De când Finanțele ne-au dat de înțeles că se discută de eliminarea salariului minim pe economie, cel puțin pe partea privată, mă macină o întrebare – dacă acum o jumătate de an ar fi fost valabilă măsura, atunci, ceteris paribus (restul condițiilor rămânând neschimbate), ar fi ales Mercedes să facă noua investiție de 1 miliard de euro în România și nu în Ungaria? Răspunsul e ușor de intuit, având în vedere că Mercedes alegea Ungaria și în 2008, chiar dacă la noi salariul minim era sub 150 de euro.

Desigur, economia nu stă doar în giganți așa că reformulez: câți dintre cunoscuții noștri și-ar deschide o făbricuță doar pentru că, de mâine, angajatorul n-ar mai fi obligat să plătească muncitorului său acel salariu minim pe economie? Și vom vedea că, în general, răspunsul vine la pachet cu o altă întrebare – și cu restul condițiilor din piețele românești (inclusiv a Victoriei!) cum rămâne?

Poate Guvernul sau doar Finanțele s-au gândit să dea o lovitură de imagine în ochii investitorilor cu acestă propunere care aduce a avantaj comparativ în Est (1), dar s-ar putea să le fie puțin încurcate planurile de o statistică de ultimul răcnet.
Despre ce e vorba? La nivelul iulie 2018, România nu mai era codașa Europei la salarii. Nu, serios, e pe bune, e pe baza Eurostat. Cum, veți zice, când suntem pe locul al treilea, după Bulgaria și Lituania la salariul minim? Avem puțin peste 400 de euro (1.900 lei brut) în condițiile în care în Spania e aproape dublu, în Germania (care, de curând, are salariu minim), în Franța, Belgia, Marea Britanie e undeva pe la 1500 de euro, în Olanda, Irlanda e și mai sus etc.

Ei bine, exprimat în euro, salariul minim al românilor este într-adevăr în prima din cele trei categorii europene, cea care începe cu Bulgaria și se termină cu Polonia (practic, toate statele membre din Est, în afară de Estonia și Croația, care sunt în categoria a doua). Dar exprimat în unități de putere de cumpărare locală a fiecărui euro (PPS), salariul nostru sare acum în categoria a doua (la fel, s-au format trei categorii): am lăsat în urmă Cehia sau Ungaria și am intrat în compania Portugaliei, Poloniei, Greciei, Spaniei, în intervalul dintre 750 și 1000 PPS. (2)

Evident, în sine, nu e nimic rău în asta! Doar că nu e suficient pentru a produce o schimbare reală. Sunt convins că această simplă statistică nu va fi de natură să ne aducă înapoi, ceteris paribus, lucrătorii români din Spania, spre exemplu. Putem scrie zeci de pagini de acum încolo sau putem rezuma totul la o singură frază: economia României nu este în măsură în acest moment să se compare cu economia Spaniei, de exemplu. Și, dacă vreți, o singură explicație – valoarea adăugată (3)

Și acum câteva statistici de completare a tabloului. Spania își poate permite ca doar 1% din angajați să câștige mai puțin de 105% din salariul minim, în România proporția e de 15,7%. E drept că aceste date, tot Eurostat, sunt la nivelul octombrie 2014. Dar chiar și așa, cifrele ne arată structuri diferite ale economiei (cât este ponderea manufacturii, câtă valoare adăugată produce angajatul etc.). Iar structurile nu se schimbă de pe o zi de alta. Alte comparații – în Cehia, proporția de care vorbim e de circa 3%, în Ungaria de 6%, timp ce în Polonia sau Portugalia e de aproape 12%.
Vorbim aici de puterea unei economii pentru că altminteri ar trebui să ne mulțumim cu eplicația că … angajatorii din România sunt răi, mai răi decât în altă parte, au ceva cu românii de vor să-i țină pe salariul minim, mai mult decât pe spanioli, cehi etc. Dar pentru cine nu se mulțumește cu ”explicația” aceasta de teoria conspirației, voi continua să citesc din statistici.

În 2010, la un salariu minim de 600 de lei, aveam în jur de 4% din salariați plătiți la acest nivel. În 2014, la un salariu de 850, apoi 900 de lei, proporția urca la aproape 16%. Diferența de 12 puncte procentuale în patru ani a fost de departe cea mai mare din întreaga UE. În același timp, Bulgaria raporta o creștere de doar 5,4 puncte procentuale, Polonia de 3,6 puncte, Ungaria 2,3, ca să nu mai spunem că în Lituania scădea cu 5 puncte, aproape la fel în Portugalia, iar Slovacia avea 2 puncte mai puțin.

Peste tot au crescut salariile, dar în multe părți a fost o creștere reală, nu doar mutarea dintr-un buzunar statistic în altul.

Creșterea pe hârtie, artificială a salariului minim la noi a fost o veste bună pentru acei 4% care erau plătiți la acest nivel, dar pentru mult mai mulți nu a însemnat decât că au fost reduși la statutul statistic de ”plătiți cu minimul pe economie”, fără ca aceasta să însemne neapărat o schimbare în …ștatul lor de plată.

Dacă așa stăteau lucrurile în 2014, ne putem închipui cum arată acum, când salariul minim este cu … 1000 de lei mai mult (1.900 în 2018, după un salt fulgerător de la 1.450 în 2017): avem pur și simplu o bucată mai mare de economie asociată cu salariul minim. În 2014, Eurostat calcula că salariul minim era în jur de 50% din salariul median pe economie (adică acel salariu sub care sunt plătiți jumătate din salariații din economie). Pentru prezent, nu sunt date disponibile, dar ne putem imagina ca minimul să fie la 60% din mediană (ca în Portugalia, în 2014). Și cu asta ce-am făcut? Simple jonglerii statistice.

Jongleria asta poate face bine la imagine pe termen scurt, dar pe termen mai lung … investitorul a auzit semnalul inhibator că în România trebuie să se aștepte la o presiune extraordinară pe costuri. Iar într-o economie cu structură de simplu procesator, costurile cu forța de muncă sunt esențiale.

Cred ca simpla propunere (dincolo de faptul că e doar propunere) a eliminării salariului minim la sectorul privat, astfel că privatul să dea salarii cât vrea el, nu va schimba starea de fapt. Mai întâi că e fals că angajatorul privat dă cât vrea el – pur și simplu dă cât vrea piața muncii, combinat cu piața lui de desfacere și modelul lui de producție. Apoi, un drept salarial câștigat e bun câștigat, nimeni nu se va gândi să umble la salarii în jos, mai ales când toată lumea strigă că e penurie de lucrători calificați. În sfârșit, dacă guvernul va scăpa de gura asociaților patronale (care în fiecare an se plâng, nu-i așa, că le cresc costurile) și va da nestingherit salarii la stat, tot va induce o presiune suplimentară asupra mediului privat.
Prin urmare, orice nou investitor legat la internet află că România nu mai e tărâmul salariilor mici, deci va trebui să se concentreze pe producția de valoare adăugată mai mare. Iată o veste chiar foarte, foarte bună pentru noi, ca români. Doar dacă devenim conștienți că de acum trebuie să putem face față pretențiilor mai mari.

Altfel se momește investitorul (peste Ocean)!

Voi face acum un mic salt peste Ocean unde, de câteva zile, administrația Trump anunță un nou val de reduceri fiscale (Tax Cut 2.0). De data acesta în centru este o propunere privind impozitarea câștigurilor de capital care, dacă va trece, va face ca toate lumea asta să se uite cu invidie la americani.

Pe scurt, ar arăta cam așa: ai un activ (să spunem un echipament, dar vorbim,desigur, și de acțiuni) pe care l-ai cumpărat acum 10 ani cu 7.000 de dolari și îl vinzi acum cu 10.000. Diferența de 3.000 se impozitează, că doar e câștig. Dar dacă e să ții cont de acea putere de cumpărare a banilor, ajungi la concluzia că acești 10.000 de azi ar fi un fel de, să spunem, 8.000 de dolari de acum 10 ani. Deci câștigul real e de 1.000 și pe acesta ar trebui să-l impozităm, nu pe cel de 3.000. Așa, patronul va avea costuri mai mici, va fi motivat să-și înlocuiască activul cu unul mai performant, se va extinde… sau poate chiar va fi tentat (de câștigurile mai mari care o să-i rămână) să-și vândă afacerea, către un investitor cu mai mult entuziasm, dornic de extindere, mai mulți angajați, economia se va învârti mai repede etc. (4)

În America se poartă încă discuții despre cât din robustețea actuală a economiei americane se datorează reducerilor fiscale care au intrat în funcțiune de la începutul anului. Dar e clar că o contribuție semnificativă nu poate fi negată. Vorbim de acea componentă, greu de prins în modelele econometrice, care se cheamă starea de spirit, încrederea pe care o au investitorii, antreprenorii într-o economie. (Și apropo, noua abordare pro-business pe care o are administrația nu înseamnă că renunți la salariul minim, ci doar că acesta nu mai trece pe primul plan, înțelegând că, în ordinea firească, mai întâi producția, apoi împărțirea câștigurilor! – 5 )

Am dat acest exemplu american pentru a înțelege mai realist tabloul de la noi. Investitorul nostru cu conexiune la internet va ști că în România ar putea visa la astfel de facilități doar dacă se vor da la pachet în toată Europa. Chiar de-ar fi să ne treacă prin minte astfel de stimulente fiscale, vom fi constrânși de cadrul armonizării fiscale europene, pe care o pune la cale Bruxelles-ul, o grăbește Berlinul și Parisul și de care încă noi ne facem că … plouă. Și nu mai reamintesc decât atât – CCCTB, adevărata revoluție fiscală europeană.

