Google a încheiat zilele trecute, la Paris, un acord estimat la un miliard de euro pentru încheierea disputelor fiscale vechi, pe care le avea de aproape 10 ani cu statul francez.

Știrea este surprinzătoare și ... nu prea. Deși a obținut câștig de cauză (în prima și doua instanță administrativă franceză) pe chestiuni tehnice din sfera fiscalității intra-grup (legat de inexistența unui sediu administrativ în Franța – vezi aici studiul de caz ”Eroarea 404”), gigantul internet nu putea rămâne în afara valului (politic): practic toate platformele digitale americane au încheiat recent înțelegeri cu Fiscul francez asupra trecutului, pregătindu-și astfel terenul pentru a primi deja celebra taxă GAFA (inițiativa franceză de taxare a veniturilor obținute de marile platforme din vânzarea de bunuri, intermedierea de servicii și publicitatea online).

Mai surpinzătoare este valoarea acordului – care depășește toate celelalte înțelegeri semnate de Google cu alte mari administrații europene (de la Londra și Roma) și care se apropie de toate încasările estimate de Fiscul francez din ”taxa GAFA” pe primii doi ani (2019 și 2020).

Asemenea știri sunt însă doar despre ce se întâmplă la ei, în marile capitale: ne interesează și pe noi, contribuabilii români, fie și prin faptul că locuim în aceeași fiscalitate (unită/în curs de unificare) europeană. Nu vom vorbi acum despre cum se va ajunge, în scurt timp, la soluții europene, inclusiv pe tema impozitării internetului – am scris de mai multe ori pe acestă temă (comentarii recente -”Bătălia fiscală a noului șef al Comisei Europene” și ”Europa care va veni”).

De acestă dată însă ne-am oprit asupra unei alte intersecții de interes, iarăși surpinzătoare și nu prea – un carrefour dintre acordurile Fisc-contribuabil și lupta împotriva evaziunii fiscale.

Am mai vorbit pe platforma noastră de transfer pricing, dar și în presă, despre acestă temă care ar trebui să fie una din liniile de forță ale reformării fiscalității din România. De acestă dată, prin noul comentariu TPS, vom aduce în scenă și viziunea principială à la française. Sperăm să fie auzite și luate în seamă și pe la noi.

Lectură cu folos, vă dorim, și vă reamintim că Transfer Pricing Services este la arm's length distanță: suntem nu doar partenerul dumneavoastră de transfer pricing, ci și un partenerul dumneavoastră, al celor care doriți schimbarea în bine a sistemului fiscal românesc! Nu ezitați să ne transmiteți orice comentariu/punct de vedere (și) pe acestă temă. (Și nu uitați nici de seminariile noastre!)

 

Lupta cu evaziunea, faza națională: noi defilăm cu închisoarea, francezii (re)descoperă egalitatea în fața impozitului!

“Legislaţiile statelor europene sunt în mare măsură asemănătoare legislaţiei româneşti, diferenţele apar la modul de aplicare a dispoziţiilor legale, la organizarea şi funcţionarea aparatului fiscal al statului, la predictibilitatea şi consecvenţa deciziilor judiciare luate în cazurile de fraudă fiscală şi, nu în ultimul rând, la crearea de bune practici pentru intensificarea cooperării, întărirea încrederii între administraţiile fiscale şi contribuabili, pentru realizarea unei transparenţe mai mari cu privire la drepturile şi obligaţiile contribuabililor şi încurajarea unei abordări orientate spre servicii”.

Acest paragraf (sursa la nota [1]) mi s-a părut excelent în a explica unui străin de ce din ”proiectul Teodorovici de modificare și completare a Legii 241/2005 pentru prevenirea și combatarea evaziunii fiscale”, opinia publică de la noi a reținut doar ”Teodorovici vrea  să bage la pușcărie datornicii la stat”. Bine-bine, mi-ar spune străinul, dar și la noi, în Franța, în Germania, în Italia etc. sunt datornici la stat care ajung la pușcărie. Pușcăria este, vrem-nu vrem, un mijloc de combatere a fraudei, fraudă care vrem-nu vrem există și la noi și, pare-mi-se și la voi, la români.

Nu te înșeli, stimate străin, i-aș răspunde atunci, dar dumneata poate ești străin de acest climat de neîncredere care domnește în sistemul românesc. Sunt atâtea lucruri fără sens care paralizează contribuabilul corect, cel care vrea să rămână corect, încât acesta se teme, e mereu în alertă să nu fie încadrat la cei răi (răi cu intenție).

Că veni vorba de sens. Ce sens avea ca acest proiect să fie vândut ca un proiect nou, chiar revoluționar, când el este doar o cosmetizare a unei legi care are nevoie de mult mai mult, pentru că trebuie adaptată pe fond la realitățile epocii noastre. Acum 15 ani mai credeam poate că biciul face minuni și agitam spectrul cătușelor. Cât a scăzut frauda fiscală de atunci? Cât de rău s-au speriat cei rău intenționați? De ce rămânem campionii Europei la neîncasările din TVA, spre exemplu?

Să ne gândim că vorbim de o lege care în titlu se declară pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dar care nu se gândește (de 15 ani) să definească în text ce se înțelege, ce ar trebui să se înțeleagă prin această evaziune. [1] Am fi surprinși să vedem că aceasta e un subiect esențial cel puțin în ziua de azi, când administrații fiscale din toată lumea (realmente din toată lumea) se concentrează pe gestionarea tax avoidance.

Ce înseamnă asta?– acea evitare (avoidance) a plății taxelor care nu are caracter penal pentru că se bazează pe o intrerpretare diferită a legislației sau pur și simplu pe o inadecvare a legislației la realități obiective. Adaptarea legislației trebuie să caute însă să rezolve cât mai bine dilema: evaziunea e cu sau fără intenție?

Desigur, pentru cei care intenționat ascund fonduri, care se ascund în spatele unor tranzacții fictive, care inventează lanțuri de distribuție etc., închisoarea rămâne tratamentul corect, pentru că ce fac ei se cheamă FRAUDĂ (așa cum am susținut și în comentariul din octombrie anul trecut ”Bormașina și evaziunea”). Dar să nu-i băgăm în aceeași oală cu cei care, având toate cărțile pe față, îți spun – eu cred că obligația mea de plată la stat este de atâta și mă bazez pe lege ca să susțin asta.

Împotriva acestor ne-frauduloși, abordarea în forță se cere să fie … ajustată!

Iată un studiu de caz care pică mănușă pentru subiectul nostru. O mănușă de catifea pe un pumn de fier, cum ar zice francezii.

