Când de mai bine de cinci ani citim transfer pricingul în context politico-fiscal european și global, ne vine mai ușor să înțelegem unde bat greii scenei internaționale, atunci când se produc cu declarații și acțiuni fulminante. Ultima săptămână a văzut câteva desfășurări de forțe foarte zgomotoase, altminteri destul de previzibile. Vă invităm să citiți ultimul comentariu marca TPS, care a fost preluat și în presă. De asemenea, vă invităm să ne trasmiteți opiniile și întrebările dumneavoastră, pentru că, în final, toate temele discutate se regăsesc sau cât de curând se vor regăsi în viața (fiscală) de zi cu zi.   

Frate-frate, dar brânza e pe bani (și albastră): neînțelegerile principiale dintre greii NATO au și origini fiscale 

Celor care nu le miros bine tensiunile dintre greii NATO, verbalizate mai ales acum, la a 70-aniversare, le recomand un duș rece care se servește de ceva timp încoace în fiscalitatea globală. Până la urmă, dacă vorbim de o structură de 70 de ani, e nevoie, pe ici pe colo, de resetări (că tot e la modă). Dar pe partea de sisteme de securitate îmi imaginez că e mai simplu – nimeni nu se apucă se mute peste noapte baze aeriene, navale și altele asemenea. În schimb, mișcări de forță se întâmplă sub ochii noștri în sistemul de fiscalitate, cel care în decada următoare va împlini nu 70, ci 100 de ani. Ca și în cazul NATO, și în avanposturile noii ordini fiscale globale se găsesc tot francezii și americanii. Să fie de mirare că sunt și aici pe poziții principial divergente? Întrebarea e – cine are cea mai mare nevoie de schimbare. În ce privește securitatea, președintele Trump s-ar putea să aibă dreptate – ”nimeni nu are nevoie mai mare de NATO ca Franța” (declarație 3 decembrie). În fiscalitate însă, lucrurile nu sunt chiar așa de ușor de taxat. Și în consecință, nici nouă nu ne e așa simplu să ne stabilim ”cu cine ținem”.

Războiul listelor albastre

Summit-ul NATO de la Londra a fost precedat de o listă de chemare la luptă. Agenția americană responsabilă cu politicile comerciale (USTR) a dat rezultatul investigației asupra așa-numitului impozit pe servicii digitale, impus de francezi în vară (legea ”GAFA” a intrat în vigoare pe 24 iulie, USTR a inițiat investigația pe 10 iulie).

Rezultatul investigației e formulat ca o declarație diplomatică din vremea Războiului Rece: pe lângă că e ”discriminatoriu față de companiile americane”, că e ”retroactiv” (se aplică de la 1 ianuarie), impozitul mai e și ”nerezonabil, deviind de la normele fiscale americane și internaționale, prin extrateritorialitate, faptul că taxează venitul nu profitul și penalizează anumite companii de tehnologie pentru succesul lor”. Previzibilă este și recomandarea: suprataxarea vamală cu până la 100% pentru o listă de importuri din Franța. O listă din clasicul joie de vivre franțuzesc care începe cu brânză, că e Roquefort, Edam ori albastră (cu mucegai – blue cheese). O listă de trei pagini (mai include iaurturi, cu sau fără fructe, genți, cosmetice etc) de importuri care, anul trecut, se ridicau la 2,4 miliarde de dolari.

Nu e prima listă transatlantică. Anul trecut, prin vară, europenii vedeau taxe mai mari pe oțelul exportat în State. La reciprocitate, Europa aducea o listă proprie de taxe vamale cadou pentru americani, care începea cu porumb și orez, trecea prin oțel, motociclete Harley-Davidson și se termina cu … cărți de joc americane (articol Contributors).

Lupta se încinge și, totuși, nu miliardele de acum contează aici [1]: situația e mult mai albastră pentru că în joc e, cum ziceam, resetarea. Pană la urmă, istoria este o continuă reformulare a principiului ”brânza e pe bani”. Dar acum 100 de ani începea să se stabilească o ordine nouă în împărțirea profiturilor, care, odată cu întețirea globalizării economiei, avea să poarte numele de transfer pricing (prețuri de transfer, stabilirea remunerației intra-grup). Chiar dacă azi nu mai trăim într-o economie eminamente brick and mortar (din cărămidă și mortar), să trimiți la lada istoriei o ordine de 100 de ani se dovedește a fi o revoluție nu grea, ci (BEEPS) de grea, cum se vede și se va vedea.

Ordin pe unitate: Companii aveți o nouă provocare, minimul de impozitare!

Pe 26 noiembrie, din cele patru tweet-uri despre acțiunile ministrului francez al Economiei și Finanțelor, Bruno le Maire, două au venit cu #10yearsGF , adică de la evenimentul prin care OCDE a marcat, la sediul său din Paris, 10 ani de la constituirea ”Forumului Global pentru transparență și schimb de informații în scop fiscal”. Iată din tweet-uri: ”Trebuie să găsim un acord internațional asupra impozitării minimale a companiilor, pentru că este un zid de protecție împotriva acestui dumping fiscal care îi revoltă pe concetățenii noștri. Franța propune o rată minimă efectivă de impozitare de 12,5%.”.

Laconic mesajul, vastă istoria din spatele lui, dar și din fața lui. Rețineți două lucruri – dumping fiscal și 12,5%. Pe repede înapoi, iată despre ce e vorba.

BEPS, actul I – Marea Provocare

Suntem în vâltoarea ultimei Mari Crize și marile economii (G8/G7, apoi G20) cer o rescriere radicală a sistemului fiscal global. Apelează la laboratorul de soluții tehnice pentru compromisuri politice, aka OCDE. ”Forumul Global” este un prim succes [2]. În același timp, se deschide marele front anti-BEPS – Base Erosion and Profit Shifting (erodarea bazei de impozitare și mutarea profiturilor). A fost lansat în iulie 2013, prezentat pe 5/10/15 (aici, articolul pe Contributors, în care găsiți și decalogul BEPS), cu 15 capitole rămase deschise.

La modul practic, BEPS-ul a împins lucrurile în principal pe direcția supra-transparentizării, iar astăzi avem un standard global și în ce privește CbCR – Raportarea pentru fiecare țară în parte. În linii mari, de doi ani încoace, marile companii multinaționale prezente trebuie să raporteze la Fisc date despre afacerile pe care le derulează în țările unde au filiale (CbCR – instrument la îndemâna administrațiilor fiscale prin care Ce bine se Citește Riscul fiscal!). UE are directivă specială de cooperare administrativă, dar și SUA respectă CbCR. (Rețineți termenul – îl vom reîntâlni imediat mai jos)

Bun, administrațiile văd acum mai bine unde sunt banii, dar cum ajung la ei? Mantra BEPS-ului se cheamă ”alinierea impozitării cu valoarea creată” dar aici lucrurile nu mai sunt așa simple, mai ales când ești într-o economie din care tehnologia a scos granițele, iar titlul de creator de valoare se împarte între zecile de filiale ale unei multinaționale. Primul capitol din BEPS e sugestiv: ”Provocările fiscale care decurg din digitalizare”. Și așa a rămas până azi – o mare provocare: îi poți convinge pe americani să intre în hora CbCR, dar mai greu să împartă valoarea giganților lor internet cu administrațiile fiscale europene. Pe acest fond, au apărut în ultimii cinci ani răsunătoarele investigații de la Bruxelles împotriva marilor multinaționale americane (Apple, Google, dar și nume din economia tradițională) și spectrul războiului comercial Atlant-EXIT. În paralel, Comisia a scos de la naftalină planul de armonizare și consolidare a impozitului pe profit, CCCTB (Contributors iunie 2015 – ”Ceva mai dur decât BEPS?”). Legitimat de cuplul franco-german, CCCTB va duce la întregirea (necesară mai ales în vremuri post-Brexit) a proiectului european de piață unică prin eliminarea ultimei redute de suveranitate fiscală statală, va ataca și problema veche a dumpingului fiscal intra-european, plus că va trata și problema împărțirii profitului în noua economia digitalizată. (De notat că CCCTB a ajuns tot la nivelul aprobării finale politice).

Dar francezii, mai temperamentali (și mai cu nevoi, cum ar zice Trump), au vrut să grăbească lucrurile printr-o străpungere brutală a frontului, cu o soluție zisă provizorie – acea impozitare a digitalului la nivel european, în fapt, vorba americanilor, un deviaționist impozit pe cifra de afaceri, cu iz de dublă impunere.

În ciuda luptelor grele de culise (Președinția română a Consiliului UE de la începutul anului poate spune mai multe) nu s-a adunat unanimitatea pentru impozitarea digitalului (nota bene – unanimitate de care încă e nevoie în chestiuni de fiscalitate directă) și astfel nu putem vorbi de o soluție europeană. Încă. Dar nu-i nimic, Parisul merge mai departe – din vară, francezii sunt primii care au propria taxă pe digital sub această formă. Zilele trecute, cehii (nota bene) au devenit primii din flancul Estic cu o taxă asemănătoare (și deloc mică – 7%, când la francezi e doar de 3%). Până și britanicii, cu tot Brexit-ul lor, vor avea una, din 2020. Austriecii, spaniolii, italienii, belgienii au dat de înțeles că intră în joc. Probabil că nici România nu va mai putea sta deoparte, atâta timp cât deja ne-am exprimat adeziunea (vezi scrisoarea din septembrie 2017). Iar Irlanda, principalul opozant, ca avanpost european al marilor corporații americane, ar putea să aibă o surpriză.