Revenind – ce avantaje comparative îi oferim cu adevărat investitorului, că e mare sau mic? Aceasta trebuie să fie reala preocupare a noastră în acest moment dacă vrem investiții adevărate. Așadar, facilități – mai rar. Infrastructură – mai cu întreruperi, că avem alte priorități. Despre simplificări procedurale, birocratice, abordări clare, negocieri corecte și transparente – vorbim doar când se îngroașă prea tare cozile la administrațiile financiare (6) Poate-l momim, totuși, cu perspectiva creșterii poverii fiscale și a instabilității: iată, ne pregătim să dublăm costurile cu pensiile și asta în condițiile în care deficitele sunt deja în floare, de nu știm cum o să apucăm 2022 (7). Iar dacă vrea să înțeleagă cum stă România acum, investitorul nostru n-are decât să citească cele șase mesaje pe care le transmite guvernatorul Isărescu. Sunt foarte edificatoare, ca un bubuit care vine – mai târziu, dar vine până la urmă – după fulgerele spectaculoase de vară.

Note
(1) În UE, toate țările din Est au în acest moment un salariu minim pe economie. Singurele care nu au prag de salarizare sunt Austria, Italia, Cipru și, surpinzător, nordicii Danemarca, Finlanda și Suedia
(2) Văzută printr-un euro abstract, Europa e cu adevărat foarte inegală, raportul de la cel mai mare la cel mai mic salariu minim fiind de 8 la 1. Dar dacă le uităm la PPS, discrepanțele în Europa nu mai par atât de mari, raportul între cel mai mare și cel mai mic salariu minim coborând la 3 la 1.
(3) Dacă ne uităm la PIB pe cap de locuitor exprimat în PPS, și considerăm 100 de puncte la nivel de UE28, am vedea că Spania e la 96, iar România la 63. E drept că Spania a cam stagnat din 2011 încoace, în timp ce România a făcut un salt semnificativ de la 52 la 63 (Polonia a crescut de la 65 la 70, Ungaria, de la 66 la 68), dar diferența există și nu e de neglijat.
(4) În Guardian, un investitor britanic aduce o listă de cinci mari beneficii pentru micile afaceri, decurgând din noile propuneri americane
(5) Continuă la americani campania ”Fight for $15” – ”Lupta pentru 15 dolari” (salariu minim) de care vorbeam și acum doi ani (articolul despe Experimentele americane I 1433 și Toblerone). Dar rămâne de actualitate, cel puțin la americani, că orice analiză pe tema salariului minim trebuie să răspundă și la întrebarea ce se întâmplă dacă la anul nu va ma fi boom?
(6) De salutat aici noul anunț că informatizare ANAF se va încheia în 2020. Așteptăm mai multe amănunte despre ce va însemna efectiv aceasta
(7) Anunțând recenta dublare a costului cu pensiile, Ministrul Muncii și Justiției Sociale știe că, în 2022, încasările la Bugetul Asigurărilor Sociale vor fi de 99,7 miliarde lei, faţă de 58,9 miliarde în anul 2018, estimări în urma amendărea cifrelor din Strategia fiscal-bugetară, în raport cu execuţia bugetară a anului 2018…

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2018. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Continuăm subiectul Atlant-Exit (primul episod, aici). Săptămâna aceasta au năvălit mult prea multe știri care cimentează confruntarea fiscalo-comercială transatlantică. Mult prea multe încât, după o întrebare la modă (tot din această săptămână – 1) mai că aș zice – nu văd niciun motiv să nu ne implicăm în aplanarea acestui conflict, care, mai direct, mai indirect, ne afectează și pe noi. O implicare în virtutea poziției noastre de stat membru UE, ba chiar unul care, cu responsabilitate, e chemat să preia președinția Consiliului UE în mai puțin de jumătate de an.

Ne aflăm într-un joc în care nu trebuie să iei neapărat partea cuiva, ci, ca-ntr-o analiză de tranzacții intra-grup, să înțelegi care e substanța acelei tranzacții, care sunt riscurile de fiecare parte, funcțiunile fiecăruia, pentru ca, la final să, să poți stabili cine poate pretinde justificat o felie mai mare din plăcinta profiturilor.

O scurtă întoarcere în timp, nu mai departe de vara lui 2016. Citind știrile săptămânilor fierbinți de atunci, îmi spuneam că am intrat într-un WTF – World Tax Fight, o luptă pragmatică globală și dură pe banii veniți din cel mai sigur izvor de bani – taxele. Cu atât mai dură cu cât se ducea între aliați, membrii aceluiași grup ca să zicem așa.

Vara începea cu dilema britanicilor ”ce face Bruxelles-ul cu taxele noastre, față de ce am putea face noi înșine cu ele”? Așa a apărut Brexit – o confruntare pe alocare profiturilor intra-aliați. Și se încheia cu teribila amendă de 13 miliarde de euro, impusă de Bruxelles gigantului american Apple (pentru că s-a dezvoltat în Europa sub influența ”ajutoarelor de stat ilegale acordate de Irlanda”) dar și cu o scrisoare amenințătoare a administrației americane, încă Obama la acea dată, către europeni – nu vă atingeți de taxele unchiului Sam!

Au trecut doi ani. Vara e la jumătate, iar Brexitul, nu se știe unde – Comisia tocmai ne-a anunțat (joi) că trebuie să ne pregătim și pentru situația în care Marea Britanie se desparte fără acord și deci devine imediat după 30 martie 2019 ceea ce se chemă o terță parte – controale, taxe vamale, birocrație etc.

Apropo de taxe vamale, cât de curând avem toate șansele (riscurile) s-o vedem și pe asta: administrația americană, între timp numită Trump, va lovi puternic în ceea ce știe că doare cel mai tare UE – industria auto. Jocul a ajuns extrem de periculos. Chiar producătorii auto americani s-au raliat și au avertizat, joi, că taxe vamale crescute la importurile de mașini și piese se vor întoarce împotriva propriei industrii și piețe. Iar Europa a transmis, miercuri, că nici nu vrea să-și imagineze ce ar însemna un asemenea dezastru. Ar fi un fel de Atlant-EXIT.

Pentru europeni, taxele vamale pe automotive atârnă incomparabil mai mult decât cele pe care trebuie să le suporte, începând de luna trecută, pentru exporturile de oțel și aluminiu în SUA. La schimb, Europa a adus o listă proprie de taxe vamale cadou pentru americani, care începea cu porumb și orez, trecea prin oțel, motociclete Harley-Davidson și se termina cu … cărțile de joc americane (lista se găsește aici).

Acum, dacă Trump o va lovi chiar în inima competitivității economiei sale, Europa trebuie să răspundă teribil, pe măsură. Poate îi doare pe americani de porumb, motociclete și cărți de joc, dar, cum ar fi… adică nu văd niciun motiv să nu se gândească să… atace puțin giganții internet, inima tehnologiei și a economiei americane.

Dar stați, nu o face deja? Anul trecut, pe la sfârșitul luni iunie, Comisarul pe Competitivitate, dna. Margrethe Vestager, cea care tăia amenda de 13 miliarde către Apple din 2016, punea în geam la Google, alt gigant american, o notă de 2,42 miliarde de euro. Acuzația – ”abuz de poziție dominantă a motorului de căutare prin avantajarea propriilor servicii de shopping”.

Și asta în condițiile în care regele încoronat al internetului are practic un aviz de bună purtare încă din 2013 de la gardianul american anti-monopol: Federal Trade Commission a găsit că da, Google are poziție dominantă, dar nu afectează consumatorii, ba din contră. Până la urmă, FTC nu și-a asumat riscul economic de a mai intra în acuzații, așa cum o făcea cu Microsoft în urmă cu 15-20 de ani. Acuzațiile pot fi asemănătoare, dar mizele parcă sunt altele. Și apoi, dacă, nu-i așa, consumatorii sunt mulțumiți!

Dar asta e la ei, la americani! La noi, la europeni, Google tocmai ce-a mai primit (miercuri) o amendă, de data asta de 4,34 miliarde de euro, pentru ”practici ilegale privind sistemul Android care cimentează (cement) poziția dominantă a motorului de căutare al Google”. În plus, dacă peste 90 de zile nu se renunță la aceste practici, amenda crește cu câte 5% din media zilnică a vânzărilor globale. Sigur, Comisia n-a spus și ce ar însemna acestă renunțare, dar asta e deja un detaliu. Singura certitudine din decizia europenilor e că se întâmplă pentru binele consumatorilor, chiar dacă, deocamdată, consumatorii sunt … mulțumiți (2)

Poate nu e întâmplător (nu văd de ce ar fi) că, mai zilele trecute, dl Trump, actualul șef la administrației americane, îi spunea direct dlui Juncker, reprezentantul administrației UE – ”doamna voastră de la taxe … chiar ne urăște!”.

Doamna Vestager a înțeles despre cine e vorba și i-a răspunsda, e corect, sunt o doamnă, e corect că mă ocup și de taxe (3), altminteri, ca danez și european, îmi plac foarte mult americanii”. Culmea e că și dl Trump zice ”vă iubesc, europeni, dar voi ne faceți rău pe parte comercială tot atât cât China

Președintele poate n-a reținut numele Vestager dar iarăși nu văd de ce n-ar fi reținut miza unei alte știri cu bătaie lungă venită de pe bătrânul continent.
Nu, europenii n-au pus taxe vamale pe internet, dar au venit cu una poate la fel de tare – taxă pe cifra de afaceri a giganților economiei digitale. Doar 3%, cât să adunăm cinci miliarde de euro (ar fi jumătate din pierderea la buget după Brexit), să recunoaştem că nu e sfârşitul lumii, şi e doar ceva temporar, nu se ştie deocamdată până când, dar ne dorim să fie temporar. Întâmplător, din cele 120-180 din companiile cu ”prezenţă digitală” europeană care sunt ţintite de acestă taxă, jumătate sunt americane şi doar o treime pur europene. Dar, vă rog să reţineţi, aceasta nu este îndreptată în niciun caz împotriva companiilor americane – a tot repetat comisarul pe Finanţe Pierre Moscovici la o întâlnire special organizată de American Enterprise Institute în aprilie. Măcar o să fie deductibilă la calculul impozitului pe profit, le-a mai spus Comisarul americanilor, avertizându-i că directiva cu taxa trebuie aprobată până la sfârșitul anului (4)

O luptă de principii care (nu) scuză mijloacele

Să ne așteptăm așadar la un sfârșit de an cu multe artificii. Nu mai vorbesc de vara viitoare, care în mod sigur va fi fierbinte (unde mai pui că Bruxelles-ul încă nu s-a pronunțat în cel de-al treilea dosar Google, pe tema serviciului de publicitate AdSense).