Franța vs. Google – acord istoric, principiu nou

Vom vorbi despre ”un acord istoric, mai întâi pentru finanțele publice și apoi pentru că marchează sfârșitul unei epoci”. În acest mod triumfal se încheie un comunicat de mai puțin de o pagină transmis săptămâna trecută la Paris de dna Belloubet, Ministrul Justiției (care, pe actele oficiale, primește și titulatura de Păstrător al Marelui Sigiliu – Garde des Sceaux), împreună cu dl. Darmanin, ministru al Acțiunii și al Conturilor Publice. Comunicatul anunță ”reglementarea definitivă a contenciosului în curs legat de impozitarea Google în Franța”, iar cei doi miniștri ”salută Convenția judiciară de interes public (CJIP) încheiată între Parchetul național financiar (PNF) și întreprinderea Google”.

Presa din Hexagon a vehiculat nivelul acordului undeva la un miliard de euro. Suma nu e de ici de colo, e drept, dar o așa pompă republicană pentru o chestiune fiscală?

Explicația se găsește ușor! Google este G-ul din celebrul patrulater al giganților economiei-internet, botezat GAFA de francezi, și care nu-și încheiase până acum socotelile fiscale (vechi, nota bene!) cu administrația franceză. Au făcut-o în ultimul an ”A”-ul Amazon, și ”A”-ul Apple, iar ”F”-ul de la Facebook a fost fericit să anunțe schimbări în modul în care raportează veniturile în Franța. Dar G era chiar peștele cel grozav și mult așteptat (practic Google a asigurat jumătate din cât au anunțat/au lăsat să se înțeleagă autoritățile franceze că au recuperat de la toți marii jucători de tehnologie).

Am scris aici despre ”Operațiunea Laleaua” din iunie 2016, când un desant de aproape 100 procurori și investigatori dădea iama în birourile Google din Paris, în căutare de „fraudă fiscală în formă agravată și spălare de bani”. Au plecat cu ”câțiva terabytes de informație” și s-ar fi putut spune că aceasta e o metodă mai puțin ortodoxă de a impulsiona finalizarea litigiului (tehnic) care trena de câțiva ani între Fisc și marea companie Google. La vremea respectivă, guvernul Hollande (cu dl. Macron ministrul Economiei) privea superior proaspătul acord încheiat la Londra între Fiscul Majestății Sale și același Google, practic pe aceeași chestiune etichetată ”penală” – Google își raportează vânzările pe Europa la sediul social din Irlanda, iar restul birourilor funcționează pe comisioane acordate de la Dublin (potrivit funcțiilor îndeplinite și riscurilor asumate de fiecare birou).

Aceasta e, de altfel, acuzația care planează, într-o formă au alta, asupra tuturor GAFA, cu diferența că, spre exemplu, Amazon își derulează operațiunile europene din Luxemburg. Aceată caracteristică a economiei-internet face ca o administrație națională precum cea franceză să estimeze câteva miliarde (1,7 mld. Euro în 2011) în veniturile obținute de corporație de pe piața franceză, în timp ce filiala franceză a corporației să raporteze, cu acte, doar câteva sute de milioane (circa 200 milioane) pentru prestațiile aduse (diferență care se reflectă, desigur, și în profitul așteptat).

Revenind: HMRC-ul britanic încheia în ianuarie 2016 un acord de doar 130 de milioane de lire (”Transfer pricing în cuvintele lui Shakespeare”), francezii mai așteaptau undeva la 1,6 miliarde de euro de la Google (în condițiile în care, totuși, cea mai mare piață din afara SUA este UK, nu Franța).

Trece un an de la acest episod și francezii par că încă trebuie să mai aștepte. În iulie 2017, Tribunalul administrativ de la Paris dă câștig de cauză Google și nu Fiscului francez (aici, despre explicațiile tehnice legate de sediu permanent și prețuri de transfer).

Intra atunci în scenă dl. Darmanin, proaspăt numit în administrația noului președinte En marche, dl. Macron, cu o declarație poate puțin înțeleasă la acea vreme – ”vom face recurs la acestă decizie pentru că e o chestiune de principiu, dar … dacă Google este gata să intre într-un demers sincer pe lângă guvernul francez pentru a-și regulariza situația într-un cadru de acord tranzacțional inteligent pentru companie dar și pentru finanțele publice, ușa noastră este deschisă. E de preferat un bun acord unui proces prost”(s.n.)

După Londra, gigantul american mai bifase un acord cu Fiscul de la Roma (300 de milioane de euro) dar părea de neînțeles de ce ar urma aceeași cale amicală și cu un Paris dovedit ostil, atâta timp cât, pe calea justiției administrative, Google avea să continue să câștige la puncte – în aprilie anul acesta, Fiscul francez a pierdut și la Apel.

Așa l-au întrebat și jurnaliștii de la Le Figaro, zilele trecute, pe dl. Darmanin – ”ce interes au companiile acestea să mai încheie un acord când sunt aproape sigure de câștig în procedură administrativă”? Răspunsul ministrului a venit în același format: ”e de preferat un acord bun în locul unui proces prost”.

Sigur, că astfel de acorduri pot fi mai bine citite în contextul faimoasei taxe GAFA pe care Parisul o va aplica vânzărilor acestor giganți pe piața franceză. Încheierea litigiilor vechi poate fi un semn (politic) că s-a convenit totuși o bază de impozitare nouă, care nu ar trebui să fie chiar atât de dură (mai ales că președintele francez a sugerat că ar fi căzut la pace cu președintele Trump pe acest subiect extrem de sensibil al impozitării ”pasagerilor clandestini ai lumii contemporane” – Macron dixit).

Dar pentru a fi pusă în aplicare, politica are nevoie de un instrument tehnic. Și acesta este tocmai acel CJIP pe care îl saluta comunicatul francezilor. Prin noua lege anti-fraudă din octombrie 2018, ”Convenția Judiciară de Interes Public a fost extinsă de la dosarele de corupție, trafic de influență, spălare de bani și la cele de fraudă fiscală, autorizând reglementarea pe cale tranzacțională a dosarelor fiscale care fac obiectul unei anchete în curs”.

S-a spus că se trece la o justiție à l' américaine. Anglo-saxonii, în general, au înțeles mai devreme – la un moment dat, însuși sistemul de justiție are nevoie să spună punct și de la capăt. Pentru că se poate întâmpla ca, tocmai pe legislația în curs, după lungi și costisitoare procese, contribuabilul vizat să ajungă să evite să fie prins. Urmarea? încălcarea unui … drept, dacă vreți să priviți așa: egalitatea în fața impozitelor!

Iată ce spune ministrul Belloubet, Garde des Sceaux – ”Încheierea acestui caz (affaire) rată că justiția financiară dispune de acum înainte de instrumente eficiente pentru a lupta contra fraudei fiscale. Egalitatea în fața impozitelor este unul din principiile fondatoare ale pactului nostru republican. Hotărârea noastră de a asigura respectarea acestui principiu este esențială pentru restaurarea încrederii concetățenilor noștri în acțiunea Statului”.

Acum câțiva ani, Consiliul Constituțional din Franța arăta că actele de fraudă fiscală aduc atingere interesului financiar al Statului și cauzează un prejudiciu în primul rând Trezoreriei publice (sursa, aici), lăsând astfel intact un privilegiu al Ministerului Finanțelor (cunoscut ca ”le verroux de Bercy”) de a selecta cazurile de evaziune pe care le trimite în penal. Se estimează astfel că, din 16.000 de infracțiuni fiscale constatate anual, doar în jur de 1.000 sunt transmise pe drumul justiției penale (sursa, aici).

Pour la bonne bouche 

Mi s-a părut util să văd în comun inițiativa românească și cazul francezilor, pentru că, deși tratează aceeași problemă a evaziunii, cele două vorbesc de abordări diferite, din epoci parcă diferite.

Orice mi s-ar spune, nu cred că statul francez este slab dacă a ales calea negocierii și că alege să nu înfunde instanțele cu procese cât războiul de 30 de ani, iar statul român este puternic că, nu-i așa?, zăngăne niște cătușe să sperie duhurile rele (apropo, posibilitatea negocierii cu contribuabilul o recomandă FMI și ANAF-ului nostru, de câțiva ani!).

De ce, într-o UE unde a devenit literă de lege schimbul de informații despre contribuabili (ultima dată am vorbit aici – ”Urbi et orbi de la Bruxelles, DAC6”), autoritățile române nu pot pune o întrebare simplă la Paris – voi cum ați schimbat anul trecut legea voastră de prevenire și combatere a corupției?

Chiar așa, de prevenire. Magistrații români, de la care am preluat citatul de la începutul acestui comentariu (vezi nota [1]) arătau cum ”caracterul preventiv trebuie să însemne în primul rând cointeresarea contribuabilului suspect de fraudă fiscală de a acoperi prejudiciul, ca acţiune imediată, din proprie iniţiativă, şi reducerea rolului organelor judiciare în acest proces la minimum, cu beneficii din partea ambelor părţi”.

Un stat puternic și care, în mod fatal, devine și mai puternic (cu ajutorul directivelor europene) trebuie să învețe să-și gestioneze forța. Un asemenea stat este dator să acționeze toate pârghiile – și dacă nu le are să le inventeze- pentru a face să funcționeze CONFORMAREA VOLUNTARĂ A CONTRIBUABILULUI. În numele egalității în fața impozitului, întregul sistem administrativ este dator să vină cu legi mult mai clare [2], proceduri pragmatice, transparente, servicii de suport pentru clientul-contribuabil. Nu sunt vorbe în vânt. Dacă, în formă, legea noastră poate seamănă cu cea europeană (vezi citatul de la început), nu răsare din ea, automat, și sistemul european așteptat.

Dar, desigur, vorbind de stat, vorbim de fapt de întreaga noastră societate. De modul cum tratăm azi evaziunea depinde nu atât bugetul nostru de azi, cât bugetul de mâine, al copiilor noștri.

Note:
[1] Am găsit acestă observație în ”Ghid de bune practici în domeniul combaterii infracțiunilor de evaziune fiscală”, lucrare apărută în 2015 sub egida CSM – Institutul Național al Magistraturii și din care am preluat și citatul de la începutul acestui comentariu. Din acest bine documentat ghid am mai aflat că, în anii 1930, juriștii români făceau distincție între ”evaziune fiscală la adăpostul legii și evaziunea fiscală frauduloasă, ilegală și ilicită”. Altă epocă!
[2] N-am mai adus în discuție faimosul articol 6 din legea 241/2005 (miezul discordiei și în noul proiect) care a fost trimis la plimbare în 2015 de Curtea Constituțională, nu pentru că ar fi prevăzut pedeapsa cu închisoarea pentru neplata la stat, ci pentru că era neclar la ce anume se aplică exact această pedeapsă. Oricum, diferența de 10 ani (dintr emiterea legii, în 2005, și decizia Curții, până în 2015) arăta eficiența aplicării legii.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, septembrie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

0

Cu o săptămână în urmă, Groenlanda era protagonista unei știri care trecea neobservată, considerându-se, probabil, că ține de noua normalitate – într-o singură zi, de pe insulă, s-au topit 12,5 miliarde de tone de gheață! Dacă ne plac comparațiile, vorbim de o cantitate suficientă cât să acopere întreg statul Florida sub 12 cm. de apă sau toată Danemarca să fie sub jumătate de metru de apă. Dar cred că nimănui nu-i plac astfel de comparații și de aceea le lăsăm, cu nonșalantă, celor de mâine (oricum o asemenea topire rapidă a gheții n-ar fi trebuit să se producă decât peste vreo 50 de ani!)

Probabil când se vor topi și mai bine ghețarii, iar Groenlanda o să ajungă verde din nou, se va înțelege mai bine anecdotica din jurul acestei întâmplătoare propuneri a americanilor din vremea lui Donald Trump, de a cumpăra insula de la danezi. Chiar dacă politicienii micului regat au taxat imediat propunerea ca absurdă (cuvânt care l-a făcut pe Trump să aibă o reacție absurd de nediplomatică anulând vizita de stat la Copenhaga), merită semnalat un articol apărut chiar în aceste zile într-un important ziar local, care arată că, într-un nou Arctic, unul dezghețat, americanii se vor bate cu orice preț să câștige lupta pentru Groenlanda în fața rușilor și chinezilor. E greu de spus acum ce înseamnă cu orice preț. Dar asta e geopolitică, cu bătaie pe termen cel puțin mediu.

Deocamdată și cât încă mai există ghețari, am să aduc în atenție și partea mai puțin vizibilă a acestui întâmplător scandal. Ajungând la Copenhaga, după primirea la regina Margrethe, președintele Trump ar fi avut ce să vorbească cu dna Frederiksen, tânara șefă a executivului danez, și în afara temei Groenlanda. S-ar fi plâns de o daneză care ”urăște Statele Unite mai mult decât oricine am întâlnit până acum”. A spus asta acum o lună, a mai spus-o și acum un an, așteptându-l la Washington pe șeful Comisiei Europene, în plin război comercialo-fiscal transatlantic – ”doamna voastră de la taxe … chiar ne urăște!”.

Doamna în cauză nu e chiar de la taxe, ci pe foarte aproape: dna. Vestager, Margrethe Vestager, în ultimii cinci ani Comisarul pe probleme de concurență al executivului UE. În această calitate, doamna a condus cu mână forte anchete care s-au soldat cu amenzi de miliarde, chiar zeci de miliarde împotriva giganților americani Apple și Google, sub acuzații de concurență fiscal neloială (am vorbit pe larg în articolul din iulie anul trecut despre Atlant-EXIT).

Până de curând, dna. Vestager a fost în cărți să preia chiar șefia Comisiei pe următorii cinci ani. (de notat că mica Danemarcă este considerată printre primele cinci state ca influență la nivelul UE). Numirea nu s-a mai produs, dar sunt șanse mari să o regăsim pe energica daneză și în noua Comisie (fiind propunerea fermă a țării sale), chiar pe același post. Numirea dnei Vestager ar fi un semnal clar că Europa nu cedează în lupta fiscal transatlantică și, pe lângă continuarea marilor investigații (în esență cazuri de transfer pricing), e hotărâtă să accelereze, cu orice preț?, și acele proiectele controversate, care-i irită pe partenerii americani. Și mă gândesc aici la lupta direct pe veniturile giganților internet (americani) sub forma taxei digitale, apoi la lupta pe împărțirea profiturilor după noile reguli europene, prin baza comună consolidate de impozitare (CCCTB). De ambele proiecte a amintit în planurile sale si dna Von der Leyen, proaspăt numita șefă a Comisiei.

În lumea pe care o știam până acum, fiscalitate între frați (între membrii aceluiași grup) se trata pragmatic, în prețuri de piață. Dar lumea se schimbă, fiscalitate se schimbă și încep noi lupte care, deocamdată, nu știm cum se vor tranșa. Cel puțin atâta timp cât se duc sub sloganul, absurd din punct de vedere economic, ”cu orice preț”.

Ca de fiecare dată, în vremuri de criză mai apar și oportunități. Revenind pe terenul nostru, după ce americanii tocmai ne-au transmis zilele astea că ne văd un viitor strălucit, probabil că și europenii vor dori să știe mai în detaliu cum jucăm? La drept vorbind, cu abilitate am putea obține un statut cu adevărat pe măsura potențialului nostru. Dacă tot am intrat în sezonul alegerilor, poate căpătăm ceva răspunsuri la întrebările importante care ar trebui să ne preocupe. Și asta până să se facă Groenlanda verde din nou.

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

Dragii noștri DAC-parteneri,

Peste un an de zile, vom fi, cu toții, în febra depunerii unei noi declarații la Fisc – declarația de UT (Ultra Transparență) conform directivei europene cu nume de cod DAC6.

Știm că este vacanță și s-ar potrivi vești despre cum să vă apărați de ultra-violete. Ei bine, chiar asta vrem să facem – să vă dăm vești ... protectoare!

Nu, nu putem spune că nu se mai aplica DAC6, pentru că nu există alternativă! Nu putem nici măcar să vă spunem că a apărut un text legislativ clar de transpunere internă a DAC6, pentru că nu a apărut deloc (trebuie să se producă undeva prin toamnă).
Dar putem să vă ajutăm să treceți cu bine și peste acestă nouă piatră de încercare.

Vă propunem un DAC-parteneriat special care să vă dea liniștea necesară pentru vara lui 2020:

▪ Analiza tranzacțiilor / aranjamentelor fiscale transfrontaliere pe care compania dumneavoastră le derulează începând din, atenție!, 25 iunie 2018. Selectăm împreună ceea ce ce trebuie raportat.
▪ Evaluarea consecințelor raportării asupra companiei dumneavoastră. Vom fi de pe acum atenți la acele tranzacții ”la care inspecția fiscală ar vrea să se uite cu mai multă atenție” (Bruxelles dixit!).

Iată acum, în premieră pentru piața autohtonă, un text de lămuirire și introducere în tematică.

Din toamnă, vă așteptăm la primele seminarii cu aspecte concrete privind implementarea DAC6. Vă rugăm să nu ezitați să ne trimiteți orice întrebare vă preocupă, pentru a ne pregăti cu cele mai potrivite răspunsuri.

Dacă sunteți interesați să participați la aceste seminarii, vă rugăm să ne transmiteți un simplu mesaj cu subiectul "Seminar DAC6".

Rămânem partenerul dumneavoastră de încredere și nu uitați – doar DACă vă pregătiți din timp, puteți pune fără teamă celebra întrebare WHAT’S UP, DAC?

Echipa TPS

Să ajungi mai repede la contribuabil prin consultantul acestuia nu este o politică nouă. A început acum 20 de ani în Statele Unite și a continuat în Marea Britanie prin obligarea intermediarilor să raporteze așa-numitele scheme de tax-avoidance. Uniunea Europeană intră acum în club cu un experiment imprevizibil, prin introducerea unor standarde minime comune privind raportarea „modalităților transfrontaliere de planificare fiscală potențial agresive”. Un experiment imprevizibil în primul rând pentru grupurile multinaționale care vor trebui să facă față interpretărilor din 27 (28 pentru că, în ciuda Brexitului, se pare că se va aplica și în UK) de jurisdicții încă diferite la capitolul taxare directă.

În pregătirea momentului inevitabil în care DAC6 va ajunge și în România, TPS a adunat, în premieră, o parte din multele întrebări și neclarități, dar și puținele elemente de certitudine legate de noile obligații, pe baza materialelor apărute până în prezent la nivelul Comisiei și al altor state membre.

Continuarea aici - articolul apărut în revista ”Consultant Fiscal”, nr 63. Autor, Adrian Luca, TPS  

Citesc un proiect de lege al Ministerului de Finanțe de la Berlin, datat ianuarie 2019. 65 de pagini, pentru 10 articole. Vor să se facă bine înțeleși. Altminteri, nu se întind la vorbă. Capitolul A - Generalități: (I) Scopul și necesitatea - o pagină; (II) Rezumat – ce presupune legea – o jumătate de pagină; (III) ... să vă prezint originalul! (III) „Alternativen. Keine. Die Richtlinie 2018/822/EU ist bis 31. Dezember 2019 in nationales Recht umzusetzen”. („Alternativa. Niciuna. Directiva UE 2018/822 trebuie să fie transpusă în legislația națională până pe 31 decembrie 2019”).
Ei da, au luat-o de la începutul anului cu DAC 6, adică Directiva UE 2018/822! Pentru că despre ea este vorba – directiva care aduce obligații de supra-transparență pentru intermediarii fiscali și clienții lor.