BEPS actul al II-lea. Mica simulare

Europenii s-au întors anul acesta din nou în laboratorul OCDE, cu următorul argument pentru restul lumii (practic, pentru americani) – vedeți ce se întâmplă dacă nu au avem o soluție globală: fiecare vine cu rezolvarea lui! Tehnic, au pus chestiunile netranșate din actul I pe doi piloni globali. Pilonul 1 – noi răspunsuri la întrebările vechi. Unde impozităm? (nexus) răspunsul nu va mai fi condiționat, ca până acum (de prin 1920 încoace, de când au început să existe tratate internaționale pe fiscalitate) de prezența fizică pe o piață, ci, în principal, de nivelul vânzărilor pe acea piață. Ce impozităm? Și aici se vor stabili noi reguli de alocare a profitului, trecând peste tradiția care spunea doar ”în funcție de riscuri, funcțiuni și activele fiecărei filiale”. În fapt, nu se va renunța de tot la tradiție, doar că se va interveni cu reguli administrative, acolo unde apar tensiuni tocmai datorită (din cauza?) noii economii (ex, în stabilirea profitului pentru funcțiile care nu sunt afacerea de rutină, de bază dacă vreți, a respectivei companii, se poate veni cu formulă de alocare sau chiar cu remunerații prestabilite). Acest Pilon 1 spune clar că vizează orice model de business, practic orice companie care are o implicare substanțială într-o jurisdicție, într-o piață. (singura excepție – s-a stabilit că nu se va aplica industriilor extractive)

Cu Pilonul 1, noi considerăm că răspundem îngrijorărilor americanilor, nu ar mai trebui să fie motive pentru a nu susține noile propuneri”, a transmis ministrul francez Bruno Le Maire de la evenimentul OCDE. Iar dacă tot ar fi mulțumiți de Pilonul 1, n-ar vrea să accepte și Pilonul 2 care vorbește de un impozit minim pe profit la nivel global?

Teoretic, trăim într-o lume liberă, unde fiecare țară își pune ce impozit mic vrea. Dar problema e la investitor – acesta va fi retaxat la el acasă și pentru acele venituri pe care le-a obținut într-o jurisdicție unde a avut parte de o impozitare efectivă sub acel prag internațional; sau nu i se vor recunoaște deduceri fiscale ori va avea parte de impozitare la sursă pentru o plată către partea afiliată, dacă acea plată a avut parte de impozitare efectivă sub pragul internațional.

Și, acum, despre 12,5%! Cum s-a mai observat, acesta este, din întâmplare, fix rata de profit din Irlanda. [3] Așadar, o subtilă mână întinsă americanilor și, implicit, irlandezilor. Dar nu știm cum se face că pe 28 noiembrie, ministrul francez vine cu un nou tweet în care simte nevoia să precizeze că e vorba ”12,5% ca taxă efectivă, nu normală”.

Interesant trebuie să mai fie să fii în spatele ușilor închise acum. Să-l vezi pe Unchiul Sam cum reacționează el la deadline-ul de 2020 pentru BEPS 2.0. [4] Adică ce nu s-a putut în cinci ani, să se facă într-un an, știind că mai intră și CbCR public (care înseamnă supra-transparență forțată pentru afacerile europene ale tuturor multinaționalelor Unchiului Sam). Încă o porție de blue cheese, vă rog!

Și totuși – când se vor deschide ușile negocierilor, e clar că lumea fiscală nu mai poate rămâne ca acum 100 de ani. Și poate că lumea nu o să vadă un impozit minim universal, dar Europa..Apropo, nu ne informa Consiliul în decembrie 2015 că va continua dezbaterile privind oportunitatea unui nivel minim de impozitare? Tot la fel, încă de pe atunci, se prospecta ”piața” și pentru introducerea CbCR public… Și uite așa, venim mai aproape de casă, adică de Europa.

Ședință de pomină la Bruxelles pe articolul 50 (altul)

Joi, 28 noiembrie, la ședința Consiliul pe competitivitate (COMPET), președinția finlandeză (a Consiliului UE) pune la masa discuțiilor un nou compromis pentru votul politic (așa e în Consiliu – eminamente politic) în cazul Public CbCR” – Raportare publică pentru fiecare țară în parte. Adăugarea ”public” înseamnă că respectivele companii trebuie să pună datele și pe site, la vedere, pentru toată lumea interesată. Cum spunea reprezentantul României (adjunctul reprezentantului permanent), aceasta ”permite instituțiilor publice și cetățenilor să examineze comportamentul fiscal al companiilor multinaționale”.

Nobil scop, transparența, dar nu batem la uși deschise? Cum spuneam, multinaționalele, prin filialele lor, raportează deja la Fisc aceste date. Și din câte știm, doar ANAF (nu Sanepidul, nu alte instituții publice), e abilitat să facă execuții fiscale! De acord, companiile trebuie să învețe să comunice mai bine cu publicul, să-și explice modelul de afaceri, dar vor fi ele pregătite pentru execuțiile în piața publică?

Dar să lăsăm detaliile. Vorba altor susținători în timpul ședinței – ”acum ori niciodată, acest proiect așteaptă de trei ani!”, ”cine nu e de acord cu acest proiect înseamnă că nu vrea, de fapt, transparență!

Așadar, au fost de acord practic toți cei mari – Franța, Italia, Spania, Olanda, Polonia, Finlanda … evident că trebuia să fim și noi de acord. Sigur, e un pic confuză treaba, că Germania s-a abținut (ceea ce trece la vot negativ). Dar destul de mulți au fost împotrivă, printre ei recalcitranții de serviciu când vine vorba de armonizare fiscală – Luxemburg, Irlanda, Suedia, Ungaria, Cehia, Austria și încă câțiva mai mici.

De fapt, de aici a pornit tot scandalul (pe limba bruxelleză – ”se creează un precedent”): unde încadrăm acest proiect de directivă – este sau nu o problemă fiscală și încă una de armonizare fiscală? Aceasta nu e deloc o simplă problemă de stabilire a termenilor. Partea ”pentru” a zis ce zice Comisia – directiva nu se referă la armonizare fiscală, ci doar la obligația de a publica raportări privind impozitul pe profit, atunci este corect ca baza legală a directivei să fie articolul 50(1) din TFUE – Tratatul de Funcționare al UE. Acesta este un articol lapidar [5], la capitolul libertate de stabilire (a afacerilor, de exemplu), care spune că ”Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară … decid prin intermediul directivelor”. Aceasta trimite la un vot cu majoritate calificată (QVM – Qualified Majority Voting) – sistemul prin care se adoptă acum 80% din legislația UE [6]. Comisia mai are un argument de nefiscalitate – de fapt, modificăm directiva raportării financiare (34/2013) deci nu ne referim la plata impozitelor, propriu-zis. Ca lucrurile să fie și mai clare, aprobarea se duce în camera de competitivitate a Consiliului și nu la ECOFIN (secțiunea care se ocupă de Finanțe).

De partea cealaltă, manevra pare prea cusută cu ață albă. Tabăra ”contra” susține avizul dat de serviciul de legalitate al Consiliului și crede că de fapt, tocmai pentru că e vorba de prevederi fiscale, ar fi trebuit să avem o modificare a directivei de cooperare administrativă fiscală (DAC), că baza legală trebuie să fie articolul 115 TFUE (privind ”acte cu incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței interne”) și, în sfârșit, ca acordul final să se dea în ECOFIN, unde deciziile se iau (încă) pe bază de unaninimitate, cel puțin când e vorba de fiscalitate directă.

Nu îmi permit să intru într-o dispută de bază juridică, acolo unde nu se înțeleg ei avocații Comisiei cu cei ai Consiliului, dar cred că vorbim de un text care se referă la prevederi fiscale clare, care sunt pe direcția armonizării fiscale (în final, dacă e vorba de transparență, trebuie să avem aceeași interpretare a datelor în fiecare țară) și nu una despre curbura bananelor. Dar să mergem mai departe.

Luxemburgul a devenit purtătorul de cuvânt al taberei ”nu” – și a întrebat: „de ce atâta grabă, să așteptăm să vedem ce zice și noua Comisie, dar mai bine să vedem ce se hotărăște în OCDE, că americanii și japonezii, spre exemplu, nu sunt încântați cu publicarea la liber a informațiilor. Și apropo de competitivitate, v-ați gândit la costurile suplimentare și dezavantajele pe care le aduce acestă transparență forțată față de competitorii din restul lumii?” [7]

Dar președinția finlandeză zice, ambițios [8], că nu renunță, deși mai are doar o lună, că Luxemburg a avut noroc că a reușit acum să strângă o minoritate de blocaj, că de fapt ar mai fi un singur vot și s-ar obține majoritatea calificată.

Epilog

Până la urmă, ce ne interesează e cum ne raportăm noi la această resetare. Dar pentru că e vorba de „brânză” (aka alocarea profiturilor”), să-i zicem direct: cum ne apărăm „brânza” în noul peisaj politico-fiscal, european și global? Sigur, putem să începem cu litania – ia uite ce ni se întâmplă, tocmai când voiam și noi să reducem impozitul pe profit la 10% (ca în Bulgaria, în Ungaria e chiar 9% acum) – să vezi că nu mai putem atrage investiții mari. Iar dacă, auzim acum, că ne bagă și bază comună de impozitare, s-a zis cu competitivitatea noastră.

Convenabile scuze, nu-i așa?, pentru sărăcia noastră de pensii, salarii, autostrăzi, perspective… Dar poate ați sesizat, citind mai sus, că acest Club numit UE își face datoria și ne informează din timp de cum merg lucrurile, care e direcția. Cine are urechi de auzit, să audă, să se pregătească, dacă e stat responsabil să vină cu alte variante de împrietenire cu investitorii mari, pentru că vedem foarte bine – ”suntem ieftini” nu a făcut și nu face minuni. Poate încercăm cu proceduri și legi naționale mai clare, poate ghiduri de explicare, poate predictibilitate, planuri fezabile de dezvoltare? Poate implementări de directive în care să nu fim noi mai catolici decât papa, așa cum nici alții nu se gărbesc să fie? (un studiu de caz de ultimă oră va fi cea mai nouă directivă de cooperare administrativă, DAC6, unde a mai rămas mai puțin de o lună până când trebuie transpusă!)