Sigur, se va spune, toată acestă luptă nu e doar de dragul luptei, nu e gratuită. Scoate la înaintare principii și scopuri extrem de onorabile. Europa vrea un joc corect când analizează marile multinaționale și luptă împotriva BEPS ( base erosion and profit shifting/ erodarea bazei de impozitare și mutarea abuzivă a profiturilor). Pentru a elimina dilema to BE or not to BEPS, vrea o schimbare dramatică a fiscalității internaționale care să statueze că, spus simplu, profiturile și impozitele aferente merg de acum nu doar unde e tehnologia, ci și unde e piața, consumatorul. Dar și jocurile mari trebuie să țină cont de realitățile (mici) din teren. Europa nu poate să nu recunoască că nu are pe frontul anti-BEPS, pe cât se poate, sprijinul SUA, cel mai mare furnizor de tehnologie în noua economie. Dar pe cât se poate economic vorbind.

Dl.Trump are acum planul cu America mare (plus plan de al doilea mandat) și prin asta înțelege să mai păstreze, cât de mult poate, locurile de muncă acasă, mai ales în industria tradițională. Pune taxe vamale și scoate rapoarte stufoase care-i spun că importurile ieftine de oțel și aluminiu periclitează joburile, capacitatea de inovare a industriei naționale și, în final siguranța și securitatea națională.

Ca să facă America mare din nou, el știe că are nevoie de bani – a venit cu o revoluție fiscală, din care nu-l pot salva decât giganții americani, dacă se hotărăsc să-și repatrieze miile de miliarde de dolari stocați în urma profiturilor globale (se spune că ar fi vorba de vreo 3,5 trilioane). Iar dacă tot vrei să-i convingi pe acești giganți, în niciun caz nu poți să-i lași să fie storși de administrațiile fiscale de aiurea.

Revoluțiile fiscale nu sunt simple nici la americani. FMI-ul (da, chiar FMI-ul) le-a transmis (raportul de țară din iulie) că până una-alta au o gaură pe care trebuie să o acopere și ar trebui să umble la taxa pe vânzări (echivalentul TVA-ului european). Într-o economie a consumului, taxele pe vânzări sunt un subiect al naibii de sensibil. Atât de sensibil, încât tocmai Curtea Supremă a trebuit să-și anuleze o decizie veche de 50 de ani, pentru a recunoaște că economia s-a transformat și acum poți să fii într-un loc, chiar dacă nu ești … Nu-i o veste prea roză pentru mediul de afaceri. (Am scris în aprilie despre dilema judecătorului de la Curtea Supremă a SUA, iar urmarea o puteți găsi pe transferpricing.ro)

Iar dacă tot vorbim de revoluție fiscală, să n-o uităm pe cea de la noi, din UE. Acea armonizare fiscală, soluție radicală de împărțire a profitului între europeni, pe care încerca să o (re)lanseze Bruxelles-ul de ani de zile, acum chiar este aproape de marea lansare. După eliberarea pistei făcută de Parlamentul European în primăvară, motoarele de decolare, Germania și Franța, au stabilit, luna trecută (raportul întâlnirii de la Meseberg), că această bază comună de impozitare a profiturilor (CCTB) trebuie făcută cât mai repede și trebuie să fie obligatorie pentru toate tipurile de companii (mari-mici) care acționează în Europa (5). E o veste care, iarăși, nu le pică chiar atât de bine nici americanilor (cât despre implicațiile asupra micilor economii europene, subiectul este deschis pentru oricine vrea să înțeleagă – în final, e vorba tot despre competivitate și capacitatea de atragere a marilor investiții)

Piesele de puzzle sunt atât de multe că jocul nu se mai termină (Și n-am mai pomenit de contrele pe tema contribuției la NATO -6). Și totuși cumva trebuie terminat. Îi va pune capăt tot pragmatismul economic. Dacă Trump se lasă convins de datele propriilor producători auto și va fi mulțumit de contra-ofertele europenilor, s-ar putea să nu mai vrea să ajungă la soluția extremă, cu mașinile. De cealaltă parte, dacă și europenii vor da un semn – aici putem găsi și noi un rol – vor opri aventura taxei digitale pe cifra de afaceri și, eventual, vor fi mai aplicați în cruciada politico-fiscală…

Poate multe se vor schimba după ce dl. Trump se va vedea, săptămâna viitoare, cu dl. Juncker. Cel puțin, președintele va afla cum o cheamă pe doamna de la taxe a europenilor.

Revenind la partea de început, eu zic că o treabă tot avem în această luptă a granzilor. Dacă e vorba de principii, așa cum ne-am opus acasă, când dl. Dragnea voia să ne fericească cu taxa pe cifră de afaceri, cred că măcar putem să ne alăturăm celor care, nu puțini, îi spun Bruxelles-ului – nu e cazul, nu e momentul. (7) Avem alte probleme europene - uite, CCTB-ul bate la ușă…

Cu cât se apropie ianuarie 2019, cu atât mai mult simt nevoia să o spun cu speranță – Ca ţară care se pregăteşte să preia preşedinţia Consiliului, România trebuie să aibă leadership-ul de a trata temele importante europene și, în același timp de a lupta pentru a da o voce mai importantă micilor economii!
Aș vrea să pot spune liniștit – chiar nu văd niciun motiv pentru care să nu facem asta!

Note:
(1) Până vineri (20 iulie) seara, dacă dădeam căutare după dilema ”would it be, or wouldn’t it be”, pe primul loc apărea, video și text, faimoasa declarație a președintelui Trump care luni era cu ”I don’t see any reason why it would be Russia”, iar marți era ”… why wouldn’t be”.
(2) În 2005, gigantul american Google a cumpărat sistemul de operare pe care l-a dezvoltat până astăzi, când 80% din telefoanele mobile (ca să vorbim doar de Europa) rulează pe Android. Codul-sursă este oferit gratuit producătorilor de telefoane, dar, din 2012 se știe că orice aparat cu Android vine preinstalat cu browser (interfața pentru internet) și motor de căutare Google. Utilizatorii pot renunța la acestea, dar 95% nu o fac. Mai mult, utilizatorii înșiși cer ca telefoanele să vină și cu magazinul de aplicații Play Store de la Google, ”pentru că altfel nu ar putea să le descarce legal”. Google devine astfel un ”must have” pentru utilizatori, cum a constat înăși Comisia!
Comunicatul Bruxelles-ului este în sine un exercițiu/o aplicație de … arătat cu degetul. Spre exemplu, nu este uitat nici Apple, care, prin magazinul său de aplicații, nu ar face mai mult să restrângă poziția dominantă a magazinului Google (?)
(3) În avertismentul transmis de administrația Obama în vara lui 2016, de care am vorbit mai sus, chiar se reproșa acest lucru: DG Competition a dnei Vestager ”se transformă într-o autoritate fiscală supra-națională care revizuiește hotărârile statelor membre în materie de prețuri de transfer
(4) Despre proiectul digital taxation de la UE, cu soluția cuprinzătoare și soluția temporară, precum și despre noua noțiune prezența digitală semnificativă, puteți afla din sinteza TPS – ”Ce treabă am eu cu #digitaltaxation?”.
(5) În proiectul inițial, din 2016, se vorbea de aplicarea obligatorie a bazei comune de impozitare pentru companiile europene din grupuri cu venituri globale de peste 750 de milioane de euro. În primăvară, în Parlamentul European, s-a adus un amendament ca pragul să fie eliminat treptat în maximum șapte ani. Acum, cele mai mari economii europene, Germania și Franța, vro direct generalizarea CCTB. Cele două state acceptă însă o perioadă de tranziție de cel puțin patru ani până la trecerea la al treilea C (CCCTB) – consolidarea profiturilor și redistribuirea lor în baza unui algoritm.
(6) Cerându-le europenilor să-şi mărească cotizaţia la organizaţie, Trump le cere practic, în limbaj propriu tranzacțiilor intra-grup/prețurilor de transfer, să remunereze mai mult serviciile venite de la compania-mamă. Serviciile prestate de Sediul Central (care, de facto, e la Washington) sunt indispensabile pentru susţinerea organizaţiei - în substanţa lor, din punct de vedere al funcţiunilor şi riscurilor asumate – şi, între timp, au crescut costurile de operare, conjunctura etc. Bref … se impune ajustarea remunerării.
(7) Cei mai vocali împotrivă sunt Irlanda şi Luxemburg. Dar nici statele nordice nu se sfiesc să spună că taxa digitală ”deviază de la principiile fundamentale ale impozitării profiturilor”. Şi în Germania (oficial, pro) puternicul mediu de afaceri transmite că ”acum nu e momentul”.

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, iulie 2018. Autor, Adrian Luca, TPS

Ați auzit vorbindu-se des în ultima vreme de Digital Taxation. Ați auzit și apoi v-ați întrebat ”Ce treabă am EU cu ... #diGital taXation?”

Dar dacă vă întrebați asta, înseamnă că nu ați auzit toată povestea.

Aici nu e vorba doar de buclucașa propunere bruxelleză de a taxa cu 3% venituri rezultate din servicii digitale (propunere cu implicații extraordinare – vezi analiza TPS, pornind de la Atlant-Exit), ci de implicațiile mai largi pe care reanalizat din punct de vedere fiscal  a unui model de afaceri care, până mai ieri, părea ... concret (de la brick and mortar).

Resetarea sistemului de fiscalizare a noii economii nu îi afectează doar pe cei care

  • vând spațiu de publicitate online (ca Google)
  • facilitează descărcarea de muzică, filme, jocuri de pe site sau telefonul mobil (precum Apple)?
  • vând baze de date cu informații furnizate de utilizatori (precum Facebook)
  • intermediază servicii care permit utilizatorilor să interacționeze între ei și facilitează vânzarea de bunuri și servicii între utilizatori (precum Amazon Marketplace)

Altfel spus, nu doar dacă cei care sunt GAFA au nevoie să știe că, pe măsură ce nu mai e nevoie să fii prezent fizic într-un loc pentru a derula afaceri în acel loc, ”sediul permanent” se transformă în ”prezență digitală semnificativă”. Sau că, pe măsură ce datele utilizatorilor joacă un rol tot mai mare în valoarea creată de companie, acestea devin un factor de alocare a profiturilor.

Când afacerile se bazează tot mai mult pe proprietate intelectuală/cunoaștere ... cu toții suntem azi, într-o formă sau alta, DIGITALI! Și, încă din faza de tranziție, începem să înțelegem că nu mai contează atât ce prezență fizică (oameni/depozite/echipamente) are afacerea ta, ci unde, ce și cum vinzi!

Regina fiscalității internaționale și implicit a prețurilor de transfer se numește acum ANALIZA FUNCȚIONALĂ, într-un regat în care interpretările nu mai au granițe!Pentru că nu vor exista rezervații separate (ar fi o gafă să ne așteptăm la asta) – într-o parte mediul tradițional, în alta, cel digital/ aici stă Geoffrey, aici, e-Geoffrey Gafa…

Sperăm să găsiți în noua prezentare TPS un ghid util care să aducă mai aproape tematica provocărilor fiscale ale unei economii în tranziție. Acolo veți afla și cine e Geoffrey.

În final, vă reamintim deviza noastră: TPS pentru Transfer Pricing în Siguranță! Acum și pentru a vă ajuta să aveți o Tranziție (fiscală) Pregătită cu Succes!

Notă - TPS a susținut această prezentare în cadrul Conferinței “Priorități în domeniul fiscalității pentru Președinția României la Consiliul UE”, organizată de Camera Consultanților Fiscali, iulie 2018.  

 

E plauzibilă ştirea că dl. Trump s-a apucat, în stilul său de CEO dintr-o bucată, să trimită şi să semneze cu mâna lui scrisori ameninţătoare europenilor înaintea summit-ului NATO, cerându-le să-şi mărească cotizaţia la organizaţie sau, spus altfel, să remunereze mai mult serviciile venite de la compania-mamă.

La un audit onest, fie el doar politic, se va argumenta că, într-adevăr, serviciile prestate de Sediul Central (de facto, e la Washington) sunt indispensabile pentru susţinerea organizaţiei - sau în limbajul propriu transfer pricing-ului, în substanţa lor, din punct de vedere al funcţiunilor şi riscurilor asumate – şi că, între timp, au crescut costurile de operare, conjunctura etc. Bref ... se impune ajustarea remunerării.

Sincer vorbind, noi ca europeni, ar trebui să fim mulţumiţi să ieşim doar cu atât, pentru că, între timp, poate aţi auzit, am intrat în război intra-aliaţi (intra-grup). Şi ca-n orice grup, disputa e pragmatică, pe alocarea profiturilor.
Avem un exemplu, la scară redusă, în ce se întâmplă peste Canalul Mânecii. I se spune Brexit. Nu înseamnă că nu mai suntem aliaţi cu britanicii, doar că nu ne-am mai înţeles la remunerarea serviciilor aduse unul altuia.

Între cele două maluri ale Atlanticului, jocului i s-ar putea spune Atlant-exit. Oficial, încă n-are un nume, dar, oricum ar fi, trebuie să aibă un ”e”. Ca să arate că are (şi) un puternic substrat digital.

Dacă tot e să vobim de ameninţări, atunci să vorbim de unele serioase. În vara lui 2016, deci când nici chiar Trump nu se aştepta să ajungă la Casa Albă, Washington-ul dlui Obama folosea nu mai avea răbdare de diplomaţie, ca să le transmită europenilor: toate ca toate, dar nu vă atingeţi de impozitele cuvenite unchiului Sam! Bruxelles-ul, la comun, dar şi marile state membre, pe cont propriu, erau atunci în plină campanie sub comandamentul anti-BEPS – oficial, lupta împotriva erodării bazei de impozitare şi mutării abuzive a profiturilor de către, evident, multinaţionale. O campanie temerară din punct de vedere politic, pentru salvarea bugetelor europene, dar, ar spune unii, interpretabilă din punct de vedere al acordurilor, regulilor fiscale în vigoare. Iar ţintele vizate sunt, din întâmplare, mai toate americane. Vorbim de celebrele GAFA din tehnologie (Google, Apple, Facebook, Amazon) dar şi – ca să nu se spună că e vorba doar de tehnologie - Starbucks, Chrysler-Fiat ori McDonalds. Meciurile se joacă încă în Justiţie, dar, indiferent de rezultat, războiul a început. Şi nu l-am început noi, ar putea zice americanii. 

Riposta actuală americană, din industria tradiţională, se poartă tot sub un stindard nobil din punct de vedere politic (salvarea locurilor de muncă americane), dar la fel de forţat din punct de vedere al regulilor comerciale moderne.
În ianuarie, Trump s-a înarmat cu două lungi rapoarte făcute de ministrul lui de Comerţ, care spuneau cam aşa – nu e bine, importurile de oţel şi aluminiu ne afectează securitatea naţională. De atât are nevoie, de aceste cuvinte magice, şi are liber să jongleze cu taxele vamale cât îl ţine arta negocierii (1).

A spus-o chiar preşedintele, la începutul lui martie - acum aştept restul lumii la negocieri, până pe 1 iunie. Cine a venit, a mai primit dispense (Coreea de Sud, Australia, Argentina, Brazilia – au încheiat aranjamente pe oţel, Australia şi Argentina – înţelegeri şi pe aluminiu). Europa s-a ţinut tare şi ... s-a ales cu cotizaţie de 25%,taxele vamale la importul de oţel şi 10%, la aluminiu. C-aşa e-ntre aliaţii care nu se-nţeleg.

Trump nu-şi ascunde ţinta. În definitiv, ca să ajungi la negociere, trebuie să începi prin a-l lovi de celălalt unde îl doare mai tare. El iubeşte UE, desigur, dar pune Europa şi China pe acelaşi plan al răului făcut economiei americane prin importuri excesive. Aşa că plusează acum cu o investigaţie pe importurile de maşini (din UE, în primul rând din Germania).

Despre cum e afectată industria americană când la o maşină pe care o exportăm noi în Germania, ei ne dau trei. Şi atunci când avem aşa-zise fabrici deschise de producătorii germani, ele sunt mai mult unităţi de asamblare: maxim 25-35% dintr-un BMW seria X este produs efectiv în SUA, valoarea ridicată (motor, transmisie) vine din Germania sau Austria - spune consilierul pe politici comerciale, Peter Navarro.
La un aşa afront între amici, Europa simulează un atac de rebalansare, la nivelul economiei tradiţionale – o listă de 10 pagini de supra taxare a unor importuri din SUA, începând cu porumb dulce, trecând prin motociclete de peste 800 cmc (cine să fie?, cine să fie?) şi terminând, realmente cu ... cărţi de joc (lista aici,dacă nu credeţi).

Pare un joc de tabinet, în care europenilor de-abia să le iasă de o tablă. Dar, „jocurile nu sunt încă făcute”, strigă cel mai tare francezii, în numele europenilor.

Intră în scenă taxarea economiei digitale

Din martie europenii au pus pe masă ”taxa digitală temporară”, o (supra)taxare a vânzărilor realizate pe piaţa UE de marile platforme de internet (din download de programe, muzică, filme, din datele utilizatorilor, din intermedieri etc.).

Doar 3%, cât să adunăm cinci miliarde de euro (ar fi jumătate din pierderea la buget după Brexit), să recunoaştem că nu e sfârşitul lumii, şi e doar ceva temporar, nu se ştie deocamdată până când, dar ne dorim să fie temporar. Întâmplător, din cele 120-180 din companiile cu ”prezenţă digitală” europeană care sunt ţintite de acestă taxă, jumătate sunt americane şi doar o treime pur europene. Dar, vă rog să reţineţi, aceasta nu este îndreptată în niciun caz împotriva companiilor americane – a tot repetat comisarul pe Finanţe Pierre Moscovici (întâmplător francez) la o întâlnire special organizată de American Enterprise Institute în aprilie. N-a reuşit să convingă însă audienţa de peste Ocean de ce, din tot proiectul de armonizare a taxei pe profit la nivel UE, s-a separat strict acest segment al noii economii, peste care se va pune taxă pe ... pe cifra de afaceri. Măcar va fi deductibilă la calculul impozitului pe profit – a ţinut să-i asigure dl. Moscovici.

Culmea coincidenţei (sau poate nu) e că asta se întâmplă când, nota bene, chiar SUA lui Trump au luat faţa europenilor în materie de luptă anti-BEPS: de la începutul anului, prin noua reformă fiscală, s-au asigurat că multinaţionalele americane plătesc cel puţin o rată minimă pe profiturile obţinute în străinătate. Au intrat şi ei în rândul lumii, prin trecerea la un sistem teritorial de impozitare a profiturilor globale ...