Asta cu începutul anului pot înțelege, deși mi se pare că exagerează – în definitiv, mai e până pe 31 decembrie 2019. Pe 29 decembrie ce treabă au? Și apoi, obligațiile de raportare DAC6 se aplică doar din iulie 2020.
Dar altceva mi s-a părut... de poveste! Acest „alternativen”. De ce să i se spună contribuabilului că nu există alternativă?

Este un semnal tăios de la un legiuitor puternic care, în același timp, simte parcă și nevoia de justificare: știm că poate nu e bine să facem atâtea modificări… e birocrație, sunt costuri, pentru voi de conformare, dar și pentru noi, ca administrație, costuri suplimentare de 11 milioane de euro pe an (prezentate detaliat în proiect, pentru 2020-22) costuri care din banii voștri se acoperă… dar asta e, chiar nu există altenativă, e un plan, un program. În schimb, am făcut consultări, venim cu ghiduri, cu proceduri mai bune etc. ...

Sigur, ăsta e teatru, e de ochii lumii, am putea zice noi. Doar Germania e motorul Europei, dacă vrea găsește oricând... alternative!Da, așa e, e teatru - fiscal, politic, cum vreți. Și… e bine că e așa! Dar sa vă spun mai departe...

La începutul lunii mai, am fost la Accountex, în Londra, considerat cel mai mare târg pentru intermediarii fiscali (adică consultanți fiscali, contabili etc.). La drept vorbind, după ce am văzut, nu știu cum ar putea să arate unul mai mare. O forfotă neobosită, în care fiecare vrea să vândă ceva, fiecare vrea să cumpere ceva. În plus, avea acolo o tarabă proprie chiar Fiscul lor, HMRC. Pentru că așa putea asculta și înțelege mai bine vocea pieței!

Era târg, era și teatru. Chiar așa se și numeau spațiile amenajate pentru diverse prezentări, conferințe - theatre. Mai toate se umpleau la capacitate, vedeai cum se adună „intermediarii” ciorchine pe lângă săli, să mai prindă o idee, o soluție, să o ducă acasă, să o pună la treabă, să se învârtă afacerea, să se întoarcă și la anul la târg, să vadă ce mai e nou, șamd. Natural, era bătaie pe locuri când la Tax Theatre se prezenta „HMRC – focus pe insolvență, phoenixism (falimentarea frauduloasă) și economie subterană”. Sau „Ce trebuie să știi dacă intri în conflict cu HMRC”. Teatru, desigur! Pe de-o parte HMRC transmite că n-are alternativă, că trebuie să facă „better police”, pe de alta vorbește de noi proceduri pentru a mulțumi sala de contribuabili: uite, lucrăm la MakingTax Digital, uite un nou sistem de raportare, un sistem de rezolvare eficientă a disputelor cu plătitorul de taxe - clientul nostru! Dacă ești mare client, îți dăm special un expert care să aibă grijă de tine, să fie Customer Compliance Managerul tău...

Dacă așa se înțelege la Londra sau la Berlin să se facă teatru fiscal, nu e de mirare că au săli (aproape) pline și pot să taie bilete (deloc ieftine) de la contribuabilii lor.

Mă întorc acasă. Ar fi nedrept să nu recunoaștem că treptat, în formă, dar și în practică, începe să se joace și la noi teatrul acesta occidental. M-a bucurat să aud zilele trecute că, la Finanțe, se gândește o nouă abordare pentru a motiva marii contribuabili, mai prietenoasă, poate cu alocarea unui expert pentru a ține legătura cu acel contribuabil... E bine, mi-am zis. Să apucăm s-o vedem și pe-asta!

Dar, până atunci, măcar să trecem peste DAC6! Pe când un proiect de lege? Poate cu un ghid explicativ?! Și acesta - realizat după discuții serioase, consultări cu intermediarii, cu marii contribuabili. Da, asta chiar ar fi ceva. Ar fi...alternativen.

 

Articol apărut în ”Consultant Fiscal” nr.63, iulie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

E ușor să-i taxezi pe politicieni pentru vorbele pe care le livrează cu înflăcărare. Ieri, președintele în exercițiu al Consiliului European, Donald Tusk, transmitea un tweet pentru a ne informa că ”Sunt un fanatic al integrării Europene, (…) Ursula von der Leyen vobește serios când spune că va lupta cu pasiune pentru unitatea și puterea Europei”. Peste câteva ore, dna Von der Leyen, în calitate de candidat la funcția de președinte al Comisiei Europene, avea să preia pasiunea pentru a-i convinge pe eurodeputații sceptici – ”oricine vrea să vadă o Europă puternică, care crește și înflorește, va găsi în mine un pasionat aliat în lupta sa”. O înflăcărare semnalată de marile agenții de presă și care, ca amănunt, nu se găsește în forma inițială a discursului.

Poate sună frumos – „pasiune”, poate chiar și ”fanatismul bun”, in extremis, dar s-ar putea ca mai eficiente să fie argumentele solide și bine explicate, mai ales când ai de-a face cu 28-1 state membre conduse și ele de politicieni care, la o adică, se simt datori să apere cu pasiune/ fanatism interesele naționale.

Probabil însă că nu pentru pasiunea sa a primit ieri dna Von der Leyen, oficial, mandatul de șef al Executivului European. Să ne uităm așadar cu atenție la pragmatismul vorbelor sale, de pilda cele din ”Agenda mea pentru Europa” prezentată ieri: ”O bază comună consolidată de impozitare va oferi companiilor un singur set de reguli pentru a-și calcula impozitul pe profit în UE. Este un proiect vechi și mă voi bate ca acesta să devină realitate.”

Că este un proiect vechi, nu încape îndoială. În ”Agenda mea” din iulie 2014, candidatul Jean- Claude Juncker venea în fața noului Parlament cu o frază care avea să spună multe: ”Voi continua să promovez în special cooperarea administrativă dintre autorităţile fiscale şi activitatea desfăşurată în vederea adoptării la nivelul UE a unei baze fiscale consolidate comune a societăţilor şi a unei taxe pe tranzacţiile financiare”. La taxa din urmă a renunțat (ecourile Marii Crize s-au mai estompat de atunci), deși ideea unei taxe speciale avea să revină, pentru zona digitalului de data asta. Dar cooperarea administrativă s-a întărit [1], iar baza fiscală comună și apoi consolidată (CCCTB) avea să revină cu toată forța.[2]

Din iunie 2015, deja puteam să anunțăm – vine CCCTB (aici, comentariul din iunie 2015)! Și venea cu altă viteză: obligatoriu pentru marile companii (în 2011, era vorba să fie doar opțional). Iar viteza tot creștea. Am urmărit de atunci acest tren, cu pasiune, nu-i asa, cum se strecura în toate comunicatele privind viitorul european, cum a ieșit din Parlamentul European, cum a mai primit un nou impuls de la motoarele Germania și Franța în gara de la Meseberg și cum a ajuns la ultimul compromis, petrecut chiar luna trecută în timpul Președinției noastre la Consiliul UE (aici, comentariul din iunie 2019).

Acum trenul ni se arată la adevărata lui dimensiune – să ne așteptăm la o bază comună obligatorie pentru (mai) toate companiile europene. Ce mai lipsește? Un mic detaliu, legat de poziția unor state membre, precum Irlanda, care, din pasiune, mai pun întrebarea: bun, și nouă ce ne mai rămâne dacă ne luați și ultima pârghie de competitivitate fiscală? (aici, un articol recent despre starea de spirit a irlandezilor, împărtășită de statele nordice).[3]

Detaliul care ar putea schimba fața fiscalității în Europa? Extinderea posibilității ca și în domeniul fiscalității marile decizii europene să se poată lua pe baza majorității calificate (fiscalitatea este încă ultimul bastion în care mai e nevoie de unanimitate la nivelul UE). Altfel spus, va fi suficient ca marile state să-și atragă o mână de aliați și astfel voința lor să fie lege fiscală europeană (aici, poziția TPS pe acestă temă). Desigur, agenda doamnei Von der Leyen are un cuvânt și despre aceasta – ”Voi face uz de clauzele din Tratate care permit ca propunerile din domeniul impozitării să fie adoptate prin co-decizie ( împreună cu Parlamentul) și prin majoritate calificată în Consiliu. Aceasta ne va permite să fim mai eficienți și să avem capacitatea de acționa rapid la nevoie”.

Doar încălzirea pentru marele CCCTB este (deja faimoasa) taxă digitală, de care aminteam mai sus, un impozit pe cifra de afaceri a marilor jucători din domeniul tehnologiei [4].

La drept vorbind, aceasta e mai degrabă un fanatism al francezilor la care, de voie-de nevoie s-au aliat și alții (declarativ, și România, încă din 2017). În primăvară, însă, a trebuit să se recunoască neîntrunirea unanimității (pe fond, pe aceleași motive de la CCCTB). Deocamdată, francezii au bravat introducând primii propria taxă digitală, atrăgând deja un răspuns … pasional din partea americanilor (faimoasa rezoluție 301 care se poate sfârși cu suprataxe vamale).

Desigur, francezii și cei care se mai gândesc la astfel de inițiative pe cont propriu nu pot fi lăsați singuri. Din nou, dna Von der Leyen: ”Mă voi asigura că impozitarea marilor companii de tehnologie este o prioritate. Voi munci din greu pentru a mă asigura că actualele propuneri aflate pe masa negocierilor se transformă în lege. Dacă, până la sfârșitul lui 2020 nu se ajunge la o soluție globală (OECD) pentru impozitarea corectă a digitalului, UE trebuie să acționeze de una singură”.

De mai bine de cinci ani, închei intervențiile mele cu o întrebare – cum jucăm noi, România? Nu e o întrebare venită din pasiune, ci din pragmatism. Știu, mulți jucători din economia noastră gândesc la fel – vrem în Europa, nu vrem să ne opunem trenurilor europene, dar vrem să treacă și prin gara noastră. Or, ne trebuie un răspuns la întrebarea (irlandeză) de mai sus, legată de competitivitate. Și asta cât mai repede, pentru că noul dispecer german de la Bruxelles, cum se vede, nu mai are timp să aștepte următorii cinci ani.

Note:

[1] vezi obligativitatea companiilor să raporteze pentru fiecare țară unde sunt prezenți, CbCR, acum și supra-transparență pentru intermediari, DAC6
[2] Inclusiv precedenta Comisie condusă de Manuel Barroso își pusese toată energia și pasiunea în deschiderea vechiului dosar al bazei comune. Așa e cu marile dosare – ele sunt pe Agendă, indiferent de cine ține, pentru moment, acea agendă. Sau mai potrivit ar fi să vorbim de trenuri legislative (de altfel, o comparație folosită chiar la nivelul Uniunii) care poate își mai ajustează traseul, mai trec peste un macaz, dar destinția rămâne, în linii mari, aceeași.
[3] Pe partea lucioasă a monedei există, desigur, avantajul eliminării barierelor intra-europene, legat de administrarea tranzacțiilor intra-grup, să spunem. Dar reversul e mai puțin atractiv acum. Foarte pe scurt – economiile mici vor fi în situația să alerge pe aceeași bandă de viteză cu cele mari. Intrăm practic într-o competiție și mai dură pentru investitorii de calibru, pentru valoare adăugată. Mai pe larg, în acest comentariu.
[4] Cu titlu de comparație, o astfel de taxă ar echivala cu penalizarea politicienilor pentru toate vorbele pe care le scot pe piață. Or ei ne spun de fiecare dată – e prea simplist așa, judecați-ne după rezultate, nu după vorbe! Cam asta cer și companiile – taxați-ne după rezultate (profit), nu după vânzări!

 

Articol apărut și pe hotnews.ro și contributors.ro, iulie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS 

”…dacă astăzi suntem optimiști (Zona Euro e solidă) e pentru că această Comisie a luat măsuri potrivite și trebuie să amintim urbi et orbi de acest efort pe care l-am făcut, nu doar în spațiul închis pe care îl numim bula bruxelleză” - comisarul european pe probleme financiare, Pierre Moscovici, vorbind săptămâna trecută pe tema aprofundării Uniunii Economice și Monetare, într-un exercițiu de (auto)apreciere dar și (puțină) autoironie.

Când iese din bula sa, „papalitatea” bruxelleză își binecuvântează enoriașii cu directive care să paveze drumul spre Sfântul Graal al definitivării marelui proiect european. Un drum care – și așa plin de meandre – este complicat de intermediarii naționali, guvernele statelor membre, fiecare venind cu propria interpretare după ce citește ”urbi et orbi”.

Un exemplu edificator: DAC6 sau directiva privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, ajunsă la a 6-a variantă, și care îngrozește spațiul fiscal european. Am vorbit despre DAC6 si în iunie anul trecut, încercând să avertizez asupra ”provocărilor” pe care le ridică transpunerea unui text care din start aruncă anatema asupra tuturor tranzacțiilor economice (trasfrontaliere și nu numai) identificate ca având un potențial efect de ordin fiscal.

Identificate de cine?, veți întreba. Să spunem așa: identificate de dumneavoastră, participanții la acea tranzacție, alături de consultanții dumneavoastră (unde e cazul). Bun, dar identificate în funcție de ce?, poate continua întrebarea pertinentă. Din păcate, răspunsul nu ar fi pe măsură – identificarea se face după o listă de caracteristici distinctive (”hallmarks”, în original) menționate în directivă de o manieră foarte generală, cu libertate pentru statele membre să le concretizeze cum vor ști/ vor vrea.

A trecut un an de la intrarea în vigoare a directivei (25 iunie 2018), suntem la o jumătate de an până la adoptarea obligatorie la nivel național (decembrie 2019) și la un an distanță până la prima raportare (august 2020) a tranzacțiilor identificate … retroactiv, începând cu data de 25 iunie 2018.

Romania este printre statele care au ales să împingă cât mai mult momentul luării unei decizii, ceea ce începe să fie un factor suplimentar de stres pentru companiile românești, fie ele cu investitori străini sau locali. Chiar dacă obligația de raportare a respectivelor aranjamente fiscale le revine intermediarilor – contabili, consultanți, avocați, bănci etc., – în final sunt vizați clienții lor. Sunt însă și situații în care obligația de raportare îi revine direct contribuabilului relevant.

Întrebările nu mai pot fi amânate, răspunsurile nici atât. O să facem și noi ca polonezii care au extins directiva, cerând ca să fie raportate pe lângă tranzacții transfrontaliere și tranzacții interne? Și fiindcă textul directivei cere ca sancțiunile pentru neraportarea tranzacțiilor sa fie ” eficace, proporționale și cu efect de descurajare”, guvernul de la Varșovia a produs o lista de amenzi de la sute de mii de euro până la peste două milioane de euro. De bine de rău, însă, au mai scos și un ghid de 100 de pagini, cu exemple și clarificări.

O abordare similară – cu extinderea directivei și la tranzacții interne – a ales și Germania, dar s-a arătat mult mai reținută la capitolul sancțiuni (25.000 de euro). Și, desigur, avem și aici un ghid. Sigur, un ghid este un gest elementar de curtoazie din partea unei administrații fiscale care primește munți de informații direct de la companii, multe informații date chiar pe tradiționalul principiu de-a sufla și-n iaurt, că nu se știe ….

Există CbCR (raportare pentru fiecare țară în parte), vine acum și DAC 6. Transparența aceasta aduce avantaje, desigur, dar și un cost imprevizibil – un stres urbi et orbi, adică pentru imensa majoritate a contribuabililor care își văd de treaba lor economică, ferindu-se cât pot de dispute fiscale.

În aceste condiții, voi spune ca de fiecare dată – pentru transpunerea în legislația internă (a DAC 6, de data aceasta) nu există decât o singură soluție viabilă: consultarea pas cu pas între guvern și mediul de afaceri. Pe fond, contribuabilul onest este pe aceeași lungime de undă cu guvernul: el este pentru eliminarea reală a practicilor dăunătoare competiției și, implicit, bugetului. Nu are nici un sens ca tocmai acest contribuabil să se vadă paralizat într-un ghem de suspiciuni generalizate privind modelul lui business si tranzacțiile efectuate, de să-i fie lehamite să mai iasă din casă, pentru că, nu-i așa?, se interpretează…

Azi-mâine trebuie transpusă și acestă directivă. O facem copy-paste sau de maniera ”mai catolici decât Papa”, cum s-a întâmplat cu ATAD-ul (directiva anti tax avoidance)? Contribuabili corecți din economia reală au nevoie de răspunsuri cât mai clare. 

Sunt sigur că specialiștii din ministerul de finanțe știu care e miza transformării administrației pentru a fi cu adevărat partenerul contribuabilului. Chiar zilele trecute Președinția Română la Consiliul UE a mai avansat o formulă de compromis pentru ceea ce va fi marea revoluție fiscală europeană – baza comună de impozitare, ulterior consolidată – CC(C)TB. Este tot mai conturat ”compromisul” în jurul soluției franco-germane de anul trecut (Meseberg, iunie 2018) ca acestă bază europeană să se  aplice tuturor plătitorilor de impozit pe profit ( poate doar cu ceva excepții). 

Am vorbit de nenumărate ori de acestă CC(C)TB ca de o autostradă pe care vor fi puse să alerge împreună economiile mici cu cele mari. Intrăm practic într-o competiție și mai dură pentru investitorii de calibru, iar ultimul lucru pe care aceștia ar trebui sa îl audă e că în România administrația e … ostilă.

Suntem într-o realitatea europeană pe care nu prea putem s-o schimbăm noi, din partea noastră de ”orbi”! Dar cu atât mai mult avem datoria să schimbăm realitatea noastră românească!

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, iunie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS 

Au trecut trei ani de la votul Brexit. Intră în scenă, inevitabil, și teoriile conspirației.

Noi rămânem în cheie de transfer pricing și vedem Brexit-ul ca o confruntare pe alocarea profiturilor: UK are probleme cu afiliații din UE legat de alocarea profitului intra-grup/uniune. (vezi articolul TPS de după vot)
Apropo de conspirații. Și dacă s-a ajuns aici pentru că au apelat la un consultant de TP fără principii*, care, sfidând ... principiile arm’s lenght-ului, aplică greșit metoda PRofit split. Pe cale de consecință și rezultatul, sfatul acordat clientului este greșit. Așa se face că britanicii înțeleg să facă PRexit.
Morala – ai grijă cu cine faci analiză de prețuri de transfer, să nu ajungi la concluzii pripite și iremediabile!

*O fi vorba de consultantul cu aliterația? Doar o ipoteză

Acum câțiva ani, ziarul londonez „The Guardian” invita diferiți posesori de meserii considerate mai speciale să le împărtășească cititorilor, chiar sub acoperirea anonimatului, despre cum e în realitate munca lor. Seria se chema chiar așa - „Din viața secretă a ...”. A venit și rândul unui consultant fiscal, adică - nu-i așa? - a aceluia care ajută oamenii „cum să-și planifice finanțele pentru a fi siguri că plătesc impozitele în suma corectă” (conform nationalcarrers.service.gov.uk).

Cum se destăinuia anonimul sfătuitor de taxe britanic? „Să ai de-a face cu HMRC (Fiscul britanic) poate fi un coșmar, pentru că o țin mereu în reorganizări. Mulți din angajații lor cu experiență au fost înlocuiți cu oameni care nu sunt pe măsură. Apoi e această muncă continuă de a ține pasul cu torentul de nouă legislație care apare în fiecare an. E greu pentru mine, care sunt realmente pasionat/obsedat de fiscalitate. Dar îmi închipui cum se simte un contribuabil care trebuie să se descurce singur. (…) În majoritatea timpului, ne ocupăm cu acea muncă de rutină de conformare fiscală, dar, din când în când, vine și partea interesantă - planificare fiscală, reorganizare de companii, achiziții... Îmi place partea asta, nu doar pentru că este mai profitabilă, ci și pentru că mă provoacă intelectual. Ca mulți dintre cei care lucrează în fiscalitate, și eu sunt nițel cam tocilar. (…) Nu am pledat niciodată pentru scheme mascate de evitarea a plății taxelor și chiar mi-am descurajat clienții să facă asta. Și asta din rațiuni de moralitate, dar și din pragmatism - multe din schemele astea chiar nu funcționează și Fiscul câștigă în instanță”.

Citind aceste declarații, unui consultant român mai că-i vine să spună - „ca să vezi, nu știam că am o viață secretă de consultant britanic!”. După care ar adăuga imediat: „poate că avem noi reflexe și probleme de fiscaliști englezi, dar realitate e că funcționăm într-un altfel de sistem. Poate că trimitem noi formularele tot pe internet, dar formularele sunt altfel!

Sunt zeci de „altfel” care vin din sute de mici detalii. Alter ego-ul nostru britanic vine dintr-o societate așezată, pregătită să recepteze munca sfătuitorului de taxe încă de pe la 1890 (atunci sunt atestate primele cursuri de pregătire în fiscalitate). El negociază cu un Fisc care e atât de puternic încât își permite să fie flexibil, să propună un sistem alternativ de rezolvare a disputelor fiscale, printr-un mediator specializat (altul decât inspectorul de caz), să aloce un om de contact care să se ocupe cel puțin de marii clienți… Apropo, acolo plătitorii de taxe sunt considerați clienți în raport cu Fiscul.

De fapt, britanicul nostru funcționează într-un sistem cu o altă filozofie, o filozofie care pleacă de la legile fiscale și nu numai. Nici chiar tot tăvălugul acesta al Brexitului nu poate șterge o cultură solidă a transparenței guvernamentale, în care administrația este în serviciul contribuabilului și nu invers, iar un client are drepturi și sfătuitorul lui - un statut pe măsură.

Nu spun toate acestea pentru a face imediat comparația de rigoare „pe când la noi…”. Vreau doar să vă (re)amintesc că mai avem multe de făcut. Sigur, nu vom putea schimba istoria de la 1890, dar pentru toate celelalte „pe când la noi...”, avem datoria să nu renunțăm la a cere - și la a propune pași concreți către - schimbarea pe care ne-o dorim.

Din această perspectivă, Camera Consultanților Fiscali (CCF) își dorește să devină un forum mai activ de dezbateri și idei, o voce mai puternică în economie, dar și în societate. Pentru aceasta are nevoie de voi, de toți membrii comunității. Ați întâlnit un caz flagrant de eșec al sistemului, ați identificat o metodă de rezolvare?! – veniți la CCF pentru că împreună vom putea acționa mai eficient!

De 23 aprilie, Ziua națională a consultanților fiscali, să ne reamintim că, din fericire, ne-am ales o meserie frumoasă care mereu ne provoacă să găsim soluții. E un bun moment de a începe să ne rescriem povestea vorbind de viața publică a consultantului fiscal român!

 

Articol apărut în revista ”Consultant Fiscal”, aprilie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Dragi parteneri,

TPS, partenerul vostru pentru transfer pricing în siguranță, împlinește 10 (zece) ani de viață.

Există statistici interesante care spun că 10 ani, în afaceri, înseamnă mai mult decât o vârstă rotundă! Vârsta medie a unei întreprinderi în România este undeva la 10 ani (nouă ani, nouă luni și 22 de zile)*. Iar cercetători americani** au arătat că o companie trăiește în medie 10 ani până este cumpărată, fuzionează sau este lichidată. Și asta fie că ”vinde banane, avioane sau orice altceva”.

Ne plac statisticile, când sunt bine documentate, dar există viață și dincolo de ele. N-am pornit în aventura antreprenorială, în martie 2009, în plină Mare Criză, doar ca să iasă statistica la număr! Aveam din start o singură idee mare (și fixă). Nu voiam să vindem nici banane, nici avioane, nici orice altceva în afară de SERVICII de consultanță în fiscalitatea intra-grup! De ce asta? Simplu: pentru că aici știam că putem face diferența! Puteam face lucrurile altfel, adică mai bine pentru client!

Faptul că pe mulți dintre voi, cei care citiți acest mesaj, vă știm deja de 10 ani este un semn că suntem pe drumul cel bun. Dar simțim că mai avem încă multe de îmbunătățit și multe de dovedit, cel puțin în următorii 10 ani.
Da, știm că o să vină vremuri foarte ... interesante, ca să spunem doar atât (pentru detalii bine documentate, arhiva transferpricing.ro vă stă oricând la dispoziție!).
Dar mai știm un lucru – munca noastă va fi cu atât mai frumoasă cu cât vom avea lângă noi clienți-parteneri mulțumiți de ceea ce primesc de la noi.

După 10 ani în care nu ne-am jucat cu vorbele, doar n-o să ne stricăm obiceiul acum, la maturitate! Așa că nu vă spunem mai mult decât – stați aproape! De la noi veți avea doar surprize plăcute și ... mult peste medie!

Până una alta, brigada nostră artistică vrea să vă aducă aminte că a venit primăvara și chiar dacă o fi tot o copie, vorba poetului***, să ne păstrăm mereu bucuria că o întâlnim. Cum zice și cântecul ”Bring out the charge of the love parade/There is spring in the air once again/Drink to the sound of the song parade/There is music an love everywhere”.

Să fiți sănătoși și să aveți doar primăveri frumoase, dragii noștri!

(Note: * sursa articol ZF/** sursa articol Fortune /***apropos, avem un buletin TPS ExpreS de exact acum cinci ani pornind tot de la versurile lui Topîrceanu. Asta dacă doriți să vedeți ce repede trec anii. Iar lucurile care trebuie să se schimbe chiar se schimbă. Spre exemplu, anunțam atunci că ar fi cazul să ne pregătim pentru documentarea anuală a prețurilor de transfer… ei bine, avea să se întâmple peste doi ani!)

 

Brigada artistică a TPS prezintă BRIGADA ALITERAȚIEI!

Un furnizor de consultanță de transfer pricing e în căutarea disperată a efectului ”WOW la client, dar se pierde în ... aliterații: CCCTB, customer care, customer centric, market remuneration... Lover’s Labour’s Lost.

Brigada artistică Transfer Pricing Services (TPS) prezintă sceneta ”Brigada Aliterației”, cu ocazia aniversării a 10 ani de servicii pe bune, nu aliterații! TPS știe că dacă tranfer pricing-ul nu e știință (vezi din ghidul OECD), nu e nici comedie (întreabă Fiscul!), atunci sigur trebuie să fie ... meserie.