Da, QVM-ul înseamnă pierderea ultimei suveranități fiscale – o vorbă mare dacă știi ce să faci cu ea, suveranitatea. Dar QVM-ul este condiția de membru al clubului european – gândești pe cont propriu, acționezi în compromis, pentru a-ți apăra un interes național. Nu mi se pare deloc o anomalie că, spre exemplu, Cehia, acum un an era împotriva soluției europene de impozitare a digitalului, apoi părea că se răzgândește, pentru ca acum să fie mai catolică decât Franța. Sau că Germania să fie când așa, când așa, după cum se fac și se desfac alianțe pe chestiuni punctuale. Nu cred că suntem mai europeni dacă ridicăm mâna necondiționat, prin comparație cu irlandezii, luxemburghezii etc., care cel puțin simt nevoie să-și prezinte argumente valide. Asta nu înseamnă că CbCR public, spre exemplu, nu se va face, dar poate se va face la costuri cât mai mici, iar transparența să fie cu adevărat benefică.

Așa mici cum suntem (deși poate nu chiar atât de mici în noua arhitectură europeană post-Brexit), cred că ne-ar prinde bine să fim mai activi acum până nu o să fie prea târziu. Revoluția asta pe rescrierea ordinii fiscale nu o să vină în fiecare zi. În final, îmi permit să reiau un pasaj dintr-un comentariu din decembrie 2015, de la instalarea guvernului tehnocrat. ”Acest guvern poate face un lucru nemaifăcut până acum: să înceapă racordarea cu marile teme europene! Să pună Europa pe agenda publică internă, să mănânce Europa pe pâine, cum s-ar spune!”

Au trecut patru ani de atunci. Numărătoarea continuă.

Note:

[1] De ce și-ar asuma francezii mânia americanilor pentru o taxă care, așa cum recunosc, le aduce un câștig la buget modic: estimează la 500 de milioane pe an, de pe o listă de 30 de multinaționale, din care una e din Franța, câteva din Marea Britanie, Germania, China și restul… binecunoscuții giganți americani Google, Amazon, Facebook, Apple etc (că doar de-aia se și cheamă taxa GAFA)
 [2] Despre un astfel de acord se vorbește de la începutul anilor 2000. Dar de-abia după criză s-a reușit încheierea unui acord global pentru eliminarea secretului bancar și schimb automat de informații privind conturile financiare (100 de juridicții face aacest lucrur în prezent). De asemenea, este apoape eliminată practica acțiunilor la purtător. (aici articol pe Hotnews, cu bilanțul parțial din iulie 2014).
 [3] De fapt, Irlanda are trei tipuri de impozitare – 12,5% pentru profit comercial, 25% pentru profitul pasiv (cel obținut fără prea mare efort, de exemplu din chirii) și 33% pentru câștigurile de capital. Pentru 2017, o rată efectivă de impozitare a fost calculată de 10,2% pentru toate companiile, și la 12,3% pentru primele 100 de companii. Rata efectivă de impozitare este data de plata efectivă a impozitului ținând cont de toate deducerile și alte prevederi legale de care beneficiază compania. De exemplu, pentru România, Consiliul Fiscal a calulat o rată efectivă de 13,5% pentru firmele mari (date 2017). Interesant că pentru Franța, cu o rată oficială de 33,3%, s-a estimat recent o rată efectivă de doar 17,8% în cazul marilor companii.
[4] Sfârșitul 2020, termenul din propunerile OECD, este și oferta avansată de președintele Macron lui Trump. Apoi, în bătăliile fiscale pe care le-a anunțat, dna von der Leyen, deja șefa Executivului european, a inclus clar – Impozitarea Digitalului (Dacă, până la sfârșitul lui 2020 nu se ajunge la o soluție globală, UE trebuie să acționeze de una singură) apoi Baza Comună Consolidată (este un proiect vechi și mă voi bate ca acesta să devină realitate)”.
[5] A nu se confunda cu articolul 50, de care se tot vorbește de când cu Brexitul, și care face parte din TUE (Tratatul Uniunii Europene)
 [6] Tehnic, acesta înseamnă că niciun stat nu are drept de veto pe directive, pentru că deciziile se vor lua în Consiliul UE de către grupul care adună cel puțin 55% din statele membre și acoperă 65% din populația Uniunii. Iar procedură ordinară înseamnă că se ține seama și de forma adoptată în Parlament, care nu mai are doar rol consultativ. Minoritate de blocaj poate funcționa doar dacă se adună membri cu 35% din populația UE. Despre agitația politică din jurul trecerii la QVM în materie de fiscalitate directă (printre ultimele domenii unde încă mai este nevoie unanimitate) am vorbit aici, în februarie. Cum zicea atunci ministrul român de Finanțe, președintele în exercițiu al ECOFIN, ”Mai mulți colegi au arătat că suveranitatea fiscală este de primă importanță pentru statele membre (…) Vorbim de un subiect sensibil”. Dar la drept vorbind, n-am aflat, cel puțin de atunci încoace, cum stăm noi cu acest subiect sensibil.
[7] Chiar dacă nu are probabil adrenalina unei ședințe cu ușile închise, merită urmărită o ședință publică, chiar și pentru a vedea ce argumente folosește fiecare parte (important inclusiv pentru investitorii din acea țară). Chiar și semnalele informale transmise au greutatea lor. Spre exemplu, în această ședință, Luxemburg a fost singurul membru care și-a trimis ministrul de Finanțe (miniștrii de Finanțe participă la ECOFIN). Președintele finlandez de ședință este ministrul Muncii în țara sa. Iar din partea Comisiei (încă Juncker până la 1 decembrie) a venit vicepreședintele pe probleme de Muncă și Investiții, finlandezul Jyrki Katainen. (ședința aici, de la min 47, durează o oră).
 [8] Ar fi și o problemă de orgoliu național, să fii președinția sub care se întâmplă ce nu s-a putut face sub alte cinci înainte (olandeză, slovacă, malteză, estoniană, română).

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, decembrie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

Într-o zi anormal de caldă de noiembrie în București (22 de grade), am vorbit în fața reprezentanților a peste 160 de companii despre problema fierbinte care e deja aici: DAC6 sau cum i-am zis noi, ”directiva supra-transparenței”/”directiva RATA (Raportează Aranjamente Transfrontaliere Acum!)”. Găsiți aici prezentarea pe care am susținut-o la Conferința ”Riscurile fiscale ale 2020”, organizată de colegii noștri de la NNDKP îmreună cu Ziarul Financiar ( despre conferință, aici).

Citește mai departe...

Comisia Europeană, invalidată în Justiție în cazul ”Belgia – neimpozitare profituri excedentare” și apoi în cazul ”Olanda – acord cu Starbucks”. Comisia, validată în fața ”Luxemburg – acord cu Fiat”. Așa arată în acest moment scorul ținut la Curtea Europeană, în meciul început acum cinci ani de Comisia Juncker, prin dna Vestager de la Concurență, împotriva acelor state europene care au încheiat acorduri fiscale anticipate cu mari grupuri multinaționale. Un scor ca o simplă contabilitate care nu spune ”cine pierde” și ”cine câștigă”. Meciul se dispută și în noua Comisie von der Leyen, în care dna Vestager a preluat fluierul de vicepreședinte al Comisiei. Dar deciziile în Justiție au importanța lor pentru că ne ajută să putem înțelege mai bine în ce constă (dez)echilibrul de forțe din terenul transfer pricingului.

Ne vom ocupa pe larg de aceste cazuri în secțiunea noastră Studii de caz. Pentru început, găsiți aici argumentele pentru care Curtea a stabilit, în martie 2019, că <neimpozitarea profitului excedentar> din Belgia nu poate fi încadrată la categoria schemă de ajutor de stat. Este un caz de luat în seamă în primul rând pentru pragmatismul său - o soluție bazată pe piață pentru armonizarea intereselor administrației fiscale cu cele ale contribuabilului, în jurul clasicei întrebări ”cum se alocă intra-grup profitul corect?”.

Articolul readuce în atenție elementele inovative ale soluției belgiene, dar și posibile corecții, ținând cont și de noile precizări de la EUJTPF (Forumul European de Transfer Pricing) care readuc în lumina reflectoarelor metoda împărțiri profitului.

Dincolo de particularitățile fiecărei spețe, grupurile (cu filiale) europene ajung să aibă nouă dilemă, mai ales în noua economie:

E liber sau nu la metodele ”de ultimă instanță”?

Așadar, întrebare - poate Comisia să intervină și chiar să aibă preferințe în folosirea uneia sau alteia din metodele de prețuri de transfer?

Întrebarea sporește și mai mult nesiguranța fiscală a companiilor care fac parte din grupuri ale căror modele de afaceri sunt, inerent, tot mai sofisticate. Modelele noi reclamă metode flexibile de analiză a tranzacțiilor, pentru aproximarea prețurilor tranzacțiilor la valoare de piață și alocarea profitului între companiile aceluiași grup. Vorbim de acele metode non-tradiționale, care duc, însă, în mod ... tradițional, la creșterea riscului de litigii cu inspectorii.