Plus că, de câteva zile, americanii sunt tot atât de europeni în abordarea fiscală a economiei digitale.

Puteţi găsi povestea aici, pe transferpricing.ro. De 50 de ani (51 mai exact), Curtea Supremă a SUA era aşteptată să se pronunţe dacă un vânzător la distanţă (mai întâi prin poştă, mai apoi prin internet) poate fi ţinut să vireze taxa pe vânzări (echivalentul european al TVA la consumatorul final) în locul unde vinde, chiar dacă în acel loc nu are nicio prezenţă fizică. Pe scurt, poate fi considerat că are o prezenţă (aka nexus) taxabilă chiar dacă nu are o reprezentanţă din cărămidă şi mortar (brick and mortar)?

Da, se poate, a venit, acum câteva zile verdictul Curţii, statuând practic noţiunea europeană de prezenţă fiscală semnificativă. Regula prezenţei fizice a devenit astăzi ”artificială în întregime, nesănătoasă şi incorectă”. Astăzi eşti prezent aici, poate chiar permanent, şi prin simplul fapt că ai un website care lasă cookies salvate în computerul clientului de aici sau dacă acel client îşi descarcă pe telefon o aplicaţie de-a ta. (vezi pag 15, opinia Curţii, cazul Dakota de Sud v. Wayfair).

Scorul cel mai strâns posibil (5 la 4) arată că nu i-a fost uşor nici Curţii să dea verdictul istoric. Judecătorul Kennedy – vocea cea mai influentă din completul Curţii – a hotărât să revină asupra propriului vot de acum 25 de ani (atunci votase pentru legarea impozitării doar de prezenţa fizică) considerând că în toţi aceşti ani abordarea tradiţională brick-and-mortar a creat un avantaj (neintenţionat) afacerilor pe internet, online-ul şi offline-ul n-au mai jucat pe acelaşi teren fiscal, cu consecinţe importante asupra bugetelor statelor americane. S-a ajuns până acolo ca e-retailerii să se laude că, spre deosebire de retaileri, nu trebuie să impună clienţilor taxa pe vânzări.

Chiar dacă decizia de acum 25 de ani, privită astăzi în noul context, poate fi considerată o eroare, aceasta nu poate fi justificare pentru Curte de a-şi asuma, în locul Congresului (Parlamentului) o decizie cu consecinţe asupra mediului de afaceri, care va lovi în primul rând în micii comercianţi pe internet, care nu au capacitatea de a se dota cu softul necesar conformării fiscale - arăta în opinia de respingere judecătorul Roberts, preşedintele Curţii (şi la care s-au raliat alţi trei judecători).

Or nu e chiar întâmplător că Congresul american a tot omis să-şi asume o astfel de răspundere. Astăzi poate mai mult decât acum 25 de ani, lumea e într-o tranziţie şi mai dureroasă de la tradiţional la nou, când nu ştii ce să salvezi mai întâi - locurile de muncă din oţelării, din fabricile auto, micile afaceri pe internet, giganţii tehnologici etc.

Noi cum să jucăm? După principii, dacă se poate!

Nu se ştie cine a început efectiv joaca de-a războiul comercial-fiscal transatlantic. Dar într-un climat atât de tensionat, arhaica, brutala, anti-business şi ... interimara taxă pe cifra de afaceri a europenilor, taxă care nu este îndreptată împotriva americanilor, nu poate decât să inflameze spiritele.

Americanii, mai ales în era Trump, nu pot sta impasibili când comisarul Moscovici le spune că se va adopta directiva cu taxa pe repede-înainte până la sfârşitul anului deşi chiar el recunoaşte că nu are asigurate toate voturile statelor membre. (2)

Se pare că România nu va fi din tabăra celor care fac probleme. A arătat-o anul trecut, când s-a grăbit să semneze apelul francezilor pentru acestă abordare radicală. Dar, ca unul care am reacţionat şi când PSD a vrut să ne blagoslovească cu taxa pe cifra de afaceri, suţin şi acum că nici iniţiativa europeană nu e mai brează.

Europa nu are nevoie de aşa ceva, în condiţiile în care are un proiect pe termen lung care se cheamă armonizarea fiscală comunitară (CCCTB), care, apropo, nici aceasta nu are cum să le sune bine americanilor. Dar, cel puţin, CCCTB este, trebuie să fie, un teren al negocierii. Economia, inclusiv prin componenta ei fiscală, a ajuns atât de complexă şi chiar complicată, încât nu poate fi ”rezolvată” decât prin negocieri, prin căutarea soluţiilor win-win. Ca ţară care se pregăteşte să preia preşedinţia Consiliului, România trebuie să aibă leadership-ul de a trata temele importante europene! 

Iată de ce, îndrăznesc să sper, poziţia noastră oficială în acestă dispută nu va fi, în stilul nostru caracteristic de stat membru, de raliere docilă, conformare de complezenţă, la ce zic cei mari. Nu avem de câştigat nimic direct – nu vindem cine știe ce oţel în SUA, nu vindem maşini, nu o să ne acoperim deficitele din impozitarea vânzărilor GAFA etc. Dar vom câştiga pe termen lung dacă vom arăta consecvenţă în principii, fie şi ele fiscale, şi deschidere spre dialog onest şi negociere pragmatică.

PS. În aceeaşi notă pragmatică, semnalez companiilor româneşti de IT, o buna oportunite de afaceri. Piaţa americană, după decizia Curţii Supreme, devine foarte atractivă. Sute de mii, poate peste milionul de proprietari de mici magazine virtuale din SUA au nevoie de o soluţie eficientă, versatilă, rezonabilă ca preţ: ştiind localizarea clientului (după ZIP), va trebui să vadă automat ce regim fiscal se aplică pentru bunul achiziţionat în jurisdicţia respectivă (undeva între 10-12.000 de jurisdicţii de-a lungul SUA) unde să trimită apoi taxa pe vânzări, completând, desigur, şi hârţogăraia de rigoare. Deci, o bună oportunitate de afaceri.

Note:
1.Problema apărării şi securităţii se pune cam aşa: cerinţa armatei pentru oţel e de doar trei procente din producţia americană (scrisoarea secretarului Apărării) iar producţia internă acoperă încă până la 70% din consum. Dar importurile sunt tot mai mari de la un an la altul şi UE chiar nu se poate spune că nu s-a bucurat, ajungând (agregat) pe locul al doilea ca sursă: importurile din Germania (individual, locul al optulea), au crescut cu 40% între 2011 şi 2017, Olanda (13), cu 14%, Italia (14) cu 86%, Spania (16) cu 106%. Iar în acest timp, China a căzut pe poziţia 11, importurile de aici scăzând, totuşi, cu 31%, între 2011 şi 2017.
S-au închis oţelării, iar cele rămase sunt sub pragul critic de 80%, şi s-a pierdut o treime din locurile de muncă. Se consideră că această situaţie afectează capacitatea de-a acoperi infrastructura critică în caz de urgenţă naţională, dar şi, nota bene, capacitatea de inovare a industriei naţionale, pentru a ţine pasul cu cerinţele pieţei.
2.Cei mai vocali împotrivă sunt Irlanda şi Luxemburg. Dar nici statele nordice nu se sfiesc să spună că ”deviază de la principiile fundamentale ale impozitării profiturilor”. Şi în Germania (oficial, pro) puternicul mediu de afaceri transmite că ”acum nu e momentul”.

 

Articol apărut pe zf.ro, iulie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS

Din a doua parte a anului 2020, dacă derulați o tranzacție transfrontalieră cu o persoană afiliată și din care ar putea rezulta și un oarecare avantaj fiscal (care nu ar apărea dacă tranzacția respectivă ar avea loc), să vă așteptați că acest aranjament fiscal trebuie să ajungă pe masa Fiscului de la noi, dar și a administrațiilor fiscale din toată Uniunea Europeană. Obligația de raportare ține de intermediarul fiscal care a contribuit la elaborarea respectivului aranjament, dar, dacă intermediarul nu este rezident în UE, obligația trece direct la dumneavoastră, la contribuabilul relevant.

Am sintetizat la maximum și într-o formă intermediară (adică nici prea tehnică, nici prea populară) ce spune recent aprobata Directivă de la Bruxelles care actualizează o directivă mai veche privind schimbul automat de informații financiare la nivel european. Deși e cunoscută ca ”directiva care aduce noi reguli de transparență pentru intermediarii fiscali” (cum a fost popularizată de Bruxelles pe toate palierele instituționale, Comisie, Parlament, Consiliu), este transparent scopul final: vorbind de consultanți, avocați, contabili etc, vorbești practic de clienții lor europeni, cei care trebuie aduși pe același plan de competiție fiscală, noua mantra a pieței unice europene.

Așadar, noua directivă trebuie citită în comun cu cea împotriva evitării plății impozitelor ATAD (anti tax-avoidance directive, aprobată anul trecut), și cu cea a armonizării și consolidării bazei fiscale a companiilor europene (CCCTB, care își așteaptă aprobarea finală în Consiliu). Avem astfel imaginea completă a adevăratei Revoluții fiscale europene sub care va sta inclusiv fiscalitatea românească începând din deceniul următor.

Dar să lăsăm politica și să ne întoarcem la partea tehnică a directivei. Aici lucrurile sunt ... clare – în formatul de la Bruxelles cuvântul de ordine este „interpretare”. Toate acțiunile de business devin interpretabile din punct de vedere fiscal și pleacă de la prezumția de vinovăție că nu vrei să plătești impozite pe cât s-ar aștepta Fiscul să plătești. Spune comunicatul Consiliului, din martie: ”Directiva stabilește caracteristicile (în original, în engleză ”hallmarks”, iar în traducerea oficială în română - ”semne distinctive”) tipurilor de scheme care trebuie raportate autorității fiscale. Această obligație de raportare nu implică automat că acea schemă este dăunătoare, ci doar că poate fi de interes pentru autoritățile fiscale pentru un viitor control. În timp ce multe din scheme pot avea un scop legitim, obiectivul e de a le identifica pe acelea care nu au”.

Un mesaj la fel de agresiv am întâlnit încă de la lansarea directivei, în vara anului trecut (vezi și uluitorul film de 50 de secunde de care am vorbit și în articolul ”Climatul fiscal european devine tot mai tensionat”, din ZF, 27 iunie 2017). Doar că de atunci aceste caracteristici ale tipurile de scheme au devenit și mai confuze, și mai interpretabile, cum se vede mai jos din faimoasa Anexa IV la directiva. Sunt neclare până și sancțiunile pentru neraportarea tranzacțiile însemnate: rămâne la latitudinea statului membru să stabilească sancțiuni ”eficace, proporționale și cu efect de descurajare”.

Iată de ce, ar trebui să fie cât se poate de limpede că, la transpunerea în legislația internă (termen până la sfârșitul anului viitor), nu există decât o singură soluție viabilă: consultarea pas cu pas între guvern și mediul de afaceri. Pe fond, contribuabilul onest este pe aceeași lungime de undă cu guvernul, pentru eliminarea reală a practicilor dăunătoare competiției și, implicit bugetului. Nu are nici un sens ca tocmai acest contribuabil să se vadă paralizat într-un ghem de suspiciuni generalizate, de să-i fie lehamite să mai iasă din casă, pentru că, nu-i așa?, se interpretează, viteza lui nu e ... până la limita evitării oricărui pericol.

Înțeleg că nu este deloc simplu - și vorbesc de orice guvern s-ar afla la cârmă – să transpui asemenea texte, mai degrabă politice decât tehnice, care vin de la Bruxelles în ultimul timp, cel puțin pe linie fiscală.

Dar invit guvernul să se mai pună și în poziția contribuabilului român – e încă vie emoția (ca să nu zic altfel) stârnită la începutul anului de transpunerea intempestivă a ATAD-ului. De la o încercare de transpunere efectiv copy-paste, ajunsesem să fim mai catolici decât Papa. Și acolo ar fi trebuit să fie mai simplu, că era vorba de cifre (pragurile de deductibilitatea cheltuielilor cu dobânda), dar că noi alegeam, de bună voie, cele mai distructive variante posibile.

Consultare permanentă, pentru claritate, predictibilitate, parteneriat real administrație-contribuabil crearea unei identități fiscale, care să facă diferența în ochii investitorilor! Acestea trebuie să fie caracteristicele (hallmarks-urile) mediului nostru fiscal în perspectiva revoluției fiscale europene. Oare vom putea trece acest test al ... avantajului principal, unde avantajul să fie cu adevărat integrarea europeană și nu numai simpla aderare, pe care o tot exersăm de 11 ani încoace?

PS. Prin urmare, ce urmează? Se vor lua măsurile necesare! 

Aceasta consultare se impune cu atât mai mult cu cât directiva însăși lasă deschisă posibilitatea ca autoritățile naționale să decidă singure pe ce drum să o ia (de colaborare sau de interpretare abuzivă), în legătură cu o misterioasă perioadă de tranziție, de la intrarea în vigoare, până la aplicarea efectivă:
(12) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a le impune intermediarilor și contribuabililor relevanți să depună informațiile cu privire la modalitățile transfrontaliere care fac obiectul raportării a căror primă etapă a fost implementată între data intrării în vigoare și data aplicării prezentei directive. Intermediarii și contribuabilii relevanți, după caz, depun informațiile cu privire la respectivele modalitățile transfrontaliere care fac obiectul raportării până la 31 august 2020.

Având în vedere că data intrării în vigoare se consideră a fi 25 iunie 2017 (20 zile de la data publicării în Jurnalul Oficial al UE, care a fost 5 iunie), acest paragraf spune cam așa, stimați contribuabili:
Fiți pregătiți de azi să raportați ceva prin 2020! Cum să fiți pregătiți, n-o să vă spun eu, Bruxelles-ul, ci doar guvernul vostru (Bucureștiul)! Poate aveți noroc să fie clare explicațiile naționale! Să sperăm că ... poate.

Text apărut și pe ZF.ro, sub titlul ”Semnele revoluției fiscale europene sunt deja aici!”, iunie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS 

Pe aceeași temă, puteți citi și declarația lui Adrian Luca, preluată de digi24.ro

-------------------------------
Din Anexa IV – Hallmarks (selecțiuni)


”Testul avantajului principal” se va considera satisfăcut dacă poate fi stabilit că avantajul principal sau unul din avantajele principale pe care (având în vedere toate faptele și circumstanțele relevante) o persoană le poate aștepta în mod rezonabil să decurgă dintr-un aranjament este obținerea unui avantaj fiscal.

Caracteristici specifice privind testul beneficiului principal

1. Un aranjament prin care un participant la aceasta ia măsuri artificiale care constau în achiziționarea unei societăți care înregistrează pierderi, întreruperea activității principale a acesteia și utilizarea pierderilor societății respective pentru a-și reduce propriile obligații fiscale, inclusiv prin intermediul unui transfer al acestor pierderi către o altă jurisdicție sau prin accelerarea utilizării acestor pierderi.
2. Un aranjament care are efectul de conversie a veniturilor în capital, donații sau alte categorii de venituri care sunt impozitate la un nivel mai redus sau scutite de la plata impozitelor.
3. Un aranjament care include tranzacții circulare ce duc la spălarea de fonduri, mai precis prin implicarea unor entități interpuse fără altă funcție comercială primară, sau prin tranzacții care se compensează sau se anulează reciproc sau care au alte caracteristici similare.

Caracteristici specifice privind tranzacțiile transfrontaliere

Un aranjament care implică plăți transfrontaliere deductibile efectuate între două sau mai multe părți afiliate, în cazul în care este prezentă cel puțin una dintre următoarele condiții:
(a) destinatarul nu este rezident fiscal în nicio jurisdicție fiscală;
(b) cu toate că destinatarul este rezident fiscal într-o jurisdicție, acea jurisdicție:
(i) fie nu impune niciun impozit pe profit sau impune un impozit pe profit la o rată zero sau aproape de zero,
(ii) fie este inclusă într-o listă de jurisdicții ale unor țări terțe care au fost evaluate de statele membre, în mod colectiv sau în cadrul OECD ca fiind ne-cooperante;
(c) plata beneficiază de o scutire integrală de impozit în jurisdicția în care destinatarul este rezident fiscal;
(d) plata beneficiază de un regim fiscal preferențial în jurisdicția în care destinatarul este rezident fiscal.

2. Deducerile pentru aceeași depreciere a activului sunt solicitate în mai mult de o jurisdicție;
3. Eliminarea dublei impuneri pentru același element de venit sau capital este revendicată în mai mult de o jurisdicție.
4. Există un aranjament care include transferuri de active și unde există o diferență semnificativă (materiala) privind suma tratată ca plătibilă pentru activele respective în jurisdicțiile implicate.

Caracteristici specifice privind prețurile de transfer

1. Un aranjament care implică utilizarea în mod unilateral a regulilor de safe harbour;
2. Un aranjament privind transferul activelor intangibile greu de evaluat (hard-to-value intangibles). Termenul ”greu de evaluat” acoperă intangibile sau drepturi privind intangibilele (active necorporale) pentru care, la momentul transferului acestora între părțile afiliate:
(a) nu există date comparabile de încredere; și
(b) la momentul inițierii tranzacției, proiecțiile de cash-flow/venituri așteptate să decurgă din transferul intangibilelor sau ipotezele folosite în evaluarea intagibilelor sunt profund incerte, făcând dificil de anticipat nivelul final de succes al acelui intangibil la momentul transferului.
3. Un aranjament care implică un transfer transfrontalier intra-grup de funcțiuni și/sau riscuri și/sau active, dacă profitul estimat înainte de impozite și dobânzi (EBIT) anual preconizat, într-o perioadă de trei ani de la transfer, al celui/celor care transferă este mai mic de 50% decât EBIT anual estimat al celui/celor care transferă dacă acel transfer n-ar fi avut loc.

 

Notă:

Textul integral al acestei directive (822/2018) se găsește aici. (RO, EN)

La secțiunea legislație, puteți găsi și celelalte directive care vizează ”revoluția fiscală europeană”  (CCCTB, ATAD) 

Într-o frumoasă zi de început de mai, sub o cupolă alegorică de factură renascentistă care simbolizează unificarea nației, reprezentanți ai administrației, ai contribuabililor - mari companii și ai firmelor de consultanță s-au adunat să discute despre rezultatele consultării publice derulate pe pachetul vizând reformarea transfer pricing-ului.

Administrația a reasigurat mediul de afaceri că garantează schimbarea de abordare a inspectorilor Fiscului, în spiritul reformelor propuse. Spre exemplu, se va pune accent pe analiza economică a tranzacțiilor (termeni contractuali, analiza funcțională, caracteristicile bunurilor și serviciilor, circumstanțe economice, strategia companiei).

O abordare care se înscrie în cadrul mai larg al reformării relației administrație- contribuabil, prin promovarea cooperării, prevenției, negocierii pragmatice, în așa-numitului spirit de ”dialog în avans”, care asigură încredere și predictibilitate. Se pune de acum accentul pe încheierea de Acorduri de preț în Avans (APA), pe faptul că Fiscul trebuie să îți transmită clar o opinie despre cum trebuie interpretată o chestiune fiscală sau alta, iar interpretarea să nu se mai schimbe în funcție de echipa de inspecție etc. etc.”

Dacă imaginea unor asemenea discuții de sub o cupolă de factură renascentistă vi se pare de tipul ”care alegorice”, aflați că ele, discuțiile, sunt chiar de factură reală și se întâmplă în Italia. Da, Italia poate nu o este, mai ales în aceste zile, cel mai bun exemplu de stabilitate politică, dar se pare că, acolo, s-a înțeles nevoia de schimbare reală a Fiscului. Sau piețele i-au făcut să aleagă ... calea îngustă, dar dreaptă. Vorbim, pe larg, în noul comentariu marca Transfer Pricing Services   

Și totuși se învârte (în Italia): politica poate să o ia razna, dar măcar administrația să-și facă treaba!

”Piețele o să-i învețe pe alegătorii italieni să voteze corect!”. Probabil că nu se putea ceva mai incorect din punct de vedere politic decât această observație de acum două zile a comisarului german Oettinger (responsabilul cu bugetul UE), preluată de presa italiană. A fost ca o petardă aruncată din sală pe o scenă deja în flăcări unde se joacă o operă politică clasică italiană.

Se știe deja – acum trei luni au fost alegeri, le-au câștigat formațiunile zise de unii anti-sistem, zise de alții populiste și de extreme, mai zise și eurosceptice etc; au reușit, într-un final, să desemneze un premier, altminteri și el controversat; doar că președintele Republicii a refuzat să accepte (la ei are acest drept) propunerea pentru portofoliul de Finanțe, un profesor de 81 de ani, autorul cărții ”Ca un coșmar și un vis” în care numește euro drept o ”cușcă/colivie germană” și cere pregătirea unui plan B pentru ieșirea Italiei din Zona Euro, la nevoie.

Bun, voci lucide ar zice că să ceri un asemenea plan nu e chiar așa o tragedie (la un moment dat, și Olanda se pare că a avut), dar mai dătătoare de emoții pare urmarea gestului președintelui Italiei care acum a desemnat un premier tehnocrat (altminteri un fost director în FMI, deci adept al austerității de tip german); or acesta este practic gongul pentru alegeri anticipate, cel mai devreme prin toamnă. Iar atunci ar fi posibil să urce pe scenă și mai mulți populiști, perspective de noi crize europene… dacă spectacolul lipsea, nu avem de ce ne plânge!

Dar revenind la ”piețele o să-i învețe...” Ei bine, așa mi-a venit și mie să zic acum vreo două săptămâni, și asta fără să fiu cine știe ce comisar responsabil de buget . Observația mea nu-I viza pe alegătorii italieni, evident, ci pe mai degrabă de funcționarii din ministere, pe tehnicienii care, neștiuți, asigură funcționalitatea statului (indiferent de politicienii care se perindă zgomotos pe scenă). Îmi ziceam piețele i-au învățat să ia calea dreaptă, citind ultimele schimbări pe care le-a adus ministerul Italian de Finanțe și Economie la o chestiune vizând abordarea tranzacțiilor intra-grup (prețuri de transfer).

Da, de acord, e o chestiune foarte tehnică, care pentru imensa majoritate poate nu spune nimic. Dar vorbim, totuși, de un mic mecanism care, bine uns, contribuie la funcționarea eficientă a angrenajului economiei, în beneficiul companiilor, dar și al bugetului statului, deci și al contribuabililor, în final.

Poate vi se pare o alegorie ce spun aici, dar alegorii sunt doar cele pictate pe cupola impresionantei Sala della Maggioranza, din palatul de 140 de ani de pe via XX Settembre, unde se găsește Ministerul Economiei și Finanțelor. Ei bine sub această cupolă care simbolizează unificarea Italiei, s-au adunat zilele trecute demnitari, funcționari (de la Fisc, de la Garda Financiară), reprezentanți ai marilor companii, consultanți să discute despre rezultatele consultării publice derulate de Minister pe pachetul vizând reformarea acestui transfer pricing.

Și aceasta în contextul întrebării lansate la o conferință din februarie cu titlul direct, fără ocolișuri Cât s-a schimbat Fiscul?

Cu o asemenea întrebare pragmatică, nu mai e atât să surprinzător să aflăm că, din iulie anul trecut, ministerul scoate lunar un buletin de patru pagini în engleză care se cheamă nici mai mult nici mai puțin decât ”Calea îngustă” (the Narrow Path) cu subtitlul ”Perspectiva italiană” (the Italian view) – aici, toată colecția.

Calea îngustă și poarta strâmtă” duc, de la Matei citire (7:13-14), chiar spre substanța vieții propovăduită de Cel de Sus. Dar ce legătură poate avea asta cu subiecte triviale precum, să spunem, substanța și fiscalizarea tranzacțiilor, cu schimbarea unui articol (poate fi chiar 7, alineat 13) dintr-o lege omenească, și administrativă pe deasupra?

Dar cred că tehnicienii ministerului au mizat pe un asemenea titlu de forță tocmai pentru că au vrut să transmit un mesaj puternic, transpartinic, în primul rând investitorilor: „da, poate că primiți mesaje confuze de la politicienii noștri, dar pe fond, noi, italienii facem lucrurile corect, noi înțelegem care sunt chestiunile importante care vă preocupă și noi chiar ne schimbăm! În bine!”

În ediția din martie, spre exemplu, luna alegerilor, investitorii puteau citi un articol semnat de fostul director general dar și (nota bene) de nou director de la Gestionarea Datoriei Publice și care se încheia așa: ”succesul din trecut (în depășirea momentului crizei datoriilor din Europa) nu trebuie să ne distragă de la scopul nostru principal care rămâne reducerea structurala a raportului dintre datorie și PIB. Acesta este singura condiție care asigură sustenabilitatea pe termen mediu și lung și despre acesta este, în realitate, Calea îngustă” (sublinierea autorilor). Cu această subliniere, auzi parcă un întreg departament care vrea să transmită că știe și înțelege riscurile unei datorii de 130% din PIB, a treia cea mai mare din lume în termeni absoluți, că nu se joacă cu vorbele de azi pe mâine, că doar nu sunt … politicieni.

În aceste buletine, investitorii se întâlnesc cu o Italie care-și recunoaște găurile mari din opincă și vrea să facă ceva temeinic pentru a le astupa. Da, știm că suntem printre primii în Europa la durata proceselor civile și comerciale ( 527 de zile, comparativ cu media europeană de 248), dar avem alternativă la rezolvarea disputelor (sistemul Alternative dispute resolution) – arbitraj, negociere asistată, apoi instanțe specializate, automatizarea rapoartelor (e-filing) etc. (Calea, numărul 3)

Automatizarea devine un cuvânt nelipsit din reformele italienilor. Din Calea, numărul 6, aflăm că s-au creat două platforme noi de monitorizare a plăților făcute de stat, pentru că și aici se înregistrează întârzieri peste standardele europene, 64 de zile, comparativ cu 30-60 limita maximă acceptată de Bruxelles.

În sfârșit, iată ce putem citi în numărul pe mai din ”Calea îngustă”: ”într-un an de zile, am urcat trei poziții și acum am intrat în top 10 destinații pentru investitorii globali. Nu e întâmplător, ne ținem de planul Destinazione Italia început în 2013. Am redus rata efectivă de impozitare sub media europeană, dar cheia pentru atragerea investițiilor este predictibilitate și claritatea reglementărilor, a procedurilor. Fiscul (Agenzia delle Entrate) are ca obiectiv ambițios să crească gradul de conformare la plată a contribuabilului printr-o relație de cooperare cu acesta. Este vorba de o schimbare de fond de ordin cultural și operațional care implică concentrarea pe prevenirea evaziunii și nu pe tradiționala inspecție fiscală.

Există un pachet de măsuri care se cheamă Dialog în avans și presupune încheierea așa-numitelor acorduri de preț în avans (APA), cele care dau predictibilitate contribuabilului, siguranță pe termen lung. La o cifră de afaceri peste 10 miliarde ai procedură accelerată pentru înccheierea acestor acorduri. Dacă plănuiești investiții de peste 30 de milioane de euro, cu impact în economie la nivelul locurilor de muncă, Fiscul îți transmite clar o opinie despre cum trebuie intrepretată o chestiune fiscală sau alta, iar interpretarea nu se mai schimbă în funcție de echipa de inspecție etc. etc.”.

Nu mai spun despre faptul că s-a reformat și sistemul de recuperare a datoriilor. Procedura Rottamazione presupune intrarea în negocieri cu debitorul. Anul trecut, prin astfel de negocieri cu 1,5 milioane de contribuabili s-au adus venituri de 6,5 miliarde, cu mult peste estimări.

Astfel de mici detalii, mici rotițe declanșează sentimentul de încredere și investitori încep să zică iată, și totuși se învârte economia și-n Italia! Pentru prima dată, din 1988 încoace, Italia a cunoscut o îmbunătățire a ratingului de țară S&P, de la BBB-/A-2 la BBB/A-2, cu perspective stabile.

Or numai la stabilitate nu te gândești când te uiți la ce e pe scenă acum. Dar în culise se întâmplă, vorba italienilor, chestiuni procedurale cu resorturi culturale. Iar dacă e să dăm Cezarului ce e al Cezarului, meritul politicienilor e că au înțeles că trebuie să acorde o independență reală tehnicienilor de la Fisc și alte autorități, inclusiv în recompensarea performanței (dar, desigur, nu cu invenții de tipul premii la inspector din amenzi la contribuabil), inclusiv în stabilirea unui climat de încredere și cooperare inspector-contribuabil.

Mă rog și eu, alături de milioanele de contribuabili, ca Cezarii noștri să primească gândul cel bun și să lase profesioniștii din ministere să lucreze și nu să se facă că-i lasă să lucreze. Știu că în administrațiile noastre, în clădirile ponosite în care sunt adăpostite, nu se pot găsi cupole pictate alegoric. Dar profesioniști încă se mai găsesc, oameni care au demnitatea meseriei lor și vor să o facă pe calea pe care merge și lumea bună.

Haideți, nu cerem imposibilul, nu cerem, spre exemplu, să avem o scenă politică mai bună ca-n Italia… dar măcar o administrație ca-n Italia se poate? Că ar fi tare, tare bene, să se întâmple cât mai repede, înainte să ne-o impună nevoia, piețele.

PS. Reiau încă o dată și încă o dată, cât va fi nevoie, faptul că trăim sub spectrul armonizării fiscalității europene (CCCTB) în care nu cifrele/taxele mici o să mai facă diferența, ci hotărâtoare va fi competiția între proceduri, reglementări clare, sigure, prietenoase cu contribuabilul/investitorul. Suntem într-o luptă fiscală europeană, ba, mai mult într-o World Tax Fight! Și asta nu trebuie să ne-o amintească niciun comisar! Depinde doar de noi cum jucăm mai departe.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, iunie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS

Vă invităm într-un joc deloc virtual. Level 1 este politic. Aparent o poveste fiscală americană. În realitate, câteva piese dintr-un puzzle global care ne interesează și pe noi. Avantaj pentru cine vede the big picture. C-așa e-n transfer pricing! 

Pentru level 2 (abordarea tehnică - ”Cum sună transfer pricing pe noul Nexus Fiscal”), vă rugăm să accesați și articolul TPS apărut în Revista ”Consultant Fiscal”, martie 2018

Iar acum, o întrebare: 

Al cincilea element. Chiar așa: dumneavoastră ce-ați face în locul unui judecător nehotărât de la Curtea Supremă a SUA?

 

Sistem momentan indisponibil, reveniți pe 31 decembrie 9999. Marți, 17 aprilie, au crăpat serverele la IRS. Fiscul SUA.

Bun, se mai întâmplă și la alții, veți zice. În definitiv, cine a pus milioane de americani să aștepte până în ultima zi să-și depună declarațiile de venit? Nu se știe, de 60 de ani încoace, că Ziua Taxelor e pe 15? (dar anul acesta a picat duminică, iar 16 a fost Ziua Emancipării [1], zi liberă în Washington). Ce s-a întâmplat cu statistica IRS care spune – la întrebarea cât credeți că e marja acceptabilă de trișare în declararea veniturilor, 88% sunt categoric împotrivă și doar 9% au unele amendamente (”a little here and there”)?– [2]. Să fi intervenit o lehamite de a studia zeci de pagini explicative de să aștepți ziua emancipării până completezi formularul? O lehamite care poate s-a transmis și calculatorului – nu poți să tot tai din bugetul de investiții și să te aștepți să gestionezi zeci și zeci de mii de portițe fiscale. [3] Culmea e că, în aceeași zi, IRS urca din nou Capitoliul pentru a da seamă la Comisia de Supraveghere/Control și Reformă Guvernamentală. Cu ajutorul youtube, am întredeschis și eu ușa camerei 2154, unde se derulau audierile, dar când am auzit ce e pe acolo… [4]

Bun, treaba americanilor, veți zice iarăși, dar ce s-a întâmplat mai departe în ziua de marți 17 chiar s-ar putea să ne intereseze și pe noi. Rămânem în zona centrului de putere al Washingtonului. Cei nouă membri ai Curții Supreme de Justiție a SUA sunt încă nehotărâți dacă să fie chiar ei cei care lansează un tăvălug fiscal, altminteri inevitabil. De fapt încă nu-l au pe al cincilea care să încline balanța. Pentru că justices, cum zic americanii, Kennedy, Thomas, Gorsuch au anunțat deja ce poziție au în chestiune. După o zi întreagă de audieri, și dna. Ginsburg pare hotărâtă să se alăture acestei tabere. Dna Sotomayor, însă, ar putea fi cea care să încline balanța… dar ține suspansul până la verdictul din iunie. Despre ce e vorba? Acordați-vă, vă rog, plăcerea suspansului dintr-un roman nu polițist, ci … istoric.

O luptă din vremea lui Goliat

Congresul are Puterea de a reglementa Comerțul cu Națiuni străine, între State și cu Triburile Indiene” [5]. Cum a ajuns această lapidară formulare constituțională (Art. 1 §8, cl.3) venită de la Părinții Fondatori să se transforme în clauza de inactivitate comercială (dormant commerce clause), o doctrină dezvoltată de Curtea Supremă e o istorie probabil foarte încâlcită. Dar, pe baza ei, în 1967 (pe 8 mai se vor împlini exact 51 de ani) Curtea Supremă a venit cu o decizie care, la acea dată, părea încă în spiritul vremii.

Rețineți, suntem încă cu doi ani înainte de inventarea oficială a ceea ce avea să se cheme internet.

Iată cazul unei mici case de comenzi din Missouri care intrase în conflict fiscal cu statul … Illinois. Ce se întâmplase? Firma National Bellas Hess nu deținea nicio proprietate tangibilă în Illinois, nu avea magazine, post telefonic, reprezentanță comercială sau legală și nu-și făcea publicitate acolo prin radio, TV, ziare ori panouri publicitare. Doar trimitea cataloage prin poștă de două ori pe an către clienți de pe întreg teritoriul SUA, deci inclusiv din Illinois, și ocazional fluturași publicitari. Comenzile se transmiteau în Missouri, iar bunurile erau livrate către clienți prin poștă sau curier. Pentru aceasta, statul Illinois se considera îndreptățit să ceară acelei firme să rețină și să vireze taxele aferente vânzărilor realizate pe teritoriul statului. Doar că încă nu sosise vremea pentru astfel de cerințe – Curtea Supremă a SUA a arătat că în baza Constituției doar Congresul are voie să reglementeze comerțul intra- Federație și deci statelor li se interzice să discrimineze comercianții din alte state … bref, i se interzice unui stat să impună taxe unui vânzător a cărui singură legătură cu cumpărătorii din acel stat este prin mail sau curier – suna decizia din 1967.

Nu avea să le sune însă deloc bine statelor, pentru că peste 25 de ani, subiectul a răbufnit din nou, la altă scară și, implicit, cu altă miză. Suntem în 1992, încă mai erau trei ani până la apariția amazon.com și șase până la apariția oficială a google.com.

Curtea Supremă a Statului Dakota de Nord refuza să țină cont de cazul National Bellas Hess într-o speță asemănătoare (Quill Corp., înregistrată în Delaware), văzându-l ca ”depășit (obsolete)” de mutațiile extraordinare produse în viața economică. [6] Spre exemplu, Quill ”trimitea anual prin poștă 24 de tone de cataloage doar în Dakota de Nord”. Și deși firma nu avea nicio prezență fizică acolo, s-a invocat că ”se poate vorbi de o prezență economică a firmei, dependentă de serviciile și beneficiile oferite de stat, ceea ce generează suficient nexus constituțional pentru a justifica impunerea de taxe”. Firma cu cataloage însă nu se lasă și merge la Curtea Supremă a SUA care, după o complexă deliberare tehnică decide să-și mențină poziția din acel demodat caz din 1967.

Și iată-ne ieșind din preistorie și ajungând în zilele noastre. Zile în care unui contemporan al catalogului National Bellas, ba chiar și al unui Quill, i-ar fi greu să înțeleagă cum folosim un șoricel fără coadă care face click și produsele alese de pe ecran intră într-un torent de zeci milioane de tranzacții pe zi pe … Amazon ori pe alte râuri mai micuțe.

Doctrina inactivității se întoarce… pe toate fețele

Dar să rămânem în matca noastră. Wayfair este un râu, pardon un start-up pornit din Boston și care a ajuns să vândă on-line mobilă în SUA, dar și în Europa. Altfel, spus, un e-tailer (retailer online e aproape obsolete). Boston e departe de a fi în statul Dakota de Sud. O știe și Pierre, orășelul-capitală al acestui stat unde au rămas cei mai mulți indieni din triburile de altă dată, iar economia a rămas mai mult rurală și dependentă de consum (taxa pe vânzări asigură un miliard de dolari, adică 62% din bugetul pe 2018).

Și uite așa ajungem tot la mai vechea noastră cunoștință doctrina inactivității. Pentru că Wayfair nu înlege de ce Dakota de Sud a ajuns să pună (mai 2016) taxă pe vânzările de internet, în condițiile în care există precedentul tranșat în 1992. Curtea Supremă a statului i-a dat dreptate e-tailerului și atunci a venit rândul administrației republicane de la Pierre să nu mai înțeleagă nimic. Într-un demers susținut inclusiv de Washington, Dakota Sud s-a adresat Instanței Supreme, cerându-i să se hotărască: în ce an suntem? cu taxă sau fără taxă pe vânzările pe internet?

Dar reticența Curții Supreme e explicabilă și iată de ce.

1) O instanță de interpretarea legii ar ajunge să legifereze în locul legiuitorului o chestiune tehnică, până la urmă: de a stabili prezența economică într-un loc a unei afaceri care nu e prezentă fizic în acel loc. Nu e … locul să dezvoltăm aici, dar se pune în discuție redefinirea conceptului de nexus fiscal – în ce măsură prezența economică este suficientă pentru a declanșa impunerea fiscală. [7]

Totuși se impune aici o precizare tehnică. Americanii nu au TVA, ci taxă pe vânzări, aplicată azi de 45 din cele 50 de state. Taxa pe vânzări este încasată de la consumatorul final de pe lanțul comercial. În linii mari, dacă vânzătorul și cumpărătorul sunt din același stat, vânzătorul transmite taxa pe vânzări jurisdicției îndreptățite la taxa respectivă (există cel puțin 12.000 de jurisdicții fiscale îndreptățite la taxe – orașe, regiuni administrative/counties ba chiar și aeroporturi). Dar dacă vânzătorul și cumpărătorul sunt din state diferite, atunci cumpărătorul este ținut să vireze singur taxa care acum se va chema use tax (de folosire, pentru că se aplică acolo unde se folosește produsul, nu unde s-a vândut).

Deci nu scrie nicăieri în Constituