Dragi parteneri,

TPS, partenerul vostru pentru transfer pricing în siguranță, împlinește 10 (zece) ani de viață.

Există statistici interesante care spun că 10 ani, în afaceri, înseamnă mai mult decât o vârstă rotundă! Vârsta medie a unei întreprinderi în România este undeva la 10 ani (nouă ani, nouă luni și 22 de zile)*. Iar cercetători americani** au arătat că o companie trăiește în medie 10 ani până este cumpărată, fuzionează sau este lichidată. Și asta fie că ”vinde banane, avioane sau orice altceva”.

Ne plac statisticile, când sunt bine documentate, dar există viață și dincolo de ele. N-am pornit în aventura antreprenorială, în martie 2009, în plină Mare Criză, doar ca să iasă statistica la număr! Aveam din start o singură idee mare (și fixă). Nu voiam să vindem nici banane, nici avioane, nici orice altceva în afară de SERVICII de consultanță în fiscalitatea intra-grup! De ce asta? Simplu: pentru că aici știam că putem face diferența! Puteam face lucrurile altfel, adică mai bine pentru client!

Faptul că pe mulți dintre voi, cei care citiți acest mesaj, vă știm deja de 10 ani este un semn că suntem pe drumul cel bun. Dar simțim că mai avem încă multe de îmbunătățit și multe de dovedit, cel puțin în următorii 10 ani.
Da, știm că o să vină vremuri foarte ... interesante, ca să spunem doar atât (pentru detalii bine documentate, arhiva transferpricing.ro vă stă oricând la dispoziție!).
Dar mai știm un lucru – munca noastă va fi cu atât mai frumoasă cu cât vom avea lângă noi clienți-parteneri mulțumiți de ceea ce primesc de la noi.

După 10 ani în care nu ne-am jucat cu vorbele, doar n-o să ne stricăm obiceiul acum, la maturitate! Așa că nu vă spunem mai mult decât – stați aproape! De la noi veți avea doar surprize plăcute și ... mult peste medie!

Până una alta, brigada nostră artistică vrea să vă aducă aminte că a venit primăvara și chiar dacă o fi tot o copie, vorba poetului***, să ne păstrăm mereu bucuria că o întâlnim. Cum zice și cântecul ”Bring out the charge of the love parade/There is spring in the air once again/Drink to the sound of the song parade/There is music an love everywhere”.

Să fiți sănătoși și să aveți doar primăveri frumoase, dragii noștri!

(Note: * sursa articol ZF/** sursa articol Fortune /***apropos, avem un buletin TPS ExpreS de exact acum cinci ani pornind tot de la versurile lui Topîrceanu. Asta dacă doriți să vedeți ce repede trec anii. Iar lucurile care trebuie să se schimbe chiar se schimbă. Spre exemplu, anunțam atunci că ar fi cazul să ne pregătim pentru documentarea anuală a prețurilor de transfer… ei bine, avea să se întâmple peste doi ani!)

 

Brigada artistică a TPS prezintă BRIGADA ALITERAȚIEI!

Un furnizor de consultanță de transfer pricing e în căutarea disperată a efectului ”WOW la client, dar se pierde în ... aliterații: CCCTB, customer care, customer centric, market remuneration... Lover’s Labour’s Lost.

Brigada artistică Transfer Pricing Services (TPS) prezintă sceneta ”Brigada Aliterației”, cu ocazia aniversării a 10 ani de servicii pe bune, nu aliterații! TPS știe că dacă tranfer pricing-ul nu e știință (vezi din ghidul OECD), nu e nici comedie (întreabă Fiscul!), atunci sigur trebuie să fie ... meserie.

 

 

 

 

Diplomația are și ea limitele ei. ”Mai mulți colegi au arătat că suveranitatea fiscală este de primă importanță pentru statele membre (…) Vorbim de un subiect sensibil”. (Eugen Teodorovici, președinte în exercițiu al Consiliului Economic și Financiar, ECOFIN). ”Multe state membre au salutat decizia Comisiei de a iniția dezbateri pe acestă temă. E adevărat, opiniile au fost foarte diverse, ceea ce înseamnă că e nevoie de mai multe discuții” (Valdis Dombrovskis, vicepreședinte al Comisiei Europene).

Cu aceste declarații laconice, ne putem face o idee despre ce s-a întâmplat în partea ne-publică a ședinței ECOFIN din 12 februarie, când agenda a ajuns la punctul ”schimb de păreri privind inițiativa trecerii de la votul pe bază de unanimitate la votul pe bază de majoritate calificată, în procedură legislativă ordinară, în adoptarea anumitor chestiuni de politică fiscală la nivel de EU”.

Pe scurt, a fost o atmosferă de… lucru, ascunsă în comunicat sub câteva cuvinte cheie – considerabil, deschiderea, spațiu…”Un număr considerabil de state au cerut păstrarea actualului echilibru în sistemul de vot din domeniul fiscalității, în timp ce alții și-au arătat deschiderea pentru a examina dacă există spațiu de îmbunătățire” – din comunicatul de presă de după ședință. Un ziarist vorbea în timpul conferinței de presă despre cum doar Germania și Franța s-ar fi arătat susținătorii ai trecerii la VMC.

Tehnic vorbind, nu-ți trebuie multe vorbe ca să explici despre ce e vorba – niciun stat nu va mai avea drept de veto pe directive fiscale europene, pentru că deciziile se vor lua în Consiliul UE de către grupul care adună cel puțin 55% din statele membre și acoperă 65% din populația Uniunii. Iar procedură ordinară înseamnă că de acum se ține seama și de forma adoptată în Parlament, care nu mai are doar rol consultativ.

Dar la nivel politic, traducerea e un pic mai complicată. Să spunem doar atât: fiscalitatea e ultimul domeniu în care se mai juca exclusiv după principiul de la începuturile proiectului european – adoptarea deciziilor pe bază de unanimitate. În plus, Consiliul era unicul for legislativ pe chestiuni fiscale.

În joc este unul din ultimele atribute de suveranitate care mai rămăsese la dispoziția statelor membre, mici sau mari. Și aici nu e vorba naționalism ieftin, ci de o discuție pragmatică, pentru că, prin VMC, economiile mari își pot impune mai ușor propriile teme, fără să mai țină atât de mult cont de efectele asupra economiilor mici, cele care pur și simplu sunt din altă ligă, din altă poziție a clasamentului.

Am încercat să prezint aici fațetele chestiunii, în cadrul sesiunii de consultări deschise de Comisie la începutul anului, alături de alte zeci de organizații europene care au ținut să-și prezinte pozițiile.

Poziții care au arătat încă o dată că subiectul e … sensibil și va consuma multă energie, cel puțin până la summit-ul de la Sibiu din mai (Comisia a fixat acest moment pentru luarea unei decizii).

Dar tocmai pentru că este sensibil, nu mă aștept ca România să aibă o poziție categorică, alb-negru. Ar fi ineficient în primul rând. Tocmai pentru că este sensibil, m-aș aștepta însă ca noi, ca țară, să ne pregătim pentru meciurile de la Bruxelles cel puțin așa cum s-a pregătit și s-a prezentat echipa noastră de tenis la începutul săptămânii. Meciul acela de dublu, cel puțin, a fost atât de frumos (și de eficient) pentru că fetele noastre au format o echipă, în adevăratul sens al cuvântului.

Or când avem meciuri așa grele, la care nu suntem doar jucători, ci și arbitri (ca țară care deține președinția Consiliului), mi se pare simptomatic că acum ne-am găsit ca, acasă, să dăm lacom și cu forehand-ul, și cu reverul și în afaceri, și în BNR, și să facem târziu bugetul, și ăla pe angajamente (detalii aici). Iar marți, ministrul Teodorivici mai trimitea și un voleu nediplomatic către Comisie, recomandându-i să prezinte … și cifrele atunci când face prognoze (un apropo la recenta Prognoză de iarnă, conform căreia estimarea de creștere reală a PIB pentru România scade la 3,8% în 2019 și 3,6% în 2020). 

E greu să fie cineva mai ambițios decât actuala Președinție!” spunea marți, la conferința de presă de la Bruxelles, ministrul Teodorovici, mai în glumă, mai în serios. Eu chiar vreau să o fi spus serios, pentru că e foarte bine să fim ambițioși. Dar să fim ambițioși pe chestiunile mari, care contează pe termen lung, acolo să ne arătăm energia de români-europeni!

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, februarie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Pe aceeași temă:

 

Cu toții suntem cu ochii pe buget în aceste zile. ”Cu ochii ca pe butelie” aș zice folosind o expresie clasică, dar, în vremuri atât de inovative precum începutul lui 2019, mai că aș zice ”cu ochii ca pe aisberg”. Figura de stil mi-a fost inspirată chiar de Finanțe, via ANAF, printr-un comunicat cât un aisberg numit ”Operațiunea Iceberg” (sic). Voi încerca o scurtă analiză pe acel text ceva mai jos, dar deocamdată mă grăbesc să semnalez o greșeală cu privire la acest buget, care sper să fie doar de redactare, astfel încât factorii de decizie să mai aibă timp să o elimine.

Acest buget are un excedent toxic, de ”angajament”. Și nu e vorba de utilizarea în obișnuita sintagmă ”credite de angajament” (care angajează plăți viitoare) ci de niște nemaiauzite angajamente din partea conducerii Administrației Fiscale.

Raportul de fundamentare (privind situația macroeconomică pe 2019 și proiecția pe 2020-2022) ne spune că ”planificarea bugetară pe anii 2019 -2022 a avut la bază măsurile de relaxare fiscală începute în perioada 2015-2016 în scopul stimulării creșterii economice (noul cod fiscal și majorările salariale și ale unor drepturi de natura asistenței sociale)” [1] Se trece la argumente și mai concrete ”realizările veniturilor bugetare la nivelul anului 2018/prognoza pe termen mediu 2018-2022 (prognoza de iarnă 2019) elaborată de Comisia Națională de Strategie și Prognoză conform căreia creșterea reală a PIB în anul 2019 va fi de 5,5%/ angajamentul ANAF de a colecta venituri suplimentare de aproximativ 7,5 mld lei prin intensificarea acțiunilor de îmbunătățire a colectării și reducerea evaziunii fiscale...”

Scrie negru pe alb și încă de trei ori: Planificarea / bugetul se bazează pe angajamente! După ce se mai reia cifra aceea de 7,5 miliarde venituri suplimentare, urmează angajamentul defalcat. ”În structura veniturilor fiscale, veniturile din impozit pe profit sunt prognozate să crească cu 0,1 puncte procentuale comparativ cu anul anterior la un nivel de 1,7% din PIB în 2019(…). Evoluția în anul 2019 este influențată în principal de angajamentul ANAF de a colecta venituri suplimentare de 0,5 miliarde lei…”. Apoi ”se estimează că veniturile din impozite și taxe pe bunuri și servicii vor înregistra o creștere de 0,9 puncte procentuale față de anul anterior la 10,8% în PIB în 2019. Acest lucru se datorează în principal angajamentului ANAF de a colecta venituri suplimentare de 6 miliarde lei la TVA și de 1 miliard lei la accize ca urmare a măsurilor privind îmbunătățirea colectării și combaterea evaziunii”.

Iar cum în literatură poți reda o idee prin mai multe mijloace specifice, și în proiectul de buget când nu se vorbește de ”angajamente”, se vorbește de ”asumare”. Dacă la TVA vom avea o creștere de 0,5 puncte procentuale față de realizările anului 2018, ajungând la 6,8% în PIB în anul 2019, este pentru că s-a introdus obligativitatea caselor de marcat electronice dar și pentru că există ”veniturile asumate de ANAF a fi încasate suplimentar din îmbunătățirea colectării”. Iar la accize, care ”se vor situa în anul 2019 la un nivel de 3% din PIB, similar cu ponderea în PIB din anul anterior”, influența vine din ”veniturile asumate de ANAF a fi încasate suplimentar din îmbunătățirea colectării” și apoi din ”creșterea nivelului de accize pentru produse tutun”.

Toate bune, dar și literatura parcă are nevoie de niște limite, ca să nu fie o simplă ficțiune de duzină. (Limite pe care, până acum, nici actuala guvernare nu a avut bravura să le forțeze. M-am dus la bugetul din 2017 – nimic de angajamente. M-am dus la bugetul pe 2018 – în continuare, ANAF se abținea să-și ia angajamenete în așa măsură încât să faci planificare bugetară pe ele).

Poate era normal să se facă așa o planificare acum 30 de ani, la începutul de 89, dar între timp normalul s-a schimbat, suntem în 2019!

Nu se poate fundamenta un buget de țară pe simple bune intenții. Și vorba vine bune intenții : citind de angajamente și asumări, mai ales după o schimbare intempestivă și enigmatică la vârful Fiscului, contribuabilul de azi se și vede călcat de zapcii fluturând angajamente în mână pe post de am venit în inspecție în baza analizei de risc, cum se spune acum, mai modern. De altfel, după ce i-a transmis contribuabilului de angajamente și asumări, guvernul poate liniștit să renunțe la capitolul ”creșterea gradului de conformare voluntară și îmbunătățirea relației cu contribuabilii” – nu mai are nimeni timp să-l citească (doar trebuie să se pregătească de inspecție!) plus că mai face și guvernul economie la metafore.

Dar să lăsăm contribuabilul în plata Lui. Angajamentele și asumările sunt și o palmă dată de Guvern propriului aparat administrativ, așa cum o palmă grea venea și anul trecut, chiar în aceeași perioadă, prin legarea primelor la inspectori de sumele strânse din inspecții. Spuneam și atunci și o spun și acum cu toată convingerea: am întâlnit – și ca mine au întâlnit și alții – profesioniști în ANAF care înțeleg că eficiența administrației nu pică din cer, nu se face din pixul angajamentelor, ci vine natural doar acolo unde se îmbunătățește pe bune relația cu plătitorul de taxe, acolo unde există clar o politică de stimulare a conformării voluntare. Ce înseamnă asta? – să-i ușurezi viața contribuabilului, să-i faci lucrurile clare, să-i dai certitudinea că știe ce plătește și am putea avea o întreagă listă de elemente dintr-o normalitate pe care ne-o dorim astăzi și pe care o impune contextul economic național/european/global.

Un comunicat cât un aisberg

Și acum să ne uităm puțin la Iceberg. Operațiunea Iceberg – acel enigmatic, foarte enigmatic titlul ales de ANAF zilele trecute pentru a anunța numele operațiunii ”pe care o va derula pe întreaga perioadă a anului 2019 la companiile mari”.

Dar de ce să aleagă originalul în engleză și nu forma românizată (aisberg) când tot comunicatul sună atât de fiscal-românește? Dacă simbolistica aisbergului e că are o parte nevăzută și una văzută, în care partea de dedesubt e (im)previzibil de mare comparativ cu ce e deasupra, atunci … cum vezi o companie (mare) că plutește, cum trebuie să te uiți la ea ca la un aisberg, nu-i așa?

Ce-i drept, e o întrebare destul de obișnuită azi, pentru că toate administrațiile fiscale din lume se luptă, de la Marea Criză încoace, cu necunoscutul din ”base erosion and profit shifting/erodarea bazei de impozitare și mutarea abuzivă a profiturilor” (celebrul plan BEPS). Acest necunoscut este susceptibil să se întâlnească în … (ne)raportările grupurilor de companii multinaționale care au la dispoziție, nu-i așa?, tranzacțiile intra-grup pentru a minimiza profitul raportat, prin externalizarea adevăratului profit.

Poate or avea administrațiile aceleași întrebări, dar diferența stă în acțiune, în abordări. Există argumente pragmatice pentru o abordare non-agresivă a subiectului. După experimente nereușite, se pare că Paza de Coastă americană (US Coast Guard) s-a convins că fragmentarea (destructurarea dacă vreți) prin plasarea de explozibil într-un aisberg, mai ales a unuia uriaș, e un procedeu tehnic periculos de … imprevizibil, putând duce la răsturnarea mastodontului. Într-un limbaj deloc tehnic, ne putem imagina că iese mai rău și nu mai bine. Și atunci ce-au făcut cei de la US Coast Guard? S-au concentrat pe sisteme de localizare și dezvoltarea de modele matematice de predicție, care să simuleze traseul aisbergului și astfel să se creeze culoare navigabile sigure. Desigur, la nevoie, dacă altfel nu se poate, aisbergul poate fi capturat și împins pentru eliberarea culoarului. Rețineți însă arma principală – localizare și simulare!

Să ne uităm acum cum tratează problema aisbergului paza de coastă bugetară americană aka IRS (Fiscul). În toamna anului trecut, au anunțat cinci noi campanii de conformare fiscală în rândul companiilor mari și diviziilor internaționale. Au început cu 13 în ianuarie 2017, au urmat 11 în în noiembrie, cinci în martie 2018, șase în mai, cinci în iulie, și, iată, cinci în septembrie. Ce sunt aceste campanii? – ”vârful unui efort pe scară largă de redefinire a conformării în rândul marilor companii și construirea unei infrastructuri de suport în cadrul departamentului mari contribuabili. Ele cer planificare strategică în alocarea corectă a resurselor, instrumente de control, dar și pregătirea contribuabilului (training), măsurători exacte (metrics) dar și evaluarea impactului (feedback)”. Cum le place americanilor să spună, abordarea lor este acum de ”examinare pornind de la probleme (issue-based examinations) în care organizația decide care probleme de conformare reprezintă cu adevărat un risc și sub ce formă trebuie să li se răspundă”. [2]

Și acum să ne întoarcem în apele noastre, unde și ANAF are, la final de comunicat, și ceva despre evaluare pe bază de risc – ”verificări fiscale la contribuabilii cu activitate de impact în toate domeniile de activitate economică. Acestea vor avea la bază evaluarea riscului pentru fiecare contribuabil, raportat la dispozițiile Codului de procedură fiscală precum și a legislației din domeniu”.

Deci, dacă suntem în rândul lumii, unde e problema? Problema e în starea de neîncredere că una se vede la suprafață și alta… se ghicește sub cuvinte. Când ai în minte o evaluare cu adevărat pe bază de risc simți nevoia să adaugi mai mult decât ”verificări fiscale la contribuabil” și te ferești cât poți de mult de termenul ”toate”. Asta nu sună a planificare strategică, nici a resurselor folosite, nici a efectelor urmărite. E ca și cum Paza de Coastă ar veni și ne-ar asigura – stați liniștiți, am fost la toate aisbergurile, am intrat în ele și le-am pus explozibil, pentru orice eventualitate. Acum e drept că nu mai aveți pe unde să navigați, dar, hei!, măcar au dispărut aisbergurile!

În curând se vor face trei ani de când o echipă de experți de la FMI venea cu un raport despre cum ar trebui să arate o campanie de îmbunătățire a conformării fiscale, printr-o adevărată abordare pornind de la probleme. Am vorbit pe larg despre raport aici. Concluziile erau de bun-simț fiscal. E nevoie de investiții în infrastructura tehnică și e nevoie de o nouă abordare la nivel de politică administrativă ca să se schimbe în mod real ceva. [3]

Nu știu ce s-o fi ales de acel raport și sfaturile lui adânci. Dar, văzând comunicatul-aisberg de la ANAF, auzind acum și de angajamentele-asumări, parcă le văd (sfaturile) cum plutesc în derivă pe un ocean încă mult prea înghețat de atâtea promisiuni de reformare a administrației fiscale.

Starea de neîncredere este principalul dușman al oricărei tentative de împrietenire cu contribuabilul. Iar ANAF ar trebui să se îngrijoreze de reacția pe care a stârnit-o un anunț care, în altă parte poate, ar fi trecut ca ceva normal, de colaborare între administrația fiscală și Comisia de prognoză pentru ”suport informațional suplimentar”. (vezi și știrea de la polonezi [4])

Îndepărtarea acestei stări de neîncredere [5] are o miză mare, mult mai mare decât de închipuim. Măcar acum, că tot deținem președinția ECOFIN și vedem mai bine cu ochii noștri cum se formează o Europă fiscală comună, am putea realiza că, de aici înainte, competiția între statele membre va sta nu în facilitățile fiscale oferite, ci în facilitățile administrative, în modul de aplicare și colectare a dărilor. [6]

 

Note:
[1] Este poate una din cele mai sincere confirmări că la noi acum principala preocupare este creșterea veniturilor pentru creșterea consumului și de aici creștere economică, și doar colateral se merge pe linia sănătoasă creșterea investițiilor (private/de stat) pentru creșterea economică și de aici creșterea veniturilor.
[2] Iată doar un singur exemplu care se referă tocmai la acestă valoare de piață de care aminteam mai sus: ”Campania distribuitorul american/inbound” care analizează dacă distibuitorul american înregistrează pierderi sau un profit prea mic, care nu sunt în acord cu funcțiile îndeplinite sau cu riscurile asumate în relația cu o companie-mamă din străinătate. Poate părea un detaliu că se oferă și numele responsabilului din IRS cu acestă campanie, dar faptul că se oferă și un manual despre ce se așteaptă practic de la acestă campanie – sigur nu e un detaliu pentru contribuabil.
[3] Cum observa FMI ”În pofida reorganizării sale, capacitatea Direcției Generale Mari Contribuabili (din ANAF) de a implementa metode moderne bazate pe riscuri continuă să fie obstrucționată de actuala sa structură organizatorică/ Funcția de asistență a contribuabililor din cadrul DGAMC este limitată și necesită îmbunătățiri pentru ca marii contribuabili să beneficieze de certitudinea de care au nevoie/ (…)Trebuie clarificată prevederea legală percepută ca obligație de a efectua o inspecție care să acopere întreaga perioadă scursă de la ultima inspecție. /Funcționarii publici care acționează cu bună credință trebuie protejaţi de acuzații nejustificate și de costurile asociate acestora (se impune un acord în acest sens între ANAF și Curtea de Conturi) /Este necesară posibilitatea de a negocia înțelegeri cu contribuabilii pe marginea ajustărilor fiscale, cu controale de integritate”.
[4] Găsesc într-o listă de argumente pentru bugetul pe 2019 de la Varșovia – ne bazăm în creșterea veniturilor la buget pe funcționarea STIR. Aceast STIR ar trebui să fie o inteligență artificială care analizează datelor primite de Fisc de la instituții financiare (inclusiv de la bănci) și care poate spune care tranzacții sunt suspecte, în baza unor criterii prestabilite (economice, geografice, comportamentale, risc afacere, afilierea părților). Partea interesantă este că dacă algoritmul suspectează o tranzacție frauduloasă de minimum 10.000 de euro, Fiscul poate trece la blocarea conturilor companiei, de la 72 de ore, până la trei luni, timp în care, cu acordul Trezoreriei, nu se pot face decât plăți curente. Partea și mai interesantă este că, după câte se pare, contribuabilul nu are ocazia să înțeleagă cum găsește acest algoritm tranzacțiile suspecte care te pot trimite instant în faliment.
[5] Mi se pare nedrept (ca să nu spun și incorect) să găsim la capitolul ”Realizările în anul 2018 față de măsurile asumate prin Raportul anterior - majorarea plafonului deductibil/creșterea nivelului de deducere în funcție de profit potrivit Legii 30/2019 pentru aprobarea OUG 25/2018”. Hai să facem o mică recapitulare – OUG 25 a intrat în vigoare la începutul lui 2018 cu unul din cele mai rele tratamente din toată UE în ce privește deducerea costurilor excedentare cu îndatorarea. S-a spus atunci – lăsați, că se repară prin legea de aprobare. Lege care e publicată în Monitorul Oficial de-abia de la jumătatea lunii ianuarie … 2019 și care își produce efecte doar din 2019. Poate că o aprobare care să dureze un an de zile este vina întregii clase politice, cea care se și ne macină în intrigi și jocuri meschine (am vorbit de tevatura purtată în jurul subiectului deductibilității dobânzilor), dar haideți să nu ne jucăm și mai mult cu cuvintele pe spatele unei economii care, de bine de rău, ține un buget concret, de cifre, nu de vorbe și angajamente.
[6] Mai multe pe această temă se pot găsi în comentariul pe care l-am trimis luna trecută la Bruxelles.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, februarie 2019. Autor: Adrian Luca, TPS

După mesaje care au venit tot mai insistent în ultimul timp, Comisia Europeană a anunțat, la începutul anului, lansarea procesului de trecere la sistemul majorității calificate pentru adoptarea anumitor chestiuni fiscale la nivelul Uniunii (aici, poziția TPS în chestiune).

Este un anunț crucial prin semnalul pe care îl dă: începutul sfârșitului acelei Europe care în materie de fiscalitate se lovea de suveranitatea jurisdicțiilor naționale aflate practic în concurență unele cu altele. De acum primește verde definitivarea acelui sinuos traseu politic și fizic al Uniunii Fiscale Europene, care are, drept stație finală, politica fiscală comună și chiar un minister comun de Finanțe. Prezentăm mai jos stadiul de execuție al stațiilor acestui traseu, așa cum reiese din documentele europene (la momentul decembrie 2018). O trecere în revistă cu rol de informare și, în același timp, de pregătire.

Harta poate fi descărcată aici.
A apărut și în buletinul TPS ExpreS din decembrie 2018, precum și în revista ”Consultant Fiscal” nr.61, decembrie 2018

Stația de plecare comună 

Marea Recesiune (Great Recession de la sfârșitul anilor 2000 – începutul anilor 2010) a impus/impune măsuri radicale pentru protejarea bugetelor naționale. De la ”Cu toți avem nevoie de bani” a fost doar un pas la proiectul BEPS de la OECD, ale cărui prime rezultate vizează creșterea transparenței la nivel global, peste care UE și-a adus propria agendă. Proiectul European a presupus încă de la început armonizarea sistemului TVA (fiscalitatea indirectă) care să fie urmată apoi de armonizarea fiscalității directe, fără de care nu se poate vorbi de o politică fiscală comună, obiectiv principal al noii integrări europene.

Linia transparenței

Acordului 

stația destinată schimbului de informații între administrațiile europene privind acordurile fiscale (tax rulings) emise la nivel național. Deschisă din 2017.

CbBR 

raportarea de către contribuabil către administrațiile fiscale a informațiilor relevante privind activitatea grupului în fiecare țară – country by country reporting. Stație funcțională din 2018, pentru grupuri cu o cifră de afaceri globală de peste 750 mil. euro și care au cel puțin o filială în UE. (Directiva CbCR, aprobată și transpusă în legislația internă - OUG 42/2017, OPANAF 3049/2017). Din a doua jumătate a 2018 au început schimburile de rapoarte dintre autoritățile fiscale.

CbCR public 

afișarea pe site-ul grupului a informațiilor relevante CbCR. Stație în amenajare, aprobată de Parlamentul European (PE) în 2017, încă în negociere la Consiliu.

Liste Negre 

se referă la lista (blacklist) jurisdicțiilor necooperante (până la proba contrarie, culoarea îi vizează și pe cei care utilizează astfel de jurisdicții). Operațională din 2018.

Avertizorului 

se referă la o nouă propunere de directivă europeană din 2018 pentru protecția efectivă (și încurajarea) acțiunii avertizorilor de integritate (whistle blower – cei care semnalează comportamente ale companiilor care se consideră că aduc prejudicii interesului public. Stație în negociere pentru deschidere.

Intermediarului 

se referă la obligația intermediarilor (consultanți, contabili, bănci) de a raporta aranjamentele transfrontaliere pregătite pentru clienți și al căror avantaj principal este obținerea unui avantaj fiscal. Se aplică un test al avantajului principal, bazat pe caracteristici/hallmarks/semne distinctive (ANEXA IV) care cer ca respectivele aranjamente să fie raportate. Există și secțiune specială dedicată prețurilor de transfer. Lucrările de transpunere la nivel național se încheie în 2019, stația devine operațională din a doua parte a 2020. Atenție! - dacă intermediarul nu este rezident în UE, obligația trece direct la contribuabilul relevant.

Spălătoriei 

o nouă stație pentru combaterea spălării banilor, cu reguli mai stricte privind identificarea proprietarului/beneficiarului final al unei structuri. Deschisă din 2018.

Paradisul Administrației 

stația visată de toate administrațiile fiscale, în care CbCR se traduce prin “ce bine se citește riscul” acum, riscul generat de structura/prezența economică a grupului în fiecare țară; stația în care stakeholderii, publicul, în general, exercită o presiune pe contribuabil pentru a avea un comportament prudențial și comunicare permanentă pe teme de conformare voluntară.

Linia de manevră

Directiva împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale (Anti tax-avoidance directive)

este văzută ca un nivel minim de protecție contra erodării bazelor impozabile din piața internă (națională) și împotriva transferului profiturilor în afara pieței interne. Presupune limitarea deductibilității dobânzii, impozitarea la ieșire, normă generală antiabuz, norme privind societățile străine controlate și norme privind combaterea tratamentului neuniform al elementelor hibride. Directiva este transpusă în legislația internă prin OUG 79/2017, cu aplicare din 2018.

Restricții de deductibilitate se aplică pentru orice tip de împrumut în cazul unui contribuabil afiliat. Din Ordonanță lipsește o clauză de salvgardare privind capitalul propriu, prin care norma privind limitarea deductibilității dobânzii să nu se aplice dacă societatea poate demonstra că raportul dintre capitalul său propriu și activele sale totale este mai mare sau egal cu raportul echivalent la nivelul grupului.

România a devansat cu un an aplicarea directivei (în 2018), adoptând inițial cele mai drastice plafoane europene în materie de deductibilitatea dobânzii (200,000 EUR /10% EBITDA), dar după modificări care au așteptat sfârșitul lui 2018, că din 2019 vor fi aplicate niveluri europene (1,000,000 EUR/ 30% EBITDA), cu aplicabilitate din 2019.

Impozitarea economiei digitale

O stație cu două peroane - directive propuse de Comisie în martie 2018 și care au susținerea Parlamentului (raport septembrie, decembrie).

1. Taxă, temporară, pe veniturile realizate de marile platforme de servicii on-line (venituri globale de 750 de mil euro, din care 50 de milioane în Europa) care creează valoare prin participarea utilizatorilor.
2. Impozitarea profiturilor acolo unde există o ”prezență digitală semnificativă” (stabilită în funcție de unul din criteriile – vânzarea de servicii digitale de minimum 7 mil. Euro/jurisdicție; min. 100.000 clienți/jurisdicție; min. 3.000 contracte comerciale pentru servicii digitale).

La sedința ECOFIN din 4 decembrie, în afara compromisului Președinției austriece a Consiliului UE, Germania și Franța au venit cu un compromis de ultimă oră – se vor impozita cu 3% doar veniturile din publicitate targetată ale marilor companii digitale. În proiectul inițial din martie, se luau în calcul și veniturile din serviciile de intermediere și din vânzarea datelor utilizatorilor. Principalii contributori rămân astfel Google și Facebook, pentru că nu vor mai fi afectați Amazon și Apple (din grupul cunoscut ca GAFA).

Se așteaptă să se ajungă la un acord în Consiliu până în martie 2019, în timpul Președinției române. În noua variantă, taxa ar putea să intre în vigoare în ianuarie 2021, dacă la nivelul OECD/global nu se ajunge la o înțelegere până atunci, și ar urma să expire în 2025.

În octombrie, a surprins decizia Londrei de a trece unilateral (în plin BREXIT!) la taxarea cu 2% a vânzărilor în UK ale marilor platformelor de internet (vânzări globale de peste 500 mil. lire), începând din aprilie 2020.

Îmbunătățirea mecanismul de rezolvare a disputelor privind dubla impozitare la nivel UE

directivă aprobată la nivel de Consiliu în 2017, cu termen de transpunere la nivel național 30 iunie 2019. Se va aplica până la intrarea în vigoare a CCCTB, care va elimina, printre altele, și riscul dublei impozitări.
Practic, atât ATAD cât și pachetul impozitării digitalului asigură tranziția, pe domeniile considerate sensibile, până la adoptarea CCCTB.


Linia marii consolidări

Baza Comună (și Consolidată) de Impozitare a Companiilor – C(C)CTB

Marele șantier al fiscalității europene, rămas de zeci de ani în stadiul de proiect, din cauza extraodinarelor implicații financiare/economice/politice.
Proiectul actual compus din două directive a fost lansat de Comisia Europeană în octombrie 2016. Aprobare, cu amendamente, în Parlamentul European, în martie 2018.

Aprobare finală în Consiliul European – est. 2019 (probabil chiar în timpul Președinției române). Termene de aplicare la nivel național – PE propune 1 ian. 2020 atât pt. CCTB , cât și pt. CCCTB Inițial – 2019, CCTB și 2021, CCCTB

Interesant este că, în anunțarea lansării procesului de tranziție la sistemul majorității calificate, Comisia propune adoptarea sistemului pentru aprobarea CCCTB până la sfârșitul anului 2025.

Pilonii de rezistență:

  • Reguli comune obligatorii de impozitare directă pentru toate statele membre (ex. amortizarea)
  • Algoritm de alocare a profitului între filialele din statele membre ale unui grup european: inițial, s-a vorbit de trei factori, luați în proporție egală, (1/3) munca (factor împărțit în mod egal între salarii și număr de angajați), activele (tangibile) și vânzările după destinație. În PE, s-a introdus și factorul ”date”, care să exprime colectarea și folosirea datelor personale de către platformele online și utilizatorii serviciilor (de asemenea, în proporții egale).
  • Sediu permanent - crucial în repartizarea profiturilor: ”CCCTB va asigura că impozitele sunt plătite acolo unde profiturile sunt generate”, în PE s-a adăugat și “unde companiile au un sediu permanent”
  • Buget european - În programele privind noua viziune europeană (2017) se vorbește de CCCTB ca nouă sursă pentru bugetul comunitar.

După întâlnirea de la Meseberg (Macron-Merkel, iunie 2018), Baza comună de impozitare a profiturilor (CCTB) trebuie implementată cât mai repede și trebuie să fie obligatorie pentru toate tipurile de companii (mari-mici) care acționează în Europa. În proiectul inițial, din 2016, se vorbea de aplicarea obligatorie a bazei comune de impozitare pentru companiile europene din grupuri cu venituri globale de peste 750 de milioane de euro. În primăvară, în Parlamentul European, s-a adus un amendament ca acest prag să fie eliminat treptat în maximum șapte ani. Acum, principalii constructori ai proiectului european, Germania și Franța, vor direct generalizarea CCTB. Cele două state acceptă însă o perioadă de tranziție de cel puțin patru ani până la trecerea la al treilea C (CCCTB) – consolidarea profiturilor și redistribuirea lor în baza algoritmului.

Odată ajunși în stația CCCTB, devine naturală existența unui ministru european de Finanțe care să aplice o politică fiscală comună europeană.

Linia Noul TVA

Repararea TVA-ului

presupune o serie de măsuri de reducere a gap-ului de TVA (diferența între potențial și efectiv încasări), în special prin eliminarea fraudelor tip carusel. Se propun măsuri rapide care vizează introducerea unor criterii uniforme pentru aplicarea scutirii de TVA într-o livrare intra-EU – aprobat de către Consiliu în decembrie 2018, operațional din 2020.
De asemenea, se propune prelungirea posibilității introducerii taxării inverse (mutarea obligației de plată/virare TVA de la vânzător la cumpărător) peste un anumit prag, până în septembrie 2022.

În paralel, sunt în curs lucrările ”pentru finalizarea sistemului de TVA și înlocuirea formulei tranzitorii actuale care se aplică din 1993” și care este bazată pe principiul destinației – TVA se plătește acolo unde se află cumpărătorul. În șantierul actual, principiul va fi reinterpretat pentru îndreptarea deficiențelor, prin adaptarea la contextul economiei digitale.

Dacă până acum o tranzacție intra-comunitară era văzută în doi pași (livrare, scutită de TVA, respectiv achiziție, purtătoare de TVA), de acum va fi analizată unitar ca ”livrare bunuri intra-Uniune”: de acestă dată, furnizorul va fi responsabil de plata TVA ca într-o tranzacție internă, iar sistemul one stop-shop va permite transferul TVA către țara de destinație a livrării. În faza finală, sistemul va trata și problema cotelor reduse și pentru IMM-uri.

Lucrările sunt încă în negociere, la nivelul Consiliului.

 

Pe 15 ianuarie 2019, Comisia Europeană a prezentat o comunicare privind trecerea graduală de la sistemul unanimității la sistemul majorității calificate în adoptarea anumitor chestiuni de ordin fiscal. Este un subiect cu o miză extraordinară, de care se vorbește mult prea puțin. La nivel tehnic, niciun stat nu va mai avea drept de veto, pentru că deciziile se vor lua de către grupul care adună cel puțin 55% din statele membre și acoperă 65% din populația Uniunii. Politic, să spunem doar atât: fiscalitatea e ultimul domeniu în care se mai juca exclusiv după principiul de la începuturile proiectului european - adoptarea deciziilor pe bază de unanimitate. dar acum în joc este unul din ultimele atribute de suveranitate (economică) care mai rămăsese la dispoziția statelor membre. 

Deși comunicarea nu face referire la acesta, între 20 decembrie 2018 și 17 ianuarie 2019 (ulterior 21 ianuarie) a fost deschisă și o sesiune în care părțile interesate puteau trimite comentarii pe marginea propunerii.

Prezentăm mai jos opinia transmisă de Transfer Pricing Services. Dacă și dumneavoastră aveți comentarii pe acestă temă, vă rugăm să nu ezitați să ni le transmiteți, pentru a putea susține pe mai departe o poziție în cadrul acestui proces de importanță istorică. 

 

Stimată doamnă, stimate domn

Vă mulțumim pentru oportunitatea de a transmite punctul nostru de vedere privind adoptarea ”sistemului de vot bazat pe majoritatea calificată (VMC, în engleză qualified majority voting - QMV ) în anumite chestiuni fiscale”, un subiect de importanță istorică, decisiv pentru evoluția Proiectului European și, în același timp, pentru dezvoltarea statelor membre. Perspectiva noastră nu se limitează la o simplistă aprobare/dezaprobare per se a VMC.

Recunoscând că acesta este parte a evoluției naturale a Uniunii, mai ales într-un context global extrem de agitat, nu putem considera, totuși, VMC ca fiind un panaceu, pentru că întotdeauna la probleme reale trebuie să se răspundă cu soluții reale.
De aceea dorim să aducem în atenția dumneavoastră câteva aspecte pe care le considerăm importante (iar după cum am putut constata și din comentariile trimise de alte organizații, nu doar noi împărtășim acestă opinie).

1. O privire de ansamblu

De iminența VMC știm prin intermediul mesajelor transmise în ultimii ani de Comisie, dar și de Parlamentul European, privitoare la măsurile fiscale revoluționare CCCTB (common consolidated corporate tax base – baza comună și consolidată de impozitare a companiilor) și impozitarea digitalului.
Ca profesioniști în domeniul tranzacțiilor transfrontaliere condiderăm că aceste măsuri sunt o modalitate agresivă de a suspenda un principiu vechi și viabil al valorii de piață (arm’s length), pentru a fi înlocuit cu o abordare administrativă în ceea ce privește alocarea profitului între statele membre. În aceste condiții, nu e greu de imaginat de ce durează atât de mult strângerea unanimității în jurul unor măsuri care schimbă radical sistemele fiscale naționale, erodând competitivitatea acestora la nivel european. Statele cu economii mici, în special cele dependente de transferul de tehnologie pentru a recupera decalajul de dezvoltare, au nevoie să fie convinse că există o modalitate practică de a compensa CCCTB pentru a atrage investiții cu valoare adăugată, din moment ce atribuțiile de politică fiscal sunt din ce în ce mai mult transferate la nivelul UE.

Comisia a ales să nu prezinte, totuși, acest tablou general, concentrându-se în mod unilateral pe CCCTB ca fiind acea măsură care aduce ”simplificare fără precedent, stabilitate legislativă plus o siguranță că multinaționalele își achită corect impozitele, acolo unde își obțin profitul. Și cu toate acestea, CCCTB rămâne pe masa negocierilor în Consiliu, statele membre continuând să caute unanimitatea pentru a agrea viitorul impozitării corporative” (Comunicarea Comisie din 15 ianuarie 2019). Dar, din nou, acestă atitudine precaută, de reținere, a statelor membre în chestiunea CCCTB nu e chiar atât de … inexplicabilă.

2. Pentru o comunicare deschisă

În realitate, s-a dovedit că, atunci când este percepută ca fiind echitabilă, când este bine explicate și bine înțeleasă, o măsură nu are nevoie de VMC pentru a fi adoptată. Inclusiv Comisia recunoaște că ATAD (directiva împotriva fenomenului de evitare a plății taxelor/ anti tax avoidance directive) s-a putut adopta prin unanimitate, dar se grăbește să adauge că adoptarea ”a fost alimentată de opinia publică și a venit ca reacție politică la răsunătoarele scandaluri fiscale, mai degrabă decât urmare a unei viziuni comune privind modul în care ar trebui să înainteze politica fiscală a UE”. Dar noi nu vedem nicio contradicție aici, atâta timp cât, în final, orice viziune, fie ea și cea mai bună, trebuie, într-un final, să întrunească acordul opiniei publice.

Comisia își continuă, însă, revelațiile în cazul ATAD: ”acordul pe ATAD s-a obținut pentru că unele state membre au cerut permisiunea să adopte TVA reversibil”. Acesta este, în opinia Comisiei, un contra-argument la viabilitatea sistemul unanimității, prin care ”statele membre pot folosi propunerile fiscale importante ca monedă de schimb pentru alte cereri ale lor, din dosare complet separate, sau pot pune presiune pe Comisie să inițieze anumite propuneri legislative”.

Câteva întrebări se ridică după o asemenea neașteptată declarație. Există prevederi legislative care nu sunt în întregime în interesul Europei, adoptându-se doar ca urmare a jocului negocierii? Intră aici și TVA-ul reversibil? Din moment ce VMC înseamnă, totuși, obținerea unei majorități, să înțelegem că, de fapt, nu avem o garanție că astfel de jocuri cu negocieri oneroase nu se vor întâmpla și în continuare? Timp de cel puțin 30 de ani, Proiectul european a funcționat pe baza unui singur mecanism de decizie, cel al unanimității bazate pe negociere, acel mecanism prin care faci concesii pentru a primi ceva în schimb. Dacă acest mecanism nu mai este dezirabil, are UE un alt instrument de rezervă pentru a reuși să pună de acord perspective diferite care decurg din structuri economice și din niveluri de dezvoltare total diferite? 

3. Despre construirea încrederii

Comisia are dreptate atunci când recunoaște că ”suveranitatea națională în materie fiscal este deja limitată de libertățile Tratatului (de funcționare a UE) și e principiile de non-discriminare”. Am mai putea adăuga aici și lista lungă a investigațiilor recente derulate de Direcția de Concurență (DG Competition) în privința acordurilor fiscale încheiate de administrațiile fiscale ale statelor membre (tax rulings), ale căror decizii pleacă de la premisa că, spre exemplu, principiul valorii de piață este parte a TFEU (art.107). Totuși, rămâne să se pronunțe și Instanța în aceste cazuri.

Dar, în ciuda acestor limitări certe ale suveranității, cetățenii vor vrea în continuare să aibă un control național asupra banilor lor, mai ales atunci când află că ”măsurile vor fi înaintate dacă sunt susținute de un număr minim de state UE, repezentând o proporție minima din populația UE” (din prezentarea VMC făcută de Comisie)”.

Prin adoptarea VMC în impozitare, Comisia își asumă acum, într-o măsură și mai mare, o abordare administrativă în impunerea unei viziuni cu impact asupra viitorului (fiscal) al statelor membre, în care câteva (în special economiile mari) vor decide pentru restul Uniunii în cel mai sensibil domeniu, suspendând vechiul și valorosul principiu al unanimității. În multe privințe, tocmai acest principiu al unanimității era singura garanție că măsurile agreate acționează în beneficiul tuturor membrilor, indiferent de mărimea sau puterea lor. Înlocuind unanimitatea, VMC trebuie să aducă și încredere, nu doar eficiență.

Discrepanțele, decalajele de dezvoltare – aici stă adevărata problemă pe care Comisia trebuie să o abordeze dacă vrea să fie mai eficientă în a convinge cetățenii europeni privind alegerea unui drum sau altul.

În spatele unor formulări generoase de genul “VMC este un instrument util pentru a face să înainteze acele măsuri în care impozitarea susține alte obiective de politici publice, de genul lupta împotriva schimbărilor climatice, protecția mediului sau sănătate publică”, mulți dintre noi ar putea înțelege că, de fapt, VMC nu este altceva decât un mod eficient de a impune aceleași obligații europene pentru toți contribuabilii europeni, indiferent de posibilitățile lor economice.

Pentru construirea încrederii, VMC ar trebui să fie și un instrument la fel de eficient de a impune aceleași drepturi europene pentru contribuabili – de ce nu chiar o Bază Comună și Consolidată pentru drepturi și proceduri fiscale.

În mod paradoxal, într-o Europă din ce în ce mai administrativă, încă nu avem un cod unitar de procedură/ bune practici pentru o adminisitrație de tip European. Îmbunătățirea administrațiilor fiscale locale ar fi încă un mijloc eficient pentru ca afacerile europene să joace după aceleași reguli (level playing field) așa cum cere de fiecare data Comisia.

Pe scurt,

Pentru a fi mai convingătoare în privința urgenței VMC, autoritățile europene ar trebui să delimiteze cât mai precis aria de aplicabilitate la măsuri bine explicate și să nu lase ușa deschisă acestui neclar ”anumite măsuri fiscale”. VMC ar trebui prezentat într-un mod mult mai realist, întotdeauna ca soluție de ultimă instanță, având întotdeauna în minte că la soluții probleme reale, soluții reale. Soluții care să acționeze în folosul întregii familii europene!

 

Dragii noștri parteneri,

Iată că și în acest an, nedezmințit, ne trezim cu un plugușor fiscal guvernamental de numai … ușor nu e! Parcă vedem deja brazdele grele pe care o să le tragem la anu care vine. Care este...

Un an deja vestit
Cu BR-EXIT blagoslovit
Și mari schimbări anunțate
De te ia cu ”BRR”, măi frate...

Uite că ne-a apucat și pe noi cheful de plugușor! Dar noi chiar vrem să vă facem traiul fiscal mai ușor și să vă aducem în acea zonă de siguranță de care afacerea dumneavoastră are oricând nevoie.
În vremuri de Brexit, acestei zone de siguranță i s-ar spune Backstop.

Dar, mai multe, în obișnuitul nostru TPS ExpreS de decembrie, cu plug(ușor)-in 2019:

  •  Traseul politic și fizic al Uniunii fiscale Europene

Atenție, se închid ușile. Urmează stațiile de pe liniile ”Transparenței”, Linia de manevră pentru trecerea pe linia ”Marea Consolidare”, plus linia ”Noul TVA”. Atenție la pași!

  • Despre nevoia de backstop

În fiscalitate, să ai backstop/buffer se cheamă să ai bine pregătite răspunsurile la cele două întrebări clasice, redefinite – CE se taxează? și UNDE se taxează?

  • Invitație la Ritz. Ce mai zic americanii?

Câteva titluri de la o mare conferință pe fiscalitate care va avea loc la începutul anului viitor la Washington: ”Banii învârt lumea”, ”Regimul fiscal internațional – mutarea frontierelor și erodarea granițelor” , ”Luptă sau îți zbor capitalul!” , ”Cât de exagerate sunt zvonurile privind dispariția lungimii de braț (principiul valorii de piață)?”, ”Curtea Supremă a SUA ne-a dat harta Wayfair; încotro merge lumea?”

  • Invitație la seminariile TPS

Vă așteptăm și în 2019 la întâlnirile unde temele globale devin locale (e vorba de mai mult decât tema prețurilor de transfer!). În baza tradiției TPS, sharing knowledge este deschis și liber (de taxe) pentru toți cei care simt nevoia să nu fie luați prin surprindere de schimbare!

  • Ți-ai verificat statusul CbCR?

Pentru mai multe pe tema CbCR (aka ”Ce bine se Citește Riscul!”) vă rugăm să revedeți TPS ExpreS 2017. Dacă aveți întrebări privind situația în care se poate afla compania dumneavoastră în acest moment legat de obligațiile CbCR, nu ezitați să ne transmiteți un mesaj direct la: adrian.luca@transferpricing.ro ! O verificare acum vă scutește de multe necazuri!

  • Pentru date bune și bogate, începe anul cu noua ofertă personalizată TPSoft!

Interfața simplă a TPSoft asigură funcțiuni rapide de segmentare și căutare între primele 100.000 de companii românești (practic întreaga economie, raportat la cifra de afaceri), cu întreg tabloul financiar-contabil pe perioada 2008-2017 (da, deja sunt încărcate datele pe 2017!). De curând, am adăugat un nou modul “Analiză relație de afiliere“, care te ajută să afli cum sunt „înrudite”
companiile între ele, prin deținerile acționarilor sau administratorilor în alte companii.

Iar acum, că-i sărbătoare,
Frați români, înc-o urare:
Sănătate, bucurie
Și ce-i bun, cu voi să fie!

Sărbători Fericite!

vă urează oamenii de la TPS
De zece ani, echipa dumneavoastră pentru Transfer Pricing în Siguranță!

La TPS, am arătat prin tot ceea ce facem, că ne interesează eco-sistemul fiscal în care funcționează partenerul nostru/clientul-contribuabil și nu doar în ce privește chestiunile de transfer pricing. Milităm ca toți plătitorii de taxe să beneficieze de un mediu în care relația cu administrația fiscală/statul să se definească prin transparență și pragmatism. dar un pragmatism care să nu excludă corectitudinea și moralitatea. Tocmai de aceea, am simțit nevoie să reacționăm în fața unei inițiative legislative despre care credem că poate acea efecte nocive la nivelul întregului eco-sistem fiscal. Vorbm de ștergerea pedepsei în cazul evazioniștilor-penali (tax evasion) care acoperă prejudiciul. În analiza noastră, preluată și în presă, plecăm de la o întâmplare banală care spune însă multe despre abordarea organelor administrative. 

Bormașina și evaziunea. De ce e nociv târgul ”bani contra închisoare”?

Maramureșean convins și mare amator de plăcinte neaoșe (”crețe”), din cele pe care le făcea bunica de o prindea noaptea la cât frământa aluatul, mi-a lăsat un gust amar știrea virală cu bormașina de la Baia Mare. Așadar, la celebrul Festival al Castanelor, un comerciant de plăcinte cu brânză este prins pe camera video de către un internaut că, în spatele gheretei, frământa aluatul folosind nici mai mult nici mai puțin decât o bormașină pe post de mixer. Cam la fel cum fac meșterii zugravi când subțiază lavabila cu apă și amestecă apoi cu un ”agitator” înfipt în mandrina bormașinii.

Pornind de la reacția populară, a venit reacția autorității locale de Protecția Consumatorului, care a luat (dezlegat) din buzunarul comerciantului o amendă-record de 30.000 de lei, pentru ”prestarea serviciilor în condiții improprii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, fiind dispusă și măsura opririi temporare a prestării serviciului de alimentaţie publică, până la remedierea deficienţelor”. Ulterior a fost reluat controlul și s-a anunțat că „deficienţa a fost remediată”.

Ca mulți dintre dumneavoastră poate, mi-am zis ”Tulai, Doamne: treizecidemiidelei?” Așa cum bormașina aia nu e mixer de bucătărie, cred că nici o așa amendă dospită nu e mijlocul potrivit de a face curățenie în moravurile din târgurile noastre urbane care, evident numai urban nu arată. Bun, am eliminat bormașina din lanțul deficiențelor. Dar cu ecologicele toalete ce facem, spre exemplu? Cu acel loc de unde pleacă lanțul viralelor în târgurile noastre, unde apa, săpunul și igiena elementară sunt deficiențe flagrante!

Dar, în opinia mea, problema inadecvării amenzii are și un alt aspect, care ține de ceea ce se cheamă intenție. Dacă acel comunicat ne-ar fi spus că s-a găsit brânză alterată, că uleiul era de la … ultimul Festival al Castanelor sau poate era chiar ulei de bormașină, ai fi zis că omul intenționat urmărea să-și îmbolnăvească clienții. Dar de ce n-am presupune că acest comerciant doar a interpretat într-un mod propriu normele de igienă și care spun că ”trebuie utilizate numai ustensile care pot fi curățate sau igienizate corespunzător (blaturi de plastic, cuțite de inox, tăvi de inox, etc)”. Așadar, atâta timp cât folosea o tijă din inox, poate era chiar nouă, cât bormașina era bine curățată și nu venea de la ultima zugrăveală, unde ar fi problema că motorul de antrenare nu e de la un mixer pe bune?
Pe scurt, în acest caz pare că nu sunt tratate net diferit intenția și deficiența care vine din interpretare/greșeală/omisiune etc. Să fie tratată așa cum se străduiesc să o facă autoritățile de azi din toată lumea civilizată. Pentru că fiecare aspect (intenția, respectiv deficiența) antrenează, trebuie să antreneze (ca să păstrăm termenii) reacții diferite în materie de sancționare.

Mi s-a părut util să readuc în discuție acest subiect, în contextul în care azi-mâine stă să iasă de la Camera Deputaților o modificare a legii anti-evaziune fiscală din 2005 la capitolul nepedepsire/reducere a pedepselor. Prin această modificare se prevede, în linii mari, că evazionistul prins nu mai este urmărit penal/i se suspendă executarea pedepsei dacă acoperă paguba imputată plus un bonus de 20%. Înțeleg că această majorare de 20% a prejudiciului vine dintr-un amendament, deși, de la Senat, proiectul ieșise cu 50%.

De notat că, în forma propusă de inițiatori, nu se făcea referire la niciun procent de majorare. De altfel, motivele inițiatorilor [1] erau prea simpliste pentru a se încurca în detalii: în câteva rânduri scrise cu un caracter mare cât să acopere fix o coală A4, se invocă pragmatismul, într-un mod halucinant. Și nu e vorba doar de exprimare – ”având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ce privește condițiile de detenție (?) și gradul de aglomerare cât și numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanțele internaționale pentru aceste condiții, dar și faptul că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, cel mai important (?) este recuperarea prejudiciului suferit de stat, inițiatorii propun o motivare (???) a celor care comit astfel de fapte pentru a acoperi prejudicial creat. În plus, trebuie avut în vedere că scopul pedepselor este prevenția (?), reeducare, dar și recuperarea prejudiciilor și nu menținerea unei persoane în detenție, fapt ce atrage și mai mult cheltuieli din partea statului”.

Așadar, ce filozofie înțelegem noi de aici: odată că starea sistemului judiciar de la noi (definiția sistemului, aici) este influențată de aglomerarea din penitenciare, apoi că (re)educarea delicvenților are nevoie de o motivare din partea noastră, ca societate.
Dar pe societate ce ar motiva-o să facă asta? Un bonus de 20%, hai 50%? În unele cazuri s-ar putea să fie chiar prea puțin. Vorbim de cazuri în care respectivul contribuabil și-a luat singur libertatea de a fi penal în evaziune sa. Pentru că aici nu e loc de întors – prin evaziunea în sens penal, o spune și legea din 2005, se înțelege ”ascunderea bunului/sursei impozabile, omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale/veniturilor, evidențierea unor operațiuni fictive, distrugerea de acte contabile, evidențe contabile duble, sustragerea de la verificări financiare, înstrăinarea bunurilor sechestrate”. Or acestea presupun că în mod deliberat ți-ai luat libertatea de a înșela Fiscul și practic întreaga societate, societatea care acum trebuie să îți redea libertatea pentru că, nu-i așa, are onoarea reperată.

Problema cu acest proiect de lege (și sper să se mai rămână la nivel de proiect!) este, după părerea mea. că amestecă – cu intenție sau nu, asta e o altă poveste – planuri care ar trebui să rămână diferite: evaziune penală (libertatea de care vorbeam mai sus) și ceea ce în lumea civilizată se numește ”tax avoidance”, prin care se înțelege neplata taxelor la toată suma pe care Fiscul se așteaptă să o plătești. În jurul acestui termen fluid de tax avoidance se poartă toată filozofia acelui Festival al Fiscalității care se vede în ultimii ani pe scena mondială sub numele de BEPS (Base Erosion and Profit Shifting – erodarea bazei de impozitare și mutarea abuzivă a profiturilor – [2]). Mari contribuabili, companii căutate de o lume întreagă de consumatori –Google, Apple numiți dumneavoastră – sunt prinse în procese grele de zeci, sute de milioane, miliarde de euro pentru acest tax avoidance. Fiscul de peste tot din lumea asta vrea să plătești cât mai mult, dacă se poate să-ți impoziteze tot venitul, iar contribuabilul (avoider-ul cum ar veni) vrea să-i recunoști cât mai mult din cheltuielile pe care le face. Și aici începe un meci formidabil între cele două părți, dar care se poartă pe teren procedural, pe tehnică fiscală, și nu pe teren penal.

Un #ne-penal va fi întotdeauna cu veniturile și operațiunile la vedere, dubii apărând doar la încadrarea financiar-contabilă, în timp ce la un #penal lucrurile sunt străvezii – el nu vrea să-ți arate tot ce face!

Legea anti-evaziune din 2005 are doza ei (naturală, pentru legislația noastră) de confuzie [3], încadrând, spre exemplu, de la 2 la 8 ani ”evidențiere operațiunilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive”. Dacă ”fictive” e destul de clar ce poate să însemne, prin ”operațiuni reale”, în sens economic/cu substanță economică, intrăm pe acel teren vast pe care se poartă toate procesele mari de care vorbeam mai sus. Pentru mine, contribuabil, are sens operațiunea X din punct de vedere al afacerii mele, dar pentru mine, Fisc, nu are același sens, trebuia făcut altfel. Dar încă o dată, această dispută pe substanța economică a unei tranzacții ține de o analiză funcțională și nu se aruncă, cum se face la noi, direct în curtea penalului (am mai vorbit pe această temă și în anii anteriori).

Prin inițiativa de care vorbim aici nu facem decât să sporim confuzia și, după ce că e incorect, nu e nimic pragmatic aici. Avem mai multă nevoie să ne concentrăm pe partea ne-penală, decât să motivăm penalii!

Iar dacă vrem să vedem la lucru o filozofie a pragmatismului, haideți să mergem puțin acasă la IRS (nu mai zic ”temutul Fisc american” că e deja un loc comun). Ca individ, nu ți-e deloc ușor să fii scos dator de IRS: penalitățile sunt mari, ba chiar se poate ajunge până acolo încât să-ți ia 15% pe lună din contul de Social Security. Evident, nici pentru ei nu e prima opțiune să-ți arate pisica cu pușcăria. Au o întreagă paletă de rezolvare a disputelor cu contribuabilul, alternative la sistemul judiciar. Din acestea nu lipsește negocierea pentru că mereu trebuie pus în balanță costul (banul public) cu serviciul public pe care îl aduce deschiderea respectivului proces.

Pragmatismul acesta merge însă până la un punct: să nu declari un venit (vorbim de surse legale, pentru celelalte e altă poveste!) e crima supremă în ochii IRS, iar dacă în timpul verificării mai ai și ”inspirația” să faci declarații false, atunci … cam poți să știi cam ce o să faci în următorii ani. Am găsit pe un site specializat o imagine sugestivă a relației contribuabil-fisc, pornind de la cazul unui anonim care nu știa că se joacă cu focul: iată-l pe John Doe, de profesie pompier (nota bene – o profesie iubită, de erou modern american) care între ture are și un job de instalator. Banii câștigați suplimentar și-i pune într-un cont de economii. Doar că atunci când își vizitează contabilul (în SUA chiar nu e simplu să-ți plătești taxele, îți cam trebuie un contabil, cel puțin) ”uită” să spună de acest cont. Unchiul Sam de la IRS găsește contul lui John și, în timpul verificărilor, îl întreabă – și chiar nu mai ai alte venituri? Nu, vine răspunsul, total neinspirat. Că-i câr, că-i mâr, omul e nevoit să-și ia și un avocat, să-și recunoască infracțiunea, să meargă la pușcărie, să-și plătească și taxele datorate plus o penalizare de fraudă de 75%! Finalul e iarăși edificator pentru modul cum se pune problema într-o lume civilizată – ”John și-a pierdut job-ul de pompier, reputația în comunitate, economiile și, peste toate, mai are și condamnarea”.

Statisticile arată că în jur de 17% din contribuabilii americani eludează, într-un fel sau altul, obligațiile fiscale. Persoanele fizice și nu corporațiile sunt responsabile de 75% din acestă eludare. Sunt contribuabili supuși greșelii și/sau supuși unui cod fiscal născut parcă să fie confuz și interpretabil [4]. Dar mai puțin de 1% din acești ”frauduloși” sunt considerați ”eligibili” pentru a fi trimiși la pușcărie. Ei sunt penalii care trebuie să se reabiliteze mai mult decât prin simple acoperiri de prejudiciu, fie ele și suprataxate.
Această filozofie a pragmatismului se întâlnește la toate instituțiile americane. E în ADN-ul lor. (Vezi și cazul de ultimă oră, meciul dintre -temutul- jandarm al pieței de capital și Elon Musk de la Tesla [5]). Este o filozofie pe care aș vrea să o văd împrumutată și de statul nostru, pe bază de argumente care să nu excludă corectitudinea și moralitatea. Da, dacă legea penală are prevederi de clemență [6] să se aplice și în cazul evazioniștilor penali, dar nu automat pentru fiecare, amestecați cu toții cu aceeași bormașină!

Pentru parlamentarii noștri pragmatici cred că ar trebuie să dea de gândit statisticile oficiale – conformarea contribuabililor la declararea veniturilor este de 95,6%, dar conformarea la plată este de 85,4% (Raport ANAF, 2017)! Deci ar fi mult mai pragmatic să te ocupi de marea masă a contribuabililor confuzați, să cureți legile actuale de interpretări și portițe, să contribui cu adevărat la prevenție și să încurajezi conformarea voluntară! Să-ți aduci aminte că, spre exemplu, de trei ani există o analiză FMI la ANAF care chiar asta spune – introduceți instituția negocierii cu contribuabilul, schimbați atitudinea de forță cu una a parteneriatului, faceți analize de risc pentru a merge la contribuabilii cu adevărat problemă… recomandări pentru alinierea la standardele din lumea civilizată!

Încet-încet, vedem că administrația fiscală a început să se miște în acest sens. Tocmai de aceea, trebuie încurajată să meargă drept și nu ”ajutată” cu astfel de legi nocive! Bugetul țării nu se salvează prin salvarea penalilor. Iar cine vrea să fie penal să fie lăsat să meargă acolo unde îi e locul!

Note:_____________________________
[1] Variantele de pe parcursul legislativ și nota de fundamentare se găsesc aici.
[2] Pentru contribuabili, proiectul BEPS se poate traduce prin ”Be Prepared to Switch!” © (fii pregătit să schimbi abordarea!) Pentru detalii și prezentarea cazurilor care țin capul de afiș al fiscalității internaționale, cu implicații inclusiv pe plan local – https://www.transferpricing.ro/am-nevoie-de-transfer-pricing-services/media-center
[3] Până și acestă modificare de care vorbim este prevăzută parcă din start cu neclaritatea ei de serviciu: se spune ”inculpatul va acoperi integral prejudiciul comis prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile”. Întrebare – la cine se aplică dobânzile și penalitățile la prejudiciu sau la prejudiciu majorat cu 20%? Nu putea fi clar de la început, de ce să fie nevoie de norme inutile?
[4] Se estimează că legislația fiscală americană a trecut de 70.000 de pagini. Voci realiste spun că, în mod efectiv, Codul Fiscal n-ar avea decât vreo … 2.600 de pagini, iar restul sunt norme, proceduri și studii de caz care vin la pachet cu fiecare nouă reglementare. Anul trecut, președintele Trump și-a explicat reforma fiscală pe o singură pagină. Au urmat apoi încă 500 de pagini pentru a transpune noua legislație.
[5] Elon Musk, antreprenorul pe care îl știe o lume-ntreagă în primul rând de la Tesla, a fost acuzat de SEC, autoritatea de reglementare a pieței de capital, că a abuzat de încrederea publicului, printr-un anunț misterios de un singur rând dat pe 7 august, din care se-nțelegea că are fonduri pregătite pentru a retrage compania de bursă când prețurile ar ajunge la un anumit nivel. Se pare că acele fonduri erau doar în mesajul Twitter, fiind o estimare a dlui Musk. În traducere liberă, umbla cu o bormașină să crească mai repede aluatul la bursă. Discuții aprinse, acuzațiile sunt grave, dar până la urmă părțile cad la pace – el va renunța la poziția de președinte al Tesla (rămâne doar director general/CEO) și va plăti la stat 20 de milioane de dolari; la fel și compania, tot 20 de milioane. Cea ce putea să fie un incendiu pe piața de capital, s-a stins pragmatic, fiecare parte păstrându-și până la urmă pozițiile – statul a arătat că e vigilent și nu tolerează astfel de abateri, omul de afaceri a arătat, deși cu jumătate de gură, că înțelege semnalul și nu e vreme pentru o luptă de orgolii, devastatoare pentru toată lumea. A intervenit acea analiză de caz, în baza legii, dar nu a unei legi care să spună – toată lumea care face așa scapă dacă dă bani la SEC!
[6] Deși nu e trecut explicit în expunerea de motive, poate că inițiatorii au dorit ca și cel care, să spunem, a luat 8 ani pentru evaziune să beneficieze de clemența pe care legea penală o acordă în cazul pedepselor sub 7 ani. Pentru acestea, este prevăzut în Codul de Procedură Penală ”procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei”. Iar interesul public se analizează, printre altele, în raport cu ”existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii”. De asemenea, ”când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii”. Dar după cum se vede, înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii este doar un criteriu în funcție de care procurorul poate decide, în raport cu interesul public, renunțarea la urmărirea penală – acesta nu se acordă automat pentru oricine înlătură consecințele infracțiunii.

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, octombrie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS 

De când Finanțele ne-au dat de înțeles că se discută de eliminarea salariului minim pe economie, cel puțin pe partea privată, mă macină o întrebare – dacă acum o jumătate de an ar fi fost valabilă măsura, atunci, ceteris paribus (restul condițiilor rămânând neschimbate), ar fi ales Mercedes să facă noua investiție de 1 miliard de euro în România și nu în Ungaria? Răspunsul e ușor de intuit, având în vedere că Mercedes alegea Ungaria și în 2008, chiar dacă la noi salariul minim era sub 150 de euro.

Desigur, economia nu stă doar în giganți așa că reformulez: câți dintre cunoscuții noștri și-ar deschide o făbricuță doar pentru că, de mâine, angajatorul n-ar mai fi obligat să plătească muncitorului său acel salariu minim pe economie? Și vom vedea că, în general, răspunsul vine la pachet cu o altă întrebare – și cu restul condițiilor din piețele românești (inclusiv a Victoriei!) cum rămâne?

Poate Guvernul sau doar Finanțele s-au gândit să dea o lovitură de imagine în ochii investitorilor cu acestă propunere care aduce a avantaj comparativ în Est (1), dar s-ar putea să le fie puțin încurcate planurile de o statistică de ultimul răcnet.
Despre ce e vorba? La nivelul iulie 2018, România nu mai era codașa Europei la salarii. Nu, serios, e pe bune, e pe baza Eurostat. Cum, veți zice, când suntem pe locul al treilea, după Bulgaria și Lituania la salariul minim? Avem puțin peste 400 de euro (1.900 lei brut) în condițiile în care în Spania e aproape dublu, în Germania (care, de curând, are salariu minim), în Franța, Belgia, Marea Britanie e undeva pe la 1500 de euro, în Olanda, Irlanda e și mai sus etc.

Ei bine, exprimat în euro, salariul minim al românilor este într-adevăr în prima din cele trei categorii europene, cea care începe cu Bulgaria și se termină cu Polonia (practic, toate statele membre din Est, în afară de Estonia și Croația, care sunt în categoria a doua). Dar exprimat în unități de putere de cumpărare locală a fiecărui euro (PPS), salariul nostru sare acum în categoria a doua (la fel, s-au format trei categorii): am lăsat în urmă Cehia sau Ungaria și am intrat în compania Portugaliei, Poloniei, Greciei, Spaniei, în intervalul dintre 750 și 1000 PPS. (2)

Evident, în sine, nu e nimic rău în asta! Doar că nu e suficient pentru a produce o schimbare reală. Sunt convins că această simplă statistică nu va fi de natură să ne aducă înapoi, ceteris paribus, lucrătorii români din Spania, spre exemplu. Putem scrie zeci de pagini de acum încolo sau putem rezuma totul la o singură frază: economia României nu este în măsură în acest moment să se compare cu economia Spaniei, de exemplu. Și, dacă vreți, o singură explicație – valoarea adăugată (3)

Și acum câteva statistici de completare a tabloului. Spania își poate permite ca doar 1% din angajați să câștige mai puțin de 105% din salariul minim, în România proporția e de 15,7%. E drept că aceste date, tot Eurostat, sunt la nivelul octombrie 2014. Dar chiar și așa, cifrele ne arată structuri diferite ale economiei (cât este ponderea manufacturii, câtă valoare adăugată produce angajatul etc.). Iar structurile nu se schimbă de pe o zi de alta. Alte comparații – în Cehia, proporția de care vorbim e de circa 3%, în Ungaria de 6%, timp ce în Polonia sau Portugalia e de aproape 12%.
Vorbim aici de puterea unei economii pentru că altminteri ar trebui să ne mulțumim cu eplicația că … angajatorii din România sunt răi, mai răi decât în altă parte, au ceva cu românii de vor să-i țină pe salariul minim, mai mult decât pe spanioli, cehi etc. Dar pentru cine nu se mulțumește cu ”explicația” aceasta de teoria conspirației, voi continua să citesc din statistici.

În 2010, la un salariu minim de 600 de lei, aveam în jur de 4% din salariați plătiți la acest nivel. În 2014, la un salariu de 850, apoi 900 de lei, proporția urca la aproape 16%. Diferența de 12 puncte procentuale în patru ani a fost de departe cea mai mare din întreaga UE. În același timp, Bulgaria raporta o creștere de doar 5,4 puncte procentuale, Polonia de 3,6 puncte, Ungaria 2,3, ca să nu mai spunem că în Lituania scădea cu 5 puncte, aproape la fel în Portugalia, iar Slovacia avea 2 puncte mai puțin.

Peste tot au crescut salariile, dar în multe părți a fost o creștere reală, nu doar mutarea dintr-un buzunar statistic în altul.

Creșterea pe hârtie, artificială a salariului minim la noi a fost o veste bună pentru acei 4% care erau plătiți la acest nivel, dar pentru mult mai mulți nu a însemnat decât că au fost reduși la statutul statistic de ”plătiți cu minimul pe economie”, fără ca aceasta să însemne neapărat o schimbare în …ștatul lor de plată.

Dacă așa stăteau lucrurile în 2014, ne putem închipui cum arată acum, când salariul minim este cu … 1000 de lei mai mult (1.900 în 2018, după un salt fulgerător de la 1.450 în 2017): avem pur și simplu o bucată mai mare de economie asociată cu salariul minim. În 2014, Eurostat calcula că salariul minim era în jur de 50% din salariul median pe economie (adică acel salariu sub care sunt plătiți jumătate din salariații din economie). Pentru prezent, nu sunt date disponibile, dar ne putem imagina ca minimul să fie la 60% din mediană (ca în Portugalia, în 2014). Și cu asta ce-am făcut? Simple jonglerii statistice.

Jongleria asta poate face bine la imagine pe termen scurt, dar pe termen mai lung … investitorul a auzit semnalul inhibator că în România trebuie să se aștepte la o presiune extraordinară pe costuri. Iar într-o economie cu structură de simplu procesator, costurile cu forța de muncă sunt esențiale.

Cred ca simpla propunere (dincolo de faptul că e doar propunere) a eliminării salariului minim la sectorul privat, astfel că privatul să dea salarii cât vrea el, nu va schimba starea de fapt. Mai întâi că e fals că angajatorul privat dă cât vrea el – pur și simplu dă cât vrea piața muncii, combinat cu piața lui de desfacere și modelul lui de producție. Apoi, un drept salarial câștigat e bun câștigat, nimeni nu se va gândi să umble la salarii în jos, mai ales când toată lumea strigă că e penurie de lucrători calificați. În sfârșit, dacă guvernul va scăpa de gura asociaților patronale (care în fiecare an se plâng, nu-i așa, că le cresc costurile) și va da nestingherit salarii la stat, tot va induce o presiune suplimentară asupra mediului privat.
Prin urmare, orice nou investitor legat la internet află că România nu mai e tărâmul salariilor mici, deci va trebui să se concentreze pe producția de valoare adăugată mai mare. Iată o veste chiar foarte, foarte bună pentru noi, ca români. Doar dacă devenim conștienți că de acum trebuie să putem face față pretențiilor mai mari.

Altfel se momește investitorul (peste Ocean)!

Voi face acum un mic salt peste Ocean unde, de câteva zile, administrația Trump anunță un nou val de reduceri fiscale (Tax Cut 2.0). De data acesta în centru este o propunere privind impozitarea câștigurilor de capital care, dacă va trece, va face ca toate lumea asta să se uite cu invidie la americani.

Pe scurt, ar arăta cam așa: ai un activ (să spunem un echipament, dar vorbim,desigur, și de acțiuni) pe care l-ai cumpărat acum 10 ani cu 7.000 de dolari și îl vinzi acum cu 10.000. Diferența de 3.000 se impozitează, că doar e câștig. Dar dacă e să ții cont de acea putere de cumpărare a banilor, ajungi la concluzia că acești 10.000 de azi ar fi un fel de, să spunem, 8.000 de dolari de acum 10 ani. Deci câștigul real e de 1.000 și pe acesta ar trebui să-l impozităm, nu pe cel de 3.000. Așa, patronul va avea costuri mai mici, va fi motivat să-și înlocuiască activul cu unul mai performant, se va extinde… sau poate chiar va fi tentat (de câștigurile mai mari care o să-i rămână) să-și vândă afacerea, către un investitor cu mai mult entuziasm, dornic de extindere, mai mulți angajați, economia se va învârti mai repede etc. (4)

În America se poartă încă discuții despre cât din robustețea actuală a economiei americane se datorează reducerilor fiscale care au intrat în funcțiune de la începutul anului. Dar e clar că o contribuție semnificativă nu poate fi negată. Vorbim de acea componentă, greu de prins în modelele econometrice, care se cheamă starea de spirit, încrederea pe care o au investitorii, antreprenorii într-o economie. (Și apropo, noua abordare pro-business pe care o are administrația nu înseamnă că renunți la salariul minim, ci doar că acesta nu mai trece pe primul plan, înțelegând că, în ordinea firească, mai întâi producția, apoi împărțirea câștigurilor! – 5 )

Am dat acest exemplu american pentru a înțelege mai realist tabloul de la noi. Investitorul nostru cu conexiune la internet va ști că în România ar putea visa la astfel de facilități doar dacă se vor da la pachet în toată Europa. Chiar de-ar fi să ne treacă prin minte astfel de stimulente fiscale, vom fi constrânși de cadrul armonizării fiscale europene, pe care o pune la cale Bruxelles-ul, o grăbește Berlinul și Parisul și de care încă noi ne facem că … plouă. Și nu mai reamintesc decât atât – CCCTB, adevărata revoluție fiscală europeană.

Revenind – ce avantaje comparative îi oferim cu adevărat investitorului, că e mare sau mic? Aceasta trebuie să fie reala preocupare a noastră în acest moment dacă vrem investiții adevărate. Așadar, facilități – mai rar. Infrastructură – mai cu întreruperi, că avem alte priorități. Despre simplificări procedurale, birocratice, abordări clare, negocieri corecte și transparente – vorbim doar când se îngroașă prea tare cozile la administrațiile financiare (6) Poate-l momim, totuși, cu perspectiva creșterii poverii fiscale și a instabilității: iată, ne pregătim să dublăm costurile cu pensiile și asta în condițiile în care deficitele sunt deja în floare, de nu știm cum o să apucăm 2022 (7). Iar dacă vrea să înțeleagă cum stă România acum, investitorul nostru n-are decât să citească cele șase mesaje pe care le transmite guvernatorul Isărescu. Sunt foarte edificatoare, ca un bubuit care vine – mai târziu, dar vine până la urmă – după fulgerele spectaculoase de vară.

Note
(1) În UE, toate țările din Est au în acest moment un salariu minim pe economie. Singurele care nu au prag de salarizare sunt Austria, Italia, Cipru și, surpinzător, nordicii Danemarca, Finlanda și Suedia
(2) Văzută printr-un euro abstract, Europa e cu adevărat foarte inegală, raportul de la cel mai mare la cel mai mic salariu minim fiind de 8 la 1. Dar dacă le uităm la PPS, discrepanțele în Europa nu mai par atât de mari, raportul între cel mai mare și cel mai mic salariu minim coborând la 3 la 1.
(3) Dacă ne uităm la PIB pe cap de locuitor exprimat în PPS, și considerăm 100 de puncte la nivel de UE28, am vedea că Spania e la 96, iar România la 63. E drept că Spania a cam stagnat din 2011 încoace, în timp ce România a făcut un salt semnificativ de la 52 la 63 (Polonia a crescut de la 65 la 70, Ungaria, de la 66 la 68), dar diferența există și nu e de neglijat.
(4) În Guardian, un investitor britanic aduce o listă de cinci mari beneficii pentru micile afaceri, decurgând din noile propuneri americane
(5) Continuă la americani campania ”Fight for $15” – ”Lupta pentru 15 dolari” (salariu minim) de care vorbeam și acum doi ani (articolul despe Experimentele americane I 1433 și Toblerone). Dar rămâne de actualitate, cel puțin la americani, că orice analiză pe tema salariului minim trebuie să răspundă și la întrebarea ce se întâmplă dacă la anul nu va ma fi boom?
(6) De salutat aici noul anunț că informatizare ANAF se va încheia în 2020. Așteptăm mai multe amănunte despre ce va însemna efectiv aceasta
(7) Anunțând recenta dublare a costului cu pensiile, Ministrul Muncii și Justiției Sociale știe că, în 2022, încasările la Bugetul Asigurărilor Sociale vor fi de 99,7 miliarde lei, faţă de 58,9 miliarde în anul 2018, estimări în urma amendărea cifrelor din Strategia fiscal-bugetară, în raport cu execuţia bugetară a anului 2018…

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2018. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Continuăm subiectul Atlant-Exit (primul episod, aici). Săptămâna aceasta au năvălit mult prea multe știri care cimentează confruntarea fiscalo-comercială transatlantică. Mult prea multe încât, după o întrebare la modă (tot din această săptămână – 1) mai că aș zice – nu văd niciun motiv să nu ne implicăm în aplanarea acestui conflict, care, mai direct, mai indirect, ne afectează și pe noi. O implicare în virtutea poziției noastre de stat membru UE, ba chiar unul care, cu responsabilitate, e chemat să preia președinția Consiliului UE în mai puțin de jumătate de an.

Ne aflăm într-un joc în care nu trebuie să iei neapărat partea cuiva, ci, ca-ntr-o analiză de tranzacții intra-grup, să înțelegi care e substanța acelei tranzacții, care sunt riscurile de fiecare parte, funcțiunile fiecăruia, pentru ca, la final să, să poți stabili cine poate pretinde justificat o felie mai mare din plăcinta profiturilor.

O scurtă întoarcere în timp, nu mai departe de vara lui 2016. Citind știrile săptămânilor fierbinți de atunci, îmi spuneam că am intrat într-un WTF – World Tax Fight, o luptă pragmatică globală și dură pe banii veniți din cel mai sigur izvor de bani – taxele. Cu atât mai dură cu cât se ducea între aliați, membrii aceluiași grup ca să zicem așa.

Vara începea cu dilema britanicilor ”ce face Bruxelles-ul cu taxele noastre, față de ce am putea face noi înșine cu ele”? Așa a apărut Brexit – o confruntare pe alocare profiturilor intra-aliați. Și se încheia cu teribila amendă de 13 miliarde de euro, impusă de Bruxelles gigantului american Apple (pentru că s-a dezvoltat în Europa sub influența ”ajutoarelor de stat ilegale acordate de Irlanda”) dar și cu o scrisoare amenințătoare a administrației americane, încă Obama la acea dată, către europeni – nu vă atingeți de taxele unchiului Sam!

Au trecut doi ani. Vara e la jumătate, iar Brexitul, nu se știe unde – Comisia tocmai ne-a anunțat (joi) că trebuie să ne pregătim și pentru situația în care Marea Britanie se desparte fără acord și deci devine imediat după 30 martie 2019 ceea ce se chemă o terță parte – controale, taxe vamale, birocrație etc.

Apropo de taxe vamale, cât de curând avem toate șansele (riscurile) s-o vedem și pe asta: administrația americană, între timp numită Trump, lovind puternic în ceea ce știe că doare cel mai tare UE – industria auto. Jocul a ajuns extrem de periculos. Chiar producătorii auto americani s-au raliat și au avertizat, joi, că taxe vamale crescute la importurile de mașini și piese se vor întoarce împotriva propriei industrii și piețe. Iar Europa a transmis, miercuri, că nici nu vrea să-și imagineze ce ar însemna un asemenea dezastru. Ar fi un fel de Atlant-EXIT.

Pentru europeni, taxele vamale pe automotive atârnă incomparabil mai mult decât cele pe care trebuie să le suporte, începând de luna trecută, pentru exporturile de oțel și aluminiu în SUA. La schimb, Europa a adus o listă proprie de taxe vamale cadou pentru americani, care începea cu porumb și orez, trecea prin oțel, motociclete Harley-Davidson și se termina cu … cărțile de joc americane (lista se găsește aici).

Acum, dacă Trump o va lovi chiar în inima competitivității economiei sale, Europa trebuie să răspundă teribil, pe măsură. Poate îi doare pe americani de porumb, motociclete și cărți de joc, dar, cum ar fi… adică nu văd niciun motiv să nu se gândească să… atace puțin giganții internet, inima tehnologiei și a economiei americane.

Dar stați, nu o face deja? Anul trecut, pe la sfârșitul luni iunie, Comisarul pe Competitivitate, dna. Margrethe Vestager, cea care tăia amenda de 13 miliarde către Apple din 2016, punea în geam la Google, alt gigant american, o notă de 2,42 miliarde de euro. Acuzația – ”abuz de poziție dominantă a motorului de căutare prin avantajarea propriilor servicii de shopping”.

Și asta în condițiile în care regele încoronat al internetului are practic un aviz de bună purtare încă din 2013 de la gardianul american anti-monopol: Federal Trade Commission a găsit că da, Google are poziție dominantă, dar nu afectează consumatorii, ba din contră. Până la urmă, FTC nu și-a asumat riscul economic de a mai intra în acuzații, așa cum o făcea cu Microsoft în urmă cu 15-20 de ani. Acuzațiile pot fi asemănătoare, dar mizele parcă sunt altele. Și apoi, dacă, nu-i așa, consumatorii sunt mulțumiți!

Dar asta e la ei, la americani! La noi, la europeni, Google tocmai ce-a mai primit (miercuri) o amendă, de data asta de 4,34 miliarde de euro, pentru ”practici ilegale privind sistemul Android care cimentează (cement) poziția dominantă a motorului de căutare al Google”. În plus, dacă peste 90 de zile nu se renunță la aceste practici, amenda crește cu câte 5% din media zilnică a vânzărilor globale. Sigur, Comisia n-a spus și ce ar însemna acestă renunțare, dar asta e deja un detaliu. Singura certitudine din decizia europenilor e că se întâmplă pentru binele consumatorilor, chiar dacă, deocamdată, consumatorii sunt … mulțumiți (2)

Poate nu e întâmplător (nu văd de ce ar fi) că, mai zilele trecute, dl Trump, actualul șef la administrației americane, îi spunea direct dlui Juncker, reprezentantul administrației UE – ”doamna voastră de la taxe … chiar ne urăște!”.

Doamna Vestager a înțeles despre cine e vorba și i-a răspunsda, e corect, sunt o doamnă, e corect că mă ocup și de taxe (3), altminteri, ca danez și european, îmi plac foarte mult americanii”. Culmea e că și dl Trump zice ”vă iubesc, europeni, dar voi ne faceți rău pe parte comercială tot atât cât China

Președintele poate n-a reținut numele Vestager dar iarăși nu văd de ce n-ar fi reținut miza unei alte știri cu bătaie lungă venită de pe bătrânul continent.
Nu, europenii n-au pus taxe vamale pe internet, dar au venit cu una poate la fel de tare – taxă pe cifra de afaceri a giganților economiei digitale. Doar 3%, cât să adunăm cinci miliarde de euro (ar fi jumătate din pierderea la buget după Brexit), să recunoaştem că nu e sfârşitul lumii, şi e doar ceva temporar, nu se ştie deocamdată până când, dar ne dorim să fie temporar. Întâmplător, din cele 120-180 din companiile cu ”prezenţă digitală” europeană care sunt ţintite de acestă taxă, jumătate sunt americane şi doar o treime pur europene. Dar, vă rog să reţineţi, aceasta nu este îndreptată în niciun caz împotriva companiilor americane – a tot repetat comisarul pe Finanţe Pierre Moscovici la o întâlnire special organizată de American Enterprise Institute în aprilie. Măcar o să fie deductibilă la calculul impozitului pe profit, le-a mai spus Comisarul americanilor, avertizându-i că directiva cu taxa trebuie aprobată până la sfârșitul anului (4)

O luptă de principii care (nu) scuză mijloacele

Să ne așteptăm așadar la un sfârșit de an cu multe artificii. Nu mai vorbesc de vara viitoare, care în mod sigur va fi fierbinte (unde mai pui că Bruxelles-ul încă nu s-a pronunțat în cel de-al treilea dosar Google, pe tema serviciului de publicitate AdSense).

Sigur, se va spune, toată acestă luptă nu e doar de dragul luptei, nu e gratuită. Scoate la înaintare principii și scopuri extrem de onorabile. Europa vrea un joc corect când analizează marile multinaționale și luptă împotriva BEPS ( base erosion and profit shifting/ erodarea bazei de impozitare și mutarea abuzivă a profiturilor). Pentru a elimina dilema to BE or not to BEPS, vrea o schimbare dramatică a fiscalității internaționale care să statueze că, spus simplu, profiturile și impozitele aferente merg de acum nu doar unde e tehnologia, ci și unde e piața, consumatorul. Dar și jocurile mari trebuie să țină cont de realitățile (mici) din teren. Europa nu poate să nu recunoască că nu are pe frontul anti-BEPS, pe cât se poate, sprijinul SUA, cel mai mare furnizor de tehnologie în noua economie. Dar pe cât se poate economic vorbind.

Dl.Trump are acum planul cu America mare (plus plan de al doilea mandat) și prin asta înțelege să mai păstreze, cât de mult poate, locurile de muncă acasă, mai ales în industria tradițională. Pune taxe vamale și scoate rapoarte stufoase care-i spun că importurile ieftine de oțel și aluminiu periclitează joburile, capacitatea de inovare a industriei naționale și, în final siguranța și securitatea națională.

Ca să facă America mare din nou, el știe că are nevoie de bani – a venit cu o revoluție fiscală, din care nu-l pot salva decât giganții americani, dacă se hotărăsc să-și repatrieze miile de miliarde de dolari stocați în urma profiturilor globale (se spune că ar fi vorba de vreo 3,5 trilioane). Iar dacă tot vrei să-i convingi pe acești giganți, în niciun caz nu poți să-i lași să fie storși de administrațiile fiscale de aiurea. (Argument cu care au vurt să intervină și în procesul european al Apple, dar care a fost respins categoric de judecătorii de la instanța UE) 

Revoluțiile fiscale nu sunt simple nici la americani. FMI-ul (da, chiar FMI-ul) le-a transmis (raportul de țară din iulie) că până una-alta au o gaură pe care trebuie să o acopere și ar trebui să umble la taxa pe vânzări (echivalentul TVA-ului european). Într-o economie a consumului, taxele pe vânzări sunt un subiect al naibii de sensibil. Atât de sensibil, încât tocmai Curtea Supremă a trebuit să-și anuleze o decizie veche de 50 de ani, pentru a recunoaște că economia s-a transformat și acum poți să fii într-un loc, chiar dacă nu ești … Nu-i o veste prea roză pentru mediul de afaceri. (Am scris în aprilie despre dilema judecătorului de la Curtea Supremă a SUA, iar urmarea o puteți găsi pe transferpricing.ro)

Iar dacă tot vorbim de revoluție fiscală, să n-o uităm pe cea de la noi, din UE. Acea armonizare fiscală, soluție radicală de împărțire a profitului între europeni, pe care încerca să o (re)lanseze Bruxelles-ul de ani de zile, acum chiar este aproape de marea lansare. După eliberarea pistei făcută de Parlamentul European în primăvară, motoarele de decolare, Germania și Franța, au stabilit, luna trecută (raportul întâlnirii de la Meseberg), că această bază comună de impozitare a profiturilor (CCTB) trebuie făcută cât mai repede și trebuie să fie obligatorie pentru toate tipurile de companii (mari-mici) care acționează în Europa (5). E o veste care, iarăși, nu le pică chiar atât de bine nici americanilor (cât despre implicațiile asupra micilor economii europene, subiectul este deschis pentru oricine vrea să înțeleagă – în final, e vorba tot despre competivitate și capacitatea de atragere a marilor investiții)

Piesele de puzzle sunt atât de multe că jocul nu se mai termină (Și n-am mai pomenit de contrele pe tema contribuției la NATO -6). Și totuși cumva trebuie terminat. Îi va pune capăt tot pragmatismul economic. Dacă Trump se lasă convins de datele propriilor producători auto și va fi mulțumit de contra-ofertele europenilor, s-ar putea să nu mai vrea să ajungă la soluția extremă, cu mașinile. De cealaltă parte, dacă și europenii vor da un semn – aici putem găsi și noi un rol – vor opri aventura taxei digitale pe cifra de afaceri și, eventual, vor fi mai aplicați în cruciada politico-fiscală…

Poate multe se vor schimba după ce dl. Trump se va vedea, săptămâna viitoare, cu dl. Juncker. Cel puțin, președintele va afla cum o cheamă pe doamna de la taxe a europenilor.

Revenind la partea de început, eu zic că o treabă tot avem în această luptă a granzilor. Dacă e vorba de principii, așa cum ne-am opus acasă, când dl. Dragnea voia să ne fericească cu taxa pe cifră de afaceri, cred că măcar putem să ne alăturăm celor care, nu puțini, îi spun Bruxelles-ului – nu e cazul, nu e momentul. (7) Avem alte probleme europene - uite, CCTB-ul bate la ușă…

Cu cât se apropie ianuarie 2019, cu atât mai mult simt nevoia să o spun cu speranță – Ca ţară care se pregăteşte să preia preşedinţia Consiliului, România trebuie să aibă leadership-ul de a trata temele importante europene și, în același timp de a lupta pentru a da o voce mai importantă micilor economii!
Aș vrea să pot spune liniștit – chiar nu văd niciun motiv pentru care să nu facem asta!

Note:
(1) Până vineri (20 iulie) seara, dacă dădeam căutare după dilema ”would it be, or wouldn’t it be”, pe primul loc apărea, video și text, faimoasa declarație a președintelui Trump care luni era cu ”I don’t see any reason why it would be Russia”, iar marți era ”… why wouldn’t be”.
(2) În 2005, gigantul american Google a cumpărat sistemul de operare pe care l-a dezvoltat până astăzi, când 80% din telefoanele mobile (ca să vorbim doar de Europa) rulează pe Android. Codul-sursă este oferit gratuit producătorilor de telefoane, dar, din 2012 se știe că orice aparat cu Android vine preinstalat cu browser (interfața pentru internet) și motor de căutare Google. Utilizatorii pot renunța la acestea, dar 95% nu o fac. Mai mult, utilizatorii înșiși cer ca telefoanele să vină și cu magazinul de aplicații Play Store de la Google, ”pentru că altfel nu ar putea să le descarce legal”. Google devine astfel un ”must have” pentru utilizatori, cum a constat înăși Comisia!
Comunicatul Bruxelles-ului este în sine un exercițiu/o aplicație de … arătat cu degetul. Spre exemplu, nu este uitat nici Apple, care, prin magazinul său de aplicații, nu ar face mai mult să restrângă poziția dominantă a magazinului Google (?)
(3) În avertismentul transmis de administrația Obama în vara lui 2016, de care am vorbit mai sus, chiar se reproșa acest lucru: DG Competition a dnei Vestager ”se transformă într-o autoritate fiscală supra-națională care revizuiește hotărârile statelor membre în materie de prețuri de transfer
(4) Despre proiectul digital taxation de la UE, cu soluția cuprinzătoare și soluția temporară, precum și despre noua noțiune prezența digitală semnificativă, puteți afla din sinteza TPS – ”Ce treabă am eu cu #digitaltaxation?”.
(5) În proiectul inițial, din 2016, se vorbea de aplicarea obligatorie a bazei comune de impozitare pentru companiile europene din grupuri cu venituri globale de peste 750 de milioane de euro. În primăvară, în Parlamentul European, s-a adus un amendament ca pragul să fie eliminat treptat în maximum șapte ani. Acum, cele mai mari economii europene, Germania și Franța, vro direct generalizarea CCTB. Cele două state acceptă însă o perioadă de tranziție de cel puțin patru ani până la trecerea la al treilea C (CCCTB) – consolidarea profiturilor și redistribuirea lor în baza unui algoritm.
(6) Cerându-le europenilor să-şi mărească cotizaţia la organizaţie, Trump le cere practic, în limbaj propriu tranzacțiilor intra-grup/prețurilor de transfer, să remunereze mai mult serviciile venite de la compania-mamă. Serviciile prestate de Sediul Central (care, de facto, e la Washington) sunt indispensabile pentru susţinerea organizaţiei - în substanţa lor, din punct de vedere al funcţiunilor şi riscurilor asumate – şi, între timp, au crescut costurile de operare, conjunctura etc. Bref … se impune ajustarea remunerării.
(7) Cei mai vocali împotrivă sunt Irlanda şi Luxemburg. Dar nici statele nordice nu se sfiesc să spună că taxa digitală ”deviază de la principiile fundamentale ale impozitării profiturilor”. Şi în Germania (oficial, pro) puternicul mediu de afaceri transmite că ”acum nu e momentul”.

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, iulie 2018. Autor, Adrian Luca, TPS

Ați auzit vorbindu-se des în ultima vreme de Digital Taxation. Ați auzit și apoi v-ați întrebat ”Ce treabă am EU cu ... #diGital taXation?”

Dar dacă vă întrebați asta, înseamnă că nu ați auzit toată povestea.

Aici nu e vorba doar de buclucașa propunere bruxelleză de a taxa cu 3% venituri rezultate din servicii digitale (propunere cu implicații extraordinare – vezi analiza TPS, pornind de la Atlant-Exit), ci de implicațiile mai largi pe care reanalizat din punct de vedere fiscal  a unui model de afaceri care, până mai ieri, părea ... concret (de la brick and mortar).

Resetarea sistemului de fiscalizare a noii economii nu îi afectează doar pe cei care

  • vând spațiu de publicitate online (ca Google)
  • facilitează descărcarea de muzică, filme, jocuri de pe site sau telefonul mobil (precum Apple)?
  • vând baze de date cu informații furnizate de utilizatori (precum Facebook)
  • intermediază servicii care permit utilizatorilor să interacționeze între ei și facilitează vânzarea de bunuri și servicii între utilizatori (precum Amazon Marketplace)

Altfel spus, nu doar dacă cei care sunt GAFA au nevoie să știe că, pe măsură ce nu mai e nevoie să fii prezent fizic într-un loc pentru a derula afaceri în acel loc, ”sediul permanent” se transformă în ”prezență digitală semnificativă”. Sau că, pe măsură ce datele utilizatorilor joacă un rol tot mai mare în valoarea creată de companie, acestea devin un factor de alocare a profiturilor.

Când afacerile se bazează tot mai mult pe proprietate intelectuală/cunoaștere ... cu toții suntem azi, într-o formă sau alta, DIGITALI! Și, încă din faza de tranziție, începem să înțelegem că nu mai contează atât ce prezență fizică (oameni/depozite/echipamente) are afacerea ta, ci unde, ce și cum vinzi!

Regina fiscalității internaționale și implicit a prețurilor de transfer se numește acum ANALIZA FUNCȚIONALĂ, într-un regat în care interpretările nu mai au granițe!Pentru că nu vor exista rezervații separate (ar fi o gafă să ne așteptăm la asta) – într-o parte mediul tradițional, în alta, cel digital/ aici stă Geoffrey, aici, e-Geoffrey Gafa…

Sperăm să găsiți în noua prezentare TPS un ghid util care să aducă mai aproape tematica provocărilor fiscale ale unei economii în tranziție. Acolo veți afla și cine e Geoffrey.

În final, vă reamintim deviza noastră: TPS pentru Transfer Pricing în Siguranță! Acum și pentru a vă ajuta să aveți o Tranziție (fiscală) Pregătită cu Succes!

Notă - TPS a susținut această prezentare în cadrul Conferinței “Priorități în domeniul fiscalității pentru Președinția României la Consiliul UE”, organizată de Camera Consultanților Fiscali, iulie 2018.