Inclusiv în investigarea sistemul belgian de care vorbim aici, Comisia și-a exprimat rezervele față de utilizarea Marjei Nete de Tranzacționare (TNMM). Acesta este o metodă condiderată până acum de OECD ca făcând parte din categoria ”de ultimă instanță” (last resort), deși se apelează tot mai des la ea din rațiuni practice, în cazul insuficienței, chiar lipsei, comparabilelor furnizate de terțe părți.
La fel stă cazul și cu cea de-a doua metode indirectă, cea a împărțirii profitului (Profit Split Method). Pe de-o parte, însăși Comisia s-a referit la PSM, în proiectul de directivă privind impozitarea digitalului, ca fiind o metodă potrivită de alocare a profitului conform prezenței digitale semnificative. De cealaltă parte, se întâlnește în practică cel mai des în APA încheiate cu autoritățile, pentru că altfel companiile ... nu prea au curaj să o aplice.

Despre nevoia de clarificare vorbește și o lucrare din primăvară a EUJTPF, ”Raport privind aplicarea PSM”. EUJTPF, Forumul European de transfer pricing, este consultantul pe probleme de TP al Comisiei și, din acestă perspectivă, semnalele pe care le transmite dau tendințele în domeniu.

Raportul stabilește mai întâi coordonatele tehnice ale metodei. PSM caută să stabilească sau să testeze, în conformitate cu principiul valorii de piață (arm’s length), o aproximare a rezultatelor pe care o întreprindere independentă este de așteptat să le obțină prin angajarea în tranzacții în condiții comparabile. În general, sunt două abordări principale în împărțirea profiturilor: (i) analiza contribuției și (ii) analiza reziduală. În analiza contribuției, profiturile relevante din tranzacțiile controlate (intra-grup) sunt alocate între părțile afiliate pe baza valorii relative a funcțiunilor îndeplinite, activelor utilizate și a riscurilor asumate de fiecare întreprindere asociată în aceste tranzacții controlate. În schimb, analiza reziduală divide profiturile relevante din tranzacțiile controlate în două tipuri.

În primul tip (remunerația inițială) conține profiturile atribuabile contribuțiilor pentru care există comparabilitate/benchmark (de obicei, contribuțiile mai puțin complexe pentru care există comparabilitate). Acesta se face prin aplicarea uneia din metodele tradiționale sau a metodei marjei nete de tranzacționare (TNMM). Al doilea tip (rezidual-ul) care rămâne după primul tip, conține profiturile (sau pierderile) legate de contribuțiile unice și valoroase ale fiecărei părți, gestionarea riscurilor economice semnificative, gradul de integrarea a afacerii.

Analiza funcțională rămâne esențială!

Despre ce se înțelege prin contribuții care sunt unice și valoroase, ghidul OECD ne spune că acestea nu sunt comparabile cu contribuțiile făcute de părți independente în tranzacții necontrolate, în condiții comparabile, și tot acestea sunt o sursă-cheie a beneficiilor economice actuale sau potențiale.

Lucrarea aduce exemplificări valoroase cu privire la diferite situații în care PSM are cele mai multe șanse să fie considerată/să nu fie considerată cea mai potrivită metodă. Așa de pildă nu se recomandă în orice situație în care avem de-a face cu o contribuție unică și valoroasă, mai ales când nu orice contribuție, deși unică, este și valoroasă. Apoi sunt analizate categoriile de factori de splitare a profitului (în principal factorii legați de forța de muncă, de vânzări, de active, de costuri).

E bine că a început un proces de clarificare. Dar acum, ca și mai târziu, tot analiza funcțională corectă rămâne baza siguranței în transfer pricing, cum lasă să se înțeleagă și Raportul EUJTPF. Acesta amintește că o analiză trebuie să arate: (i) cum este generată valoarea în grup, ca întreg; (ii) interdependența între funcțiunile îndeplinite de părțile afiliate; (iii) contribuția fiecărei părți afiliate la crearea valorii. În particular, analiza de risc și determinarea acelor entități din grup care iau deciziile cheie, precum și a acelor entități care au capacitatea financiară să-și asume riscul, ”ar trebui să ajute la identificarea celei mai potrivite căi de a împărți profitul relevant din tranzacțiile investigate”.

Dacă și dumneavoastră sunteți în căutarea celei mai bune metode (și la care Fiscul să nu aibă ”rezerve”), vă rugăm să nu ezitați să ne contactați. Suntem aici să vă ajutăm oricând, de la prima, până la ultima instanță.

Acest articol a apărut, împreună cu studiul de caz, și în revista ”Consultant Fiscal” Nr. 64, septembrie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS  

 

Google a încheiat zilele trecute, la Paris, un acord estimat la un miliard de euro pentru încheierea disputelor fiscale vechi, pe care le avea de aproape 10 ani cu statul francez.

Știrea este surprinzătoare și ... nu prea. Deși a obținut câștig de cauză (în prima și doua instanță administrativă franceză) pe chestiuni tehnice din sfera fiscalității intra-grup (legat de inexistența unui sediu administrativ în Franța – vezi aici studiul de caz ”Eroarea 404”), gigantul internet nu putea rămâne în afara valului (politic): practic toate platformele digitale americane au încheiat recent înțelegeri cu Fiscul francez asupra trecutului, pregătindu-și astfel terenul pentru a primi deja celebra taxă GAFA (inițiativa franceză de taxare a veniturilor obținute de marile platforme din vânzarea de bunuri, intermedierea de servicii și publicitatea online).

Mai surpinzătoare este valoarea acordului – care depășește toate celelalte înțelegeri semnate de Google cu alte mari administrații europene (de la Londra și Roma) și care se apropie de toate încasările estimate de Fiscul francez din ”taxa GAFA” pe primii doi ani (2019 și 2020).

Asemenea știri sunt însă doar despre ce se întâmplă la ei, în marile capitale: ne interesează și pe noi, contribuabilii români, fie și prin faptul că locuim în aceeași fiscalitate (unită/în curs de unificare) europeană. Nu vom vorbi acum despre cum se va ajunge, în scurt timp, la soluții europene, inclusiv pe tema impozitării internetului – am scris de mai multe ori pe acestă temă (comentarii recente -”Bătălia fiscală a noului șef al Comisei Europene” și ”Europa care va veni”).

De acestă dată însă ne-am oprit asupra unei alte intersecții de interes, iarăși surpinzătoare și nu prea – un carrefour dintre acordurile Fisc-contribuabil și lupta împotriva evaziunii fiscale.

Am mai vorbit pe platforma noastră de transfer pricing, dar și în presă, despre acestă temă care ar trebui să fie una din liniile de forță ale reformării fiscalității din România. De acestă dată, prin noul comentariu TPS, vom aduce în scenă și viziunea principială à la française. Sperăm să fie auzite și luate în seamă și pe la noi.

Lectură cu folos, vă dorim, și vă reamintim că Transfer Pricing Services este la arm's length distanță: suntem nu doar partenerul dumneavoastră de transfer pricing, ci și un partenerul dumneavoastră, al celor care doriți schimbarea în bine a sistemului fiscal românesc! Nu ezitați să ne transmiteți orice comentariu/punct de vedere (și) pe acestă temă. (Și nu uitați nici de seminariile noastre!)

 

Lupta cu evaziunea, faza națională: noi defilăm cu închisoarea, francezii (re)descoperă egalitatea în fața impozitului!

“Legislaţiile statelor europene sunt în mare măsură asemănătoare legislaţiei româneşti, diferenţele apar la modul de aplicare a dispoziţiilor legale, la organizarea şi funcţionarea aparatului fiscal al statului, la predictibilitatea şi consecvenţa deciziilor judiciare luate în cazurile de fraudă fiscală şi, nu în ultimul rând, la crearea de bune practici pentru intensificarea cooperării, întărirea încrederii între administraţiile fiscale şi contribuabili, pentru realizarea unei transparenţe mai mari cu privire la drepturile şi obligaţiile contribuabililor şi încurajarea unei abordări orientate spre servicii”.

Acest paragraf (sursa la nota [1]) mi s-a părut excelent în a explica unui străin de ce din ”proiectul Teodorovici de modificare și completare a Legii 241/2005 pentru prevenirea și combatarea evaziunii fiscale”, opinia publică de la noi a reținut doar ”Teodorovici vrea  să bage la pușcărie datornicii la stat”. Bine-bine, mi-ar spune străinul, dar și la noi, în Franța, în Germania, în Italia etc. sunt datornici la stat care ajung la pușcărie. Pușcăria este, vrem-nu vrem, un mijloc de combatere a fraudei, fraudă care vrem-nu vrem există și la noi și, pare-mi-se și la voi, la români.

Nu te înșeli, stimate străin, i-aș răspunde atunci, dar dumneata poate ești străin de acest climat de neîncredere care domnește în sistemul românesc. Sunt atâtea lucruri fără sens care paralizează contribuabilul corect, cel care vrea să rămână corect, încât acesta se teme, e mereu în alertă să nu fie încadrat la cei răi (răi cu intenție).

Că veni vorba de sens. Ce sens avea ca acest proiect să fie vândut ca un proiect nou, chiar revoluționar, când el este doar o cosmetizare a unei legi care are nevoie de mult mai mult, pentru că trebuie adaptată pe fond la realitățile epocii noastre. Acum 15 ani mai credeam poate că biciul face minuni și agitam spectrul cătușelor. Cât a scăzut frauda fiscală de atunci? Cât de rău s-au speriat cei rău intenționați? De ce rămânem campionii Europei la neîncasările din TVA, spre exemplu?

Să ne gândim că vorbim de o lege care în titlu se declară pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dar care nu se gândește (de 15 ani) să definească în text ce se înțelege, ce ar trebui să se înțeleagă prin această evaziune. [1] Am fi surprinși să vedem că aceasta e un subiect esențial cel puțin în ziua de azi, când administrații fiscale din toată lumea (realmente din toată lumea) se concentrează pe gestionarea tax avoidance.

Ce înseamnă asta?– acea evitare (avoidance) a plății taxelor care nu are caracter penal pentru că se bazează pe o intrerpretare diferită a legislației sau pur și simplu pe o inadecvare a legislației la realități obiective. Adaptarea legislației trebuie să caute însă să rezolve cât mai bine dilema: evaziunea e cu sau fără intenție?

Desigur, pentru cei care intenționat ascund fonduri, care se ascund în spatele unor tranzacții fictive, care inventează lanțuri de distribuție etc., închisoarea rămâne tratamentul corect, pentru că ce fac ei se cheamă FRAUDĂ (așa cum am susținut și în comentariul din octombrie anul trecut ”Bormașina și evaziunea”). Dar să nu-i băgăm în aceeași oală cu cei care, având toate cărțile pe față, îți spun – eu cred că obligația mea de plată la stat este de atâta și mă bazez pe lege ca să susțin asta.

Împotriva acestor ne-frauduloși, abordarea în forță se cere să fie … ajustată!

Iată un studiu de caz care pică mănușă pentru subiectul nostru. O mănușă de catifea pe un pumn de fier, cum ar zice francezii.

Franța vs. Google – acord istoric, principiu nou

Vom vorbi despre ”un acord istoric, mai întâi pentru finanțele publice și apoi pentru că marchează sfârșitul unei epoci”. În acest mod triumfal se încheie un comunicat de mai puțin de o pagină transmis săptămâna trecută la Paris de dna Belloubet, Ministrul Justiției (care, pe actele oficiale, primește și titulatura de Păstrător al Marelui Sigiliu – Garde des Sceaux), împreună cu dl. Darmanin, ministru al Acțiunii și al Conturilor Publice. Comunicatul anunță ”reglementarea definitivă a contenciosului în curs legat de impozitarea Google în Franța”, iar cei doi miniștri ”salută Convenția judiciară de interes public (CJIP) încheiată între Parchetul național financiar (PNF) și întreprinderea Google”.

Presa din Hexagon a vehiculat nivelul acordului undeva la un miliard de euro. Suma nu e de ici de colo, e drept, dar o așa pompă republicană pentru o chestiune fiscală?

Explicația se găsește ușor! Google este G-ul din celebrul patrulater al giganților economiei-internet, botezat GAFA de francezi, și care nu-și încheiase până acum socotelile fiscale (vechi, nota bene!) cu administrația franceză. Au făcut-o în ultimul an ”A”-ul Amazon, și ”A”-ul Apple, iar ”F”-ul de la Facebook a fost fericit să anunțe schimbări în modul în care raportează veniturile în Franța. Dar G era chiar peștele cel grozav și mult așteptat (practic Google a asigurat jumătate din cât au anunțat/au lăsat să se înțeleagă autoritățile franceze că au recuperat de la toți marii jucători de tehnologie).

Am scris aici despre ”Operațiunea Laleaua” din iunie 2016, când un desant de aproape 100 procurori și investigatori dădea iama în birourile Google din Paris, în căutare de „fraudă fiscală în formă agravată și spălare de bani”. Au plecat cu ”câțiva terabytes de informație” și s-ar fi putut spune că aceasta e o metodă mai puțin ortodoxă de a impulsiona finalizarea litigiului (tehnic) care trena de câțiva ani între Fisc și marea companie Google. La vremea respectivă, guvernul Hollande (cu dl. Macron ministrul Economiei) privea superior proaspătul acord încheiat la Londra între Fiscul Majestății Sale și același Google, practic pe aceeași chestiune etichetată ”penală” – Google își raportează vânzările pe Europa la sediul social din Irlanda, iar restul birourilor funcționează pe comisioane acordate de la Dublin (potrivit funcțiilor îndeplinite și riscurilor asumate de fiecare birou).

Aceasta e, de altfel, acuzația care planează, într-o formă au alta, asupra tuturor GAFA, cu diferența că, spre exemplu, Amazon își derulează operațiunile europene din Luxemburg. Această caracteristică a economiei-internet face ca o administrație națională precum cea franceză să estimeze câteva miliarde (1,7 mld. Euro în 2011) în veniturile obținute de corporație de pe piața franceză, în timp ce filiala franceză a corporației să raporteze, cu acte, doar câteva sute de milioane (circa 200 milioane) pentru prestațiile aduse (diferență care se reflectă, desigur, și în profitul așteptat).

Revenind: HMRC-ul britanic încheia în ianuarie 2016 un acord de doar 130 de milioane de lire (”Transfer pricing în cuvintele lui Shakespeare”), francezii mai așteptau undeva la 1,6 miliarde de euro de la Google (în condițiile în care, totuși, cea mai mare piață din afara SUA este UK, nu Franța).

Trece un an de la acest episod și francezii par că încă trebuie să mai aștepte. În iulie 2017, Tribunalul administrativ de la Paris dă câștig de cauză Google și nu Fiscului francez (aici, despre explicațiile tehnice legate de sediu permanent și prețuri de transfer).

Intra atunci în scenă dl. Darmanin, proaspăt numit în administrația noului președinte En marche, dl. Macron, cu o declarație poate puțin înțeleasă la acea vreme – ”vom face recurs la acestă decizie pentru că e o chestiune de principiu, dar … dacă Google este gata să intre într-un demers sincer pe lângă guvernul francez pentru a-și regulariza situația într-un cadru de acord tranzacțional inteligent pentru companie dar și pentru finanțele publice, ușa noastră este deschisă. E de preferat un bun acord unui proces prost”(s.n.)

După Londra, gigantul american mai bifase un acord cu Fiscul de la Roma (300 de milioane de euro) dar părea de neînțeles de ce ar urma aceeași cale amicală și cu un Paris dovedit ostil, atâta timp cât, pe calea justiției administrative, Google avea să continue să câștige la puncte – în aprilie anul acesta, Fiscul francez a pierdut și la Apel.

Așa l-au întrebat și jurnaliștii de la Le Figaro, zilele trecute, pe dl. Darmanin – ”ce interes au companiile acestea să mai încheie un acord când sunt aproape sigure de câștig în procedură administrativă”? Răspunsul ministrului a venit în același format: ”e de preferat un acord bun în locul unui proces prost”.

Sigur, că astfel de acorduri pot fi mai bine citite în contextul faimoasei taxe GAFA pe care Parisul o va aplica vânzărilor acestor giganți pe piața franceză. Încheierea litigiilor vechi poate fi un semn (politic) că s-a convenit totuși o bază de impozitare nouă, care nu ar trebui să fie chiar atât de dură (mai ales că președintele francez a sugerat că ar fi căzut la pace cu președintele Trump pe acest subiect extrem de sensibil al impozitării ”pasagerilor clandestini ai lumii contemporane” – Macron dixit).

Dar pentru a fi pusă în aplicare, politica are nevoie de un instrument tehnic. Și acesta este tocmai acel CJIP pe care îl saluta comunicatul francezilor. Prin noua lege anti-fraudă din octombrie 2018, ”Convenția Judiciară de Interes Public a fost extinsă de la dosarele de corupție, trafic de influență, spălare de bani și la cele de fraudă fiscală, autorizând reglementarea pe cale tranzacțională a dosarelor fiscale care fac obiectul unei anchete în curs”.

S-a spus că se trece la o justiție à l' américaine. Anglo-saxonii, în general, au înțeles mai devreme – la un moment dat, însuși sistemul de justiție are nevoie să spună punct și de la capăt. Pentru că se poate întâmpla ca, tocmai pe legislația în curs, după lungi și costisitoare procese, contribuabilul vizat să ajungă să evite să fie prins. Urmarea? încălcarea unui … drept, dacă vreți să priviți așa: egalitatea în fața impozitelor!

Iată ce spune ministrul Belloubet, Garde des Sceaux – ”Încheierea acestui caz (affaire) rată că justiția financiară dispune de acum înainte de instrumente eficiente pentru a lupta contra fraudei fiscale. Egalitatea în fața impozitelor este unul din principiile fondatoare ale pactului nostru republican. Hotărârea noastră de a asigura respectarea acestui principiu este esențială pentru restaurarea încrederii concetățenilor noștri în acțiunea Statului”.

Acum câțiva ani, Consiliul Constituțional din Franța arăta că actele de fraudă fiscală aduc atingere interesului financiar al Statului și cauzează un prejudiciu în primul rând Trezoreriei publice (sursa, aici), lăsând astfel intact un privilegiu al Ministerului Finanțelor (cunoscut ca ”le verroux de Bercy”) de a selecta cazurile de evaziune pe care le trimite în penal. Se estimează astfel că, din 16.000 de infracțiuni fiscale constatate anual, doar în jur de 1.000 sunt transmise pe drumul justiției penale (sursa, aici).

Pour la bonne bouche 

Mi s-a părut util să văd în comun inițiativa românească și cazul francezilor, pentru că, deși tratează aceeași problemă a evaziunii, cele două vorbesc de abordări diferite, din epoci parcă diferite.

Orice mi s-ar spune, nu cred că statul francez este slab dacă a ales calea negocierii și că alege să nu înfunde instanțele cu procese cât războiul de 30 de ani, iar statul român este puternic că, nu-i așa?, zăngăne niște cătușe să sperie duhurile rele (apropo, posibilitatea negocierii cu contribuabilul o recomandă FMI și ANAF-ului nostru, de câțiva ani!).

De ce, într-o UE unde a devenit literă de lege schimbul de informații despre contribuabili (ultima dată am vorbit aici – ”Urbi et orbi de la Bruxelles, DAC6”), autoritățile române nu pot pune o întrebare simplă la Paris – voi cum ați schimbat anul trecut legea voastră de prevenire și combatere a corupției?

Chiar așa, de prevenire. Magistrații români, de la care am preluat citatul de la începutul acestui comentariu (vezi nota [1]) arătau cum ”caracterul preventiv trebuie să însemne în primul rând cointeresarea contribuabilului suspect de fraudă fiscală de a acoperi prejudiciul, ca acțiune imediată, din proprie inițiativă, și reducerea rolului organelor judiciare în acest proces la minimum, cu beneficii din partea ambelor părți”.

Un stat puternic și care, în mod fatal, devine și mai puternic (cu ajutorul directivelor europene) trebuie să învețe să-și gestioneze forța. Un asemenea stat este dator să acționeze toate pârghiile – și dacă nu le are să le inventeze- pentru a face să funcționeze CONFORMAREA VOLUNTARĂ A CONTRIBUABILULUI. În numele egalității în fața impozitului, întregul sistem administrativ este dator să vină cu legi mult mai clare [2], proceduri pragmatice, transparente, servicii de suport pentru clientul-contribuabil. Nu sunt vorbe în vânt. Dacă, în formă, legea noastră poate seamănă cu cea europeană (vezi citatul de la început), nu răsare din ea, automat, și sistemul european așteptat.

Dar, desigur, vorbind de stat, vorbim de fapt de întreaga noastră societate. De modul cum tratăm azi evaziunea depinde nu atât bugetul nostru de azi, cât bugetul de mâine, al copiilor noștri.

Note:
[1] Am găsit acestă observație în ”Ghid de bune practici în domeniul combaterii infracțiunilor de evaziune fiscală”, lucrare apărută în 2015 sub egida CSM – Institutul Național al Magistraturii și din care am preluat și citatul de la începutul acestui comentariu. Din acest bine documentat ghid am mai aflat că, în anii 1930, juriștii români făceau distincție între ”evaziune fiscală la adăpostul legii și evaziunea fiscală frauduloasă, ilegală și ilicită”. Altă epocă!
[2] N-am mai adus în discuție faimosul articol 6 din legea 241/2005 (miezul discordiei și în noul proiect) care a fost trimis la plimbare în 2015 de Curtea Constituțională, nu pentru că ar fi prevăzut pedeapsa cu închisoarea pentru neplata la stat, ci pentru că era neclar la ce anume se aplică exact această pedeapsă. Oricum, diferența de 10 ani (dintr emiterea legii, în 2005, și decizia Curții, până în 2015) arăta eficiența aplicării legii.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, septembrie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

Pe aceeași temă - editorialul din revista ”Consultant Fiscal” nr. 64

0

Cu o săptămână în urmă, Groenlanda era protagonista unei știri care trecea neobservată, considerându-se, probabil, că ține de noua normalitate – într-o singură zi, de pe insulă, s-au topit 12,5 miliarde de tone de gheață! Dacă ne plac comparațiile, vorbim de o cantitate suficientă cât să acopere întreg statul Florida sub 12 cm. de apă sau toată Danemarca să fie sub jumătate de metru de apă. Dar cred că nimănui nu-i plac astfel de comparații și de aceea le lăsăm, cu nonșalantă, celor de mâine (oricum o asemenea topire rapidă a gheții n-ar fi trebuit să se producă decât peste vreo 50 de ani!)

Probabil când se vor topi și mai bine ghețarii, iar Groenlanda o să ajungă verde din nou, se va înțelege mai bine anecdotica din jurul acestei întâmplătoare propuneri a americanilor din vremea lui Donald Trump, de a cumpăra insula de la danezi. Chiar dacă politicienii micului regat au taxat imediat propunerea ca absurdă (cuvânt care l-a făcut pe Trump să aibă o reacție absurd de nediplomatică anulând vizita de stat la Copenhaga), merită semnalat un articol apărut chiar în aceste zile într-un important ziar local, care arată că, într-un nou Arctic, unul dezghețat, americanii se vor bate cu orice preț să câștige lupta pentru Groenlanda în fața rușilor și chinezilor. E greu de spus acum ce înseamnă cu orice preț. Dar asta e geopolitică, cu bătaie pe termen cel puțin mediu.

Deocamdată și cât încă mai există ghețari, am să aduc în atenție și partea mai puțin vizibilă a acestui întâmplător scandal. Ajungând la Copenhaga, după primirea la regina Margrethe, președintele Trump ar fi avut ce să vorbească cu dna Frederiksen, tânara șefă a executivului danez, și în afara temei Groenlanda. S-ar fi plâns de o daneză care ”urăște Statele Unite mai mult decât oricine am întâlnit până acum”. A spus asta acum o lună, a mai spus-o și acum un an, așteptându-l la Washington pe șeful Comisiei Europene, în plin război comercialo-fiscal transatlantic – ”doamna voastră de la taxe … chiar ne urăște!”.

Doamna în cauză nu e chiar de la taxe, ci pe foarte aproape: dna. Vestager, Margrethe Vestager, în ultimii cinci ani Comisarul pe probleme de concurență al executivului UE. În această calitate, doamna a condus cu mână forte anchete care s-au soldat cu amenzi de miliarde, chiar zeci de miliarde împotriva giganților americani Apple și Google, sub acuzații de concurență fiscal neloială (am vorbit pe larg în articolul din iulie anul trecut despre Atlant-EXIT).

Până de curând, dna. Vestager a fost în cărți să preia chiar șefia Comisiei pe următorii cinci ani. (de notat că mica Danemarcă este considerată printre primele cinci state ca influență la nivelul UE). Numirea nu s-a mai produs, dar sunt șanse mari să o regăsim pe energica daneză și în noua Comisie (fiind propunerea fermă a țării sale), chiar pe același post. Numirea dnei Vestager ar fi un semnal clar că Europa nu cedează în lupta fiscal transatlantică și, pe lângă continuarea marilor investigații (în esență cazuri de transfer pricing), e hotărâtă să accelereze, cu orice preț?, și acele proiectele controversate, care-i irită pe partenerii americani. Și mă gândesc aici la lupta direct pe veniturile giganților internet (americani) sub forma taxei digitale, apoi la lupta pe împărțirea profiturilor după noile reguli europene, prin baza comună consolidate de impozitare (CCCTB). De ambele proiecte a amintit în planurile sale si dna Von der Leyen, proaspăt numita șefă a Comisiei.

În lumea pe care o știam până acum, fiscalitate între frați (între membrii aceluiași grup) se trata pragmatic, în prețuri de piață. Dar lumea se schimbă, fiscalitate se schimbă și încep noi lupte care, deocamdată, nu știm cum se vor tranșa. Cel puțin atâta timp cât se duc sub sloganul, absurd din punct de vedere economic, ”cu orice preț”.

Ca de fiecare dată, în vremuri de criză mai apar și oportunități. Revenind pe terenul nostru, după ce americanii tocmai ne-au transmis zilele astea că ne văd un viitor strălucit, probabil că și europenii vor dori să știe mai în detaliu cum jucăm? La drept vorbind, cu abilitate am putea obține un statut cu adevărat pe măsura potențialului nostru. Dacă tot am intrat în sezonul alegerilor, poate căpătăm ceva răspunsuri la întrebările importante care ar trebui să ne preocupe. Și asta până să se facă Groenlanda verde din nou.

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

Dragii noștri DAC-parteneri,

Peste un an de zile, vom fi, cu toții, în febra depunerii unei noi declarații la Fisc – declarația de UT (Ultra Transparență) conform directivei europene cu nume de cod DAC6.

Știm că este vacanță și s-ar potrivi vești despre cum să vă apărați de ultra-violete. Ei bine, chiar asta vrem să facem – să vă dăm vești ... protectoare!

Nu, nu putem spune că nu se mai aplica DAC6, pentru că nu există alternativă! Nu putem nici măcar să vă spunem că a apărut un text legislativ clar de transpunere internă a DAC6, pentru că nu a apărut deloc (trebuie să se producă undeva prin toamnă).
Dar putem să vă ajutăm să treceți cu bine și peste acestă nouă piatră de încercare.

Vă propunem un DAC-parteneriat special care să vă dea liniștea necesară pentru vara lui 2020:

▪ Analiza tranzacțiilor / aranjamentelor fiscale transfrontaliere pe care compania dumneavoastră le derulează începând din, atenție!, 25 iunie 2018. Selectăm împreună ceea ce ce trebuie raportat.
▪ Evaluarea consecințelor raportării asupra companiei dumneavoastră. Vom fi de pe acum atenți la acele tranzacții ”la care inspecția fiscală ar vrea să se uite cu mai multă atenție” (Bruxelles dixit!).

Iată acum, în premieră pentru piața autohtonă, un text de lămuirire și introducere în tematică.

Din toamnă, vă așteptăm la primele seminarii cu aspecte concrete privind implementarea DAC6. Vă rugăm să nu ezitați să ne trimiteți orice întrebare vă preocupă, pentru a ne pregăti cu cele mai potrivite răspunsuri.

Dacă sunteți interesați să participați la aceste seminarii, vă rugăm să ne transmiteți un simplu mesaj cu subiectul "Seminar DAC6".

Rămânem partenerul dumneavoastră de încredere și nu uitați – doar DACă vă pregătiți din timp, puteți pune fără teamă celebra întrebare WHAT’S UP, DAC?

Echipa TPS

Să ajungi mai repede la contribuabil prin consultantul acestuia nu este o politică nouă. A început acum 20 de ani în Statele Unite și a continuat în Marea Britanie prin obligarea intermediarilor să raporteze așa-numitele scheme de tax-avoidance. Uniunea Europeană intră acum în club cu un experiment imprevizibil, prin introducerea unor standarde minime comune privind raportarea „modalităților transfrontaliere de planificare fiscală potențial agresive”. Un experiment imprevizibil în primul rând pentru grupurile multinaționale care vor trebui să facă față interpretărilor din 27 (28 pentru că, în ciuda Brexitului, se pare că se va aplica și în UK) de jurisdicții încă diferite la capitolul taxare directă.

În pregătirea momentului inevitabil în care DAC6 va ajunge și în România, TPS a adunat, în premieră, o parte din multele întrebări și neclarități, dar și puținele elemente de certitudine legate de noile obligații, pe baza materialelor apărute până în prezent la nivelul Comisiei și al altor state membre.

Continuarea aici - articolul apărut în revista ”Consultant Fiscal”, nr 63. Autor, Adrian Luca, TPS  

Citesc un proiect de lege al Ministerului de Finanțe de la Berlin, datat ianuarie 2019. 65 de pagini, pentru 10 articole. Vor să se facă bine înțeleși. Altminteri, nu se întind la vorbă. Capitolul A - Generalități: (I) Scopul și necesitatea - o pagină; (II) Rezumat – ce presupune legea – o jumătate de pagină; (III) ... să vă prezint originalul! (III) „Alternativen. Keine. Die Richtlinie 2018/822/EU ist bis 31. Dezember 2019 in nationales Recht umzusetzen”. („Alternativa. Niciuna. Directiva UE 2018/822 trebuie să fie transpusă în legislația națională până pe 31 decembrie 2019”).
Ei da, au luat-o de la începutul anului cu DAC 6, adică Directiva UE 2018/822! Pentru că despre ea este vorba – directiva care aduce obligații de supra-transparență pentru intermediarii fiscali și clienții lor.

Asta cu începutul anului pot înțelege, deși mi se pare că exagerează – în definitiv, mai e până pe 31 decembrie 2019. Pe 29 decembrie ce treabă au? Și apoi, obligațiile de raportare DAC6 se aplică doar din iulie 2020.
Dar altceva mi s-a părut... de poveste! Acest „alternativen”. De ce să i se spună contribuabilului că nu există alternativă?

Este un semnal tăios de la un legiuitor puternic care, în același timp, simte parcă și nevoia de justificare: știm că poate nu e bine să facem atâtea modificări… e birocrație, sunt costuri, pentru voi de conformare, dar și pentru noi, ca administrație, costuri suplimentare de 11 milioane de euro pe an (prezentate detaliat în proiect, pentru 2020-22) costuri care din banii voștri se acoperă… dar asta e, chiar nu există altenativă, e un plan, un program. În schimb, am făcut consultări, venim cu ghiduri, cu proceduri mai bune etc. ...

Sigur, ăsta e teatru, e de ochii lumii, am putea zice noi. Doar Germania e motorul Europei, dacă vrea găsește oricând... alternative!Da, așa e, e teatru - fiscal, politic, cum vreți. Și… e bine că e așa! Dar sa vă spun mai departe...

La începutul lunii mai, am fost la Accountex, în Londra, considerat cel mai mare târg pentru intermediarii fiscali (adică consultanți fiscali, contabili etc.). La drept vorbind, după ce am văzut, nu știu cum ar putea să arate unul mai mare. O forfotă neobosită, în care fiecare vrea să vândă ceva, fiecare vrea să cumpere ceva. În plus, avea acolo o tarabă proprie chiar Fiscul lor, HMRC. Pentru că așa putea asculta și înțelege mai bine vocea pieței!

Era târg, era și teatru. Chiar așa se și numeau spațiile amenajate pentru diverse prezentări, conferințe - theatre. Mai toate se umpleau la capacitate, vedeai cum se adună „intermediarii” ciorchine pe lângă săli, să mai prindă o idee, o soluție, să o ducă acasă, să o pună la treabă, să se învârtă afacerea, să se întoarcă și la anul la târg, să vadă ce mai e nou, șamd. Natural, era bătaie pe locuri când la Tax Theatre se prezenta „HMRC – focus pe insolvență, phoenixism (falimentarea frauduloasă) și economie subterană”. Sau „Ce trebuie să știi dacă intri în conflict cu HMRC”. Teatru, desigur! Pe de-o parte HMRC transmite că n-are alternativă, că trebuie să facă „better police”, pe de alta vorbește de noi proceduri pentru a mulțumi sala de contribuabili: uite, lucrăm la MakingTax Digital, uite un nou sistem de raportare, un sistem de rezolvare eficientă a disputelor cu plătitorul de taxe - clientul nostru! Dacă ești mare client, îți dăm special un expert care să aibă grijă de tine, să fie Customer Compliance Managerul tău...

Dacă așa se înțelege la Londra sau la Berlin să se facă teatru fiscal, nu e de mirare că au săli (aproape) pline și pot să taie bilete (deloc ieftine) de la contribuabilii lor.

Mă întorc acasă. Ar fi nedrept să nu recunoaștem că treptat, în formă, dar și în practică, începe să se joace și la noi teatrul acesta occidental. M-a bucurat să aud zilele trecute că, la Finanțe, se gândește o nouă abordare pentru a motiva marii contribuabili, mai prietenoasă, poate cu alocarea unui expert pentru a ține legătura cu acel contribuabil... E bine, mi-am zis. Să apucăm s-o vedem și pe-asta!

Dar, până atunci, măcar să trecem peste DAC6! Pe când un proiect de lege? Poate cu un ghid explicativ?! Și acesta - realizat după discuții serioase, consultări cu intermediarii, cu marii contribuabili. Da, asta chiar ar fi ceva. Ar fi...alternativen.

 

Articol apărut în ”Consultant Fiscal” nr.63, iulie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

E ușor să-i taxezi pe politicieni pentru vorbele pe care le livrează cu înflăcărare. Ieri, președintele în exercițiu al Consiliului European, Donald Tusk, transmitea un tweet pentru a ne informa că ”Sunt un fanatic al integrării Europene, (…) Ursula von der Leyen vobește serios când spune că va lupta cu pasiune pentru unitatea și puterea Europei”. Peste câteva ore, dna Von der Leyen, în calitate de candidat la funcția de președinte al Comisiei Europene, avea să preia pasiunea pentru a-i convinge pe eurodeputații sceptici – ”oricine vrea să vadă o Europă puternică, care crește și înflorește, va găsi în mine un pasionat aliat în lupta sa”. O înflăcărare semnalată de marile agenții de presă și care, ca amănunt, nu se găsește în forma inițială a discursului.

Poate sună frumos – „pasiune”, poate chiar și ”fanatismul bun”, in extremis, dar s-ar putea ca mai eficiente să fie argumentele solide și bine explicate, mai ales când ai de-a face cu 28-1 state membre conduse și ele de politicieni care, la o adică, se simt datori să apere cu pasiune/ fanatism interesele naționale.

Probabil însă că nu pentru pasiunea sa a primit ieri dna Von der Leyen, oficial, mandatul de șef al Executivului European. Să ne uităm așadar cu atenție la pragmatismul vorbelor sale, de pilda cele din ”Agenda mea pentru Europa” prezentată ieri: ”O bază comună consolidată de impozitare va oferi companiilor un singur set de reguli pentru a-și calcula impozitul pe profit în UE. Este un proiect vechi și mă voi bate ca acesta să devină realitate.”

Că este un proiect vechi, nu încape îndoială. În ”Agenda mea” din iulie 2014, candidatul Jean- Claude Juncker venea în fața noului Parlament cu o frază care avea să spună multe: ”Voi continua să promovez în special cooperarea administrativă dintre autorităţile fiscale şi activitatea desfăşurată în vederea adoptării la nivelul UE a unei baze fiscale consolidate comune a societăţilor şi a unei taxe pe tranzacţiile financiare”. La taxa din urmă a renunțat (ecourile Marii Crize s-au mai estompat de atunci), deși ideea unei taxe speciale avea să revină, pentru zona digitalului de data asta. Dar cooperarea administrativă s-a întărit [1], iar baza fiscală comună și apoi consolidată (CCCTB) avea să revină cu toată forța.[2]

Din iunie 2015, deja puteam să anunțăm – vine CCCTB (aici, comentariul din iunie 2015)! Și venea cu altă viteză: obligatoriu pentru marile companii (în 2011, era vorba să fie doar opțional). Iar viteza tot creștea. Am urmărit de atunci acest tren, cu pasiune, nu-i asa, cum se strecura în toate comunicatele privind viitorul european, cum a ieșit din Parlamentul European, cum a mai primit un nou impuls de la motoarele Germania și Franța în gara de la Meseberg și cum a ajuns la ultimul compromis, petrecut chiar luna trecută în timpul Președinției noastre la Consiliul UE (aici, comentariul din iunie 2019).

Acum trenul ni se arată la adevărata lui dimensiune – să ne așteptăm la o bază comună obligatorie pentru (mai) toate companiile europene. Ce mai lipsește? Un mic detaliu, legat de poziția unor state membre, precum Irlanda, care, din pasiune, mai pun întrebarea: bun, și nouă ce ne mai rămâne dacă ne luați și ultima pârghie de competitivitate fiscală? (aici, un articol recent despre starea de spirit a irlandezilor, împărtășită de statele nordice).[3]

Detaliul care ar putea schimba fața fiscalității în Europa? Extinderea posibilității ca și în domeniul fiscalității marile decizii europene să se poată lua pe baza majorității calificate (fiscalitatea este încă ultimul bastion în care mai e nevoie de unanimitate la nivelul UE). Altfel spus, va fi suficient ca marile state să-și atragă o mână de aliați și astfel voința lor să fie lege fiscală europeană (aici, poziția TPS pe acestă temă). Desigur, agenda doamnei Von der Leyen are un cuvânt și despre aceasta – ”Voi face uz de clauzele din Tratate care permit ca propunerile din domeniul impozitării să fie adoptate prin co-decizie ( împreună cu Parlamentul) și prin majoritate calificată în Consiliu. Aceasta ne va permite să fim mai eficienți și să avem capacitatea de acționa rapid la nevoie”.

Doar încălzirea pentru marele CCCTB este (deja faimoasa) taxă digitală, de care aminteam mai sus, un impozit pe cifra de afaceri a marilor jucători din domeniul tehnologiei [4].

La drept vorbind, aceasta e mai degrabă un fanatism al francezilor la care, de voie-de nevoie s-au aliat și alții (declarativ, și România, încă din 2017). În primăvară, însă, a trebuit să se recunoască neîntrunirea unanimității (pe fond, pe aceleași motive de la CCCTB). Deocamdată, francezii au bravat introducând primii propria taxă digitală, atrăgând deja un răspuns … pasional din partea americanilor (faimoasa rezoluție 301 care se poate sfârși cu suprataxe vamale).

Desigur, francezii și cei care se mai gândesc la astfel de inițiative pe cont propriu nu pot fi lăsați singuri. Din nou, dna Von der Leyen: ”Mă voi asigura că impozitarea marilor companii de tehnologie este o prioritate. Voi munci din greu pentru a mă asigura că actualele propuneri aflate pe masa negocierilor se transformă în lege. Dacă, până la sfârșitul lui 2020 nu se ajunge la o soluție globală (OECD) pentru impozitarea corectă a digitalului, UE trebuie să acționeze de una singură”.

De mai bine de cinci ani, închei intervențiile mele cu o întrebare – cum jucăm noi, România? Nu e o întrebare venită din pasiune, ci din pragmatism. Știu, mulți jucători din economia noastră gândesc la fel – vrem în Europa, nu vrem să ne opunem trenurilor europene, dar vrem să treacă și prin gara noastră. Or, ne trebuie un răspuns la întrebarea (irlandeză) de mai sus, legată de competitivitate. Și asta cât mai repede, pentru că noul dispecer german de la Bruxelles, cum se vede, nu mai are timp să aștepte următorii cinci ani.

Note:

[1] vezi obligativitatea companiilor să raporteze pentru fiecare țară unde sunt prezenți, CbCR, acum și supra-transparență pentru intermediari, DAC6
[2] Inclusiv precedenta Comisie condusă de Manuel Barroso își pusese toată energia și pasiunea în deschiderea vechiului dosar al bazei comune. Așa e cu marile dosare – ele sunt pe Agendă, indiferent de cine ține, pentru moment, acea agendă. Sau mai potrivit ar fi să vorbim de trenuri legislative (de altfel, o comparație folosită chiar la nivelul Uniunii) care poate își mai ajustează traseul, mai trec peste un macaz, dar destinția rămâne, în linii mari, aceeași.
[3] Pe partea lucioasă a monedei există, desigur, avantajul eliminării barierelor intra-europene, legat de administrarea tranzacțiilor intra-grup, să spunem. Dar reversul e mai puțin atractiv acum. Foarte pe scurt – economiile mici vor fi în situația să alerge pe aceeași bandă de viteză cu cele mari. Intrăm practic într-o competiție și mai dură pentru investitorii de calibru, pentru valoare adăugată. Mai pe larg, în acest comentariu.
[4] Cu titlu de comparație, o astfel de taxă ar echivala cu penalizarea politicienilor pentru toate vorbele pe care le scot pe piață. Or ei ne spun de fiecare dată – e prea simplist așa, judecați-ne după rezultate, nu după vorbe! Cam asta cer și companiile – taxați-ne după rezultate (profit), nu după vânzări!

 

Articol apărut și pe hotnews.ro și contributors.ro, iulie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS 

”…dacă astăzi suntem optimiști (Zona Euro e solidă) e pentru că această Comisie a luat măsuri potrivite și trebuie să amintim urbi et orbi de acest efort pe care l-am făcut, nu doar în spațiul închis pe care îl numim bula bruxelleză” - comisarul european pe probleme financiare, Pierre Moscovici, vorbind săptămâna trecută pe tema aprofundării Uniunii Economice și Monetare, într-un exercițiu de (auto)apreciere dar și (puțină) autoironie.

Când iese din bula sa, „papalitatea” bruxelleză își binecuvântează enoriașii cu directive care să paveze drumul spre Sfântul Graal al definitivării marelui proiect european. Un drum care – și așa plin de meandre – este complicat de intermediarii naționali, guvernele statelor membre, fiecare venind cu propria interpretare după ce citește ”urbi et orbi”.

Un exemplu edificator: DAC6 sau directiva privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, ajunsă la a 6-a variantă, și care îngrozește spațiul fiscal european. Am vorbit despre DAC6 si în iunie anul trecut, încercând să avertizez asupra ”provocărilor” pe care le ridică transpunerea unui text care din start aruncă anatema asupra tuturor tranzacțiilor economice (trasfrontaliere și nu numai) identificate ca având un potențial efect de ordin fiscal.

Identificate de cine?, veți întreba. Să spunem așa: identificate de dumneavoastră, participanții la acea tranzacție, alături de consultanții dumneavoastră (unde e cazul). Bun, dar identificate în funcție de ce?, poate continua întrebarea pertinentă. Din păcate, răspunsul nu ar fi pe măsură – identificarea se face după o listă de caracteristici distinctive (”hallmarks”, în original) menționate în directivă de o manieră foarte generală, cu libertate pentru statele membre să le concretizeze cum vor ști/ vor vrea.

A trecut un an de la intrarea în vigoare a directivei (25 iunie 2018), suntem la o jumătate de an până la adoptarea obligatorie la nivel național (decembrie 2019) și la un an distanță până la prima raportare (august 2020) a tranzacțiilor identificate … retroactiv, începând cu data de 25 iunie 2018.

Romania este printre statele care au ales să împingă cât mai mult momentul luării unei decizii, ceea ce începe să fie un factor suplimentar de stres pentru companiile românești, fie ele cu investitori străini sau locali. Chiar dacă obligația de raportare a respectivelor aranjamente fiscale le revine intermediarilor – contabili, consultanți, avocați, bănci etc., – în final sunt vizați clienții lor. Sunt însă și situații în care obligația de raportare îi revine direct contribuabilului relevant.

Întrebările nu mai pot fi amânate, răspunsurile nici atât. O să facem și noi ca polonezii care au extins directiva, cerând ca să fie raportate pe lângă tranzacții transfrontaliere și tranzacții interne? Și fiindcă textul directivei cere ca sancțiunile pentru neraportarea tranzacțiilor sa fie ” eficace, proporționale și cu efect de descurajare”, guvernul de la Varșovia a produs o lista de amenzi de la sute de mii de euro până la peste două milioane de euro. De bine de rău, însă, au mai scos și un ghid de 100 de pagini, cu exemple și clarificări.

O abordare similară – cu extinderea directivei și la tranzacții interne – a ales și Germania, dar s-a arătat mult mai reținută la capitolul sancțiuni (25.000 de euro). Și, desigur, avem și aici un ghid. Sigur, un ghid este un gest elementar de curtoazie din partea unei administrații fiscale care primește munți de informații direct de la companii, multe informații date chiar pe tradiționalul principiu de-a sufla și-n iaurt, că nu se știe ….

Există CbCR (raportare pentru fiecare țară în parte), vine acum și DAC 6. Transparența aceasta aduce avantaje, desigur, dar și un cost imprevizibil – un stres urbi et orbi, adică pentru imensa majoritate a contribuabililor care își văd de treaba lor economică, ferindu-se cât pot de dispute fiscale.

În aceste condiții, voi spune ca de fiecare dată – pentru transpunerea în legislația internă (a DAC 6, de data aceasta) nu există decât o singură soluție viabilă: consultarea pas cu pas între guvern și mediul de afaceri. Pe fond, contribuabilul onest este pe aceeași lungime de undă cu guvernul: el este pentru eliminarea reală a practicilor dăunătoare competiției și, implicit, bugetului. Nu are nici un sens ca tocmai acest contribuabil să se vadă paralizat într-un ghem de suspiciuni generalizate privind modelul lui business si tranzacțiile efectuate, de să-i fie lehamite să mai iasă din casă, pentru că, nu-i așa?, se interpretează…

Azi-mâine trebuie transpusă și acestă directivă. O facem copy-paste sau de maniera ”mai catolici decât Papa”, cum s-a întâmplat cu ATAD-ul (directiva anti tax avoidance)? Contribuabili corecți din economia reală au nevoie de răspunsuri cât mai clare. 

Sunt sigur că specialiștii din ministerul de finanțe știu care e miza transformării administrației pentru a fi cu adevărat partenerul contribuabilului. Chiar zilele trecute Președinția Română la Consiliul UE a mai avansat o formulă de compromis pentru ceea ce va fi marea revoluție fiscală europeană – baza comună de impozitare, ulterior consolidată – CC(C)TB. Este tot mai conturat ”compromisul” în jurul soluției franco-germane de anul trecut (Meseberg, iunie 2018) ca acestă bază europeană să se  aplice tuturor plătitorilor de impozit pe profit ( poate doar cu ceva excepții). 

Am vorbit de nenumărate ori de acestă CC(C)TB ca de o autostradă pe care vor fi puse să alerge împreună economiile mici cu cele mari. Intrăm practic într-o competiție și mai dură pentru investitorii de calibru, iar ultimul lucru pe care aceștia ar trebui sa îl audă e că în România administrația e … ostilă.

Suntem într-o realitatea europeană pe care nu prea putem s-o schimbăm noi, din partea noastră de ”orbi”! Dar cu atât mai mult avem datoria să schimbăm realitatea noastră românească!

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, iunie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS