ”suficient de deștepți să-și organizeze singuri propriile aranjamente/scheme de optimizare fiscală” (formulare preluată ca atare din acest uluitor film de 50 de secunde marca studiourile bruxelleze).

Vorbind de intermediari, vorbești practic de clienții lor, adică de contribuabilii europeni, companii și indivizi. Iar propunerea cu pricina îi caută pricină fiecăruia, democratic, fără discriminare după mărime, domeniu, tipul de impozit, de tranzacție, riscul pe care îl prezintă etc.

Așadar, dacă un intermediar european (I) și clientul său european recurg la aranjamente/scheme fiscale care duc la pierderi pentru bugetele de stat (”losses for governments”) trebuie ca, în cinci zile, să le raporteze autorității fiscale naționale. Doar așa ”ajung curați” (”come clean” – dacă doriți să revedeți filmulețul acela de 50 de sec, merită!).

Bun, vor zice cârcotașii, dar ce trebuie raportat, că practic orice poate fi interpretat astăzi, în epoca BEPS, ca aducând pierdere bugetului? (II) Corect, stimați cârcotași, pentru că propunerea spune – ”trebuie raportat orice aranjament trans-frontalier care conține una sau mai multe din acele hallmarks (marca, simbol generic) listate în propunere”. ”S-a mers pe ideea de hallmarks, că ar fi fost fără sens să se definească ce înseamnă optimizare fiscală agresivă”, admite cu nonșalanță Comisia.

Și așa urmează o listă în 18 puncte în care cuvântul de ordine este ... prezumția de vinovăție a contribuabilului. Puteți, de altfel, începe direct cu punctul 18 – trebuie raportate ”aranjamente care nu sunt conforme cu principiul valorii de piață (arm’s length /lungimea brațului) sau ghidul OECD de prețuri de transfer”. Tema apare și la punctul 6 - ”Acolo unde transferurile de plăți trans-frontaliere nu reprezintă valoarea adevărată/reală (true value) a activului cumpărat”.

Dar ce înseamnă valoare adevărată? Esența preturilor de transfer este să aproximeze valoare de piață in tranzactiile dintre persoane afiliate pe baza unor metode de analiză. Nu e o știință exactă, cum a observat însăși OECD. În baza prezumției de vinovăție aplicată aici, statul poate oricând, în acest moment, să conteste metoda aleasă de contribuabil, benchmarking-ul/ baza de comparație etc. și apoi să opereze ajustări, dacă e cazul. Dar cât de realist este să-i ceri intermediarului/contribuabilului să-și demoleze singur argumentele și să transmită o notificare la Fisc - știți, eu am stabilit o valoare reală, de piață, dar nu am ales corect ... piața! Citind lista în 18 puncte, mai că îți vine să-i întrebi direct - nu mai bine îmi spuneți dumneavoastră cu cine am voie să fac tranzacții și cu cine nu? Cât profit este permis?

Să fie aceste noi obligații care le are contribuabilul încă un argument pentru încheierea de acorduri de preț în avans (asa numitele APA), singurul mecanism prin care fiscul îți oferă certitudine fiscală?

Să mai notăm că sancțiunile pentru neraportare se lasă la latitudinea statelor membre. Aici ar fi prea prețios să vedem o interpretare a principiilor comunitare ale subsidiariatății și proporționalității. E mai degrabă vorba de un mesaj simplu și direct: miza acestei propuneri nu este nici sancționarea, nici măcar aplicabilitatea ei.

2. Comisia transmite că, pentru acestă măsură ”simplă și directă”, s-a inspirat din măsura 12 a planului BEPS de la OECD și modelele care ”funcționează” în Marea Britanie, Irlanda, Portugalia. Și ca să fim convinși că problema a fost bine studiată, comisarul Pierre Moscovici arată că ”de la introducerea regulilor acum peste 10 ani, în UK au fost aduse la lumină impozite în valoare de 12 miliarde de lire”. Dacă faci însă o minimă investigație pe net de unde vine suma asta, s-ar putea să ai suspriza să o și găsești, dar într-un raport al HMRC (Fiscul britanic) pentru ... 2004-2009.

Altminteri, nu stă nimeni la Bruxelles să ne spună (proiectul de directivă nu se oprește în detalii tehnice) că sistemul britanicilor (ei îi zic DOTAS – disclaimer of tax-avoidance scheme) funcționează cam așa: contribuabilul (companii, dar și persoane fizice, pentru că în UK lucrează IVG-ul) se duce la un consultant să-l întrebe dacă, pentru cazul său, există o modalitate legală prin care își poate reduce povara fiscală. Consultantul zice – ar fi ceva, dar vezi că o să anunț schema și la Fisc! Fiscul atribuie un număr la schema respectivă, cu acest număr consultantul se duce din nou la contribuabil și îi zice – când depui declarația anuală, trece și acest număr! Apoi contribuabilul n-are de făcut decât un singur lucru să aștepte cu ochii pe o listă de mii de numere de scheme ca niște serii de bingo, listă pe care Fiscul o actualizează periodic. Dacă omul își găsește numărul, e fericit, strigă bingo: o să primească o notificare că, în 90 de zile trebuie să returneze toate economiile de impozite pe care le-a făcut. Se cheamă notificare de plată accelerată și nu se pune în discuție, se poate doar intra în negocieri pe eșalonarea plăților. Sigur, contribuabilul poate face și contestație și dacă are câștig de cauză în instanță, poate primi suma înapoi, cu dobânzile aferente. Simplu, nu? (III)

Cârcotașii de care aminteam vor mai avea poate forța să mai întrebe – bun, dar de ce trebuie să copiem un sistem complicat venit dintr-un pol financiar global atât de dezvoltat cum e Marea Britanie (altminteri, tocmai au început tratativele pe Brexit!) și să îl aplicăm în România și, în general, în țări unde gradul de sofisticare a contribuabilului este redus?

3. Suntem la aceiași întrebare pe care Comisia și-o adresa retoric în ianuarie 2016 când lansa propunerea de directivă anti-avoidance – mai are nevoie UE de aceste măsuri când oricum o să fie relansat CCCTB?
CCCTB, adică baza comună consolidată de impozitare a companiilor, este Sfântul Graal al fiscalității europene, în condițiile în care ținta proiectului comunitar este, prin înseși principiile de înființare, înnăbușirea concurenței fiscale între statele membre. Un proiect care a început cu punerea în comun a cărbunelui și oțelului nu se poate desăvârși fără să fie puse la comun și politicile fiscale. Este o țintă extrem de ambițioasă, cu mize grele, și, până de curând nu s-a reușit convingerea marilor economii europene că nu există altă cale. Ce s-a schimbat între timp – a apărut cea mai mare criză de la înființarea CEE/UE, a mai apărut și Brexitul ... Politic vorbind, e o altă stare de spririt în rândul opiniei publice, cum arăta în toamna trecută chiar dl. Moscovici.

Sub semnul unei moralități în fiscalitate, publicul află că trebuie rezolvată chestiunea împrumuturilor hibride, că e nevoie de raportări financiare comune la nivel UE, țară cu țară (în acest sens a apărut și la noi o Ordonanță la începutul lunii, dar miza e în următorul pas – publicarea acestor raportări!), că trebuie o listă de hallmark-uri, că, în sfârși, e nevoie de CCCTB și de algoritmul său.

Revedeți Pachetul antievaziune: Pașii următori spre realizarea impozitării efective și spre creșterea transparenței fiscale în UE, din ianuarie 2016! Și veți înțelege de ce, chiar și săptămâna trecută, la prezentarea propunerii de care vorbim, comisarul Moscovici a adus vorba de CCCTB (ACCIS cum zice francezul). Veți citi altfel și ultimul document de reflecție pe tema finanțelor europene, document așteptat în următoarele zile (de data asta chiar e de așteptat!), pentru a încheia seria de reflecții care însoțesc Carta Albă a viitorului UE, cea cu așa-zisele cinci scenarii. Și de-abia atunci probabil că vom începe și noi reflecțiile, dacă altceva nu vom ști ce să facem.

Am mai spus-o ori de câte ori am avut ocazia în ultimii doi ani – e inutil și ineficient să ne opunem drumului de unificare a politicilor fiscale europene. E un drum deblocat de părinții fondatori ai UE (Franța și Germania) și, până una-alta, noi am intrat în UE, nu invers!

Dar tocmai pentru că, la nivel european, va urma o perioadă tulbure, de relativizări, incertitudini, atunci, pentru a ne putea menține un minim de atractivitate în fața investitorilor, tot ce putem aștepta de la un guvern național este să nu ne aducă mai mult relativism, să nu termine și bruma de simplitate și de certitudine fiscală pentru care a luptat atât de greu economia/contribuabilul român. Poate că nu cerem chiar atât de mult, mai ales de la un guvern plin de determinare etc.


Note:
(I) Iată cum propunerea raportează ... prima breșă – doar intermediarii localizați în UE sunt afectați. Se spune că, în cazul intermediarilor din afara UE, raportarea se face direct de client.
(II) BEPS, după numele pachetului de măsuri împotriva erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor, lansate de OECD. La acest punct mi se pare utilă precizarea adusă de Consiliul Barourilor din Europa că aranjamentele despre care se face vorbire în propunerea Comisiei nu se referă la cele care intră sub incidența practicii ilegale a evaziunii fiscale/spălării banilor, ci la cele care, în interiorul reglementărilor legale, pot fi interpretate că nu respectă spiritul legii și duc la evitarea plății impozitelor până la un nivel total așteptat de autorități (tax avoidance). Organizațiile profesionale (de avocați, consultanți etc.) au reglementări stricte prin care interzic membrilor implicarea în acțiuni ilegale. În același timp, domnia legii, accesul la justiție și siguranță fiscală (valori în UE) cer ca un contribuabil să aibă posibilitatea de a căuta consiliere legală și fiscală fără teama că acest lucru va duce automat la transmitrea informațiilor către autorități. Se deschide aici o întreagă discuție, privind secretul profesional/privilegiul profesional legal (LPP), care este practic un drept de protecție acordat clientului/contribuabilului. O discuție ignorată de Comisie - ”nu vor fi mulți consilieri care să protesteze cu banderola de secret fiscal”, cum spune comisarul Moscovici.
(III) De notat că, pe măsură ce raportările s-au rărit, britanicii au venit și cu un regim de sancționare drastică a promotorului (POTAS), a celui care a facilitat o schemă dovedită de tax avoidance. Cred că e o așezare a lucrurilor în matca firească – Fiscul dovedește, vinovatul plătește și nu hai să-i punem să raporteze, că or fi ei vinovați de ceva. â

Articol apărut pe zf.ro, iunie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

În iunie anul trecut, englezii, cei mai pragmatici dintre britanici, urmau parcă un scenariu de transfer pricing și vedeau în Brexit o confruntare pe alocarea profiturilor – câștiga atunci tabăra care nu vroia mai multă Europă, pentru că profitul/câștigul care revenea din statutul de membru nu părea pe măsura costurilor/constrângerilor asumate.

În iunie 2017, englezii – poate cei mai orgolioși dintre britanici – nu cer renunțarea la Brexit, ci doar o reevaluare/nuanțare a procesului. Acum problema se pune în termeni nu de câștig (în ultimul an, li s-a dat suficient de înțeles că, deocamdată, nu prea au motive de optimism), ci măcar de minimizare a riscurilor, de a nu strica mai mult echilibrul precar de acum.

Cu riscul de a trăi cu ceața pe care o dă un Parlament atârnat (hung), la alegerile anticipate de ieri alegătorii au transmis că nu acceptă riscul unui Brexit dur cu orice preț. Dna. May – care convocase alegeri anticipate tocmai pentru a-și asigura susținerea pentru un Brexit în care no deal is better than a bad deal – își poate pierde funcția pentru că nu a văzut noua stare de spirit britanică. (1)

Nevoia de minimizare a riscurilor definește și starea de spirit a europenilor rămași dincoace de Canal și, culmea, este mai pragmatic captată de Bruxelles.
Până la sfârșitul acestei luni, cât încă britanicii nu se vor fi lămurit poate în legătură cu direcția noului lor guvern, noi vom vedea încheiat procesul de reflecție pe care liderii Europei … l-au avut în legătură cu UE.
În 2-3 săptămâni, va veni și documentul pe tema ”viitorului finanțelor UE”, ultimul din seria care a însoțit ”Cartea Albă a viitorului Europei”, dată pe 1 martie. Va veni la timp așa cum a fost și în cazul documentului privind ”dimensiunea socială a Europei”, cel privind ”valorificarea oportunităților legate de globalizare”, privind ”adâncirea Uniunii Economice și Monetare” sau proaspătul document privind ”apărarea europeană”, care tocmai a fost livrat acum câteva zile. (linkurile pentru toate materialele se găsesc aici)

Vă lansez o provocare – căutați în aceste documente de câte ori apare cuvândul risc/risk (încă n-au apucat să fie traduse toate) și derivatele sale. Și comparați apoi cu câștig, nu mai zic de profit. Veți vedea că, din acestă înfruntare câștigă … riscurile.

În ultimul an, liderii europeni au asimilat lecția Brexitului – știu acum că are mai puțină relevanță să insiști pe câștigurile nete date de UE, pentru că oricât ar fi de evidente, se vor găsi întotdeauna eurosceptici să le combată, cu propriile lor calcule. Mai productiv este să vezi partea plină a paharului din… riscurile pe care le minimizează apartenența la UE. Eliberată de presiunea unui membru mereu nemulțumit precum Marea Britanie, UE își definitivează proiectul politic punând la lucru mai degrabă temerile, decât așteptările cetățenilor europeni.

Scenariul ”mult mai mult, împreună”, cel în care ”Statele membre pun în comun competențe, resurse și procese decizionale în toate domeniile de politică, moneda euro este consolidată, iar deciziile adoptate la nivelul UE sunt puse în aplicare cu celeritate”, este scos în evidență ca fiind cel mai puțin riscant în condițiile unui viitor perfid prin nesiguranța extraordinară pe care o presupune. La probleme sociale, de apărare, fiscal-bugetare care sunt deja cu duiumul, nu există alt drum de urmat, alt joc de jucat decât mai multă Europă!

Dar în funcție de gradul de pregătire și de înțelegere al fiecărui membru, acest joc vine cu costuri dramatice pentru cei care nu-și definesc de pe acum un post, un statut național (care atacant, care fundaș, care portar etc.). Și din nou întrebarea – unde suntem noi, cum jucăm?

Continuând paralela cu ceea ce se întâmplă acum la britanici, aș zice că putem să transmitem și noi un mesaj liderilor noștri – nu vă amăgiți că sunteți suficient de puternici să luați măsuri care să șubrezească bruma de stabilitate pe care o avem acum! Să ne concentrăm pe mesajele pe care ni le dă Europa, să renunțăm la iluzia creșterii standardului prin legi salariale sau aventuri fiscale. În mod realist, nu putem visa la viață ca-n Germania, dar măcar să minimizăm riscurile de a nu ajunge nici măcar până la nivelul Poloniei!

Note.
(1) Suferind o pierdere de 12 locuri în Parlament, Premierul Theresa May a căzut sub pragul de 326 care i-ar fi asigurat majoritatea simplă. De notat însă că laburiștii (practic ”câștigătorii” acestor alegeri, plus 31 de mandate, ajungând la 261 de locuri) s-au exprimat clar că lucrurile nu se mai pot întoarce – poporul a decis Brexit, deci așa va rămâne! Dar Brexit în forma May (ieșirea din UE fără înțelegere e preferabilă unei înțelegeri proaste/nefavorabile) ”nu este o opțiune”, a arătat liderul laburist Corbyn.
(2) Așa sună traducerea oficială în română, dar în engleză e mai sugestiv – harnessing globalisation, un fel înhămare/înjugare, punere la lucru a globalizării

Articol apărut pe contributors.ro, iunie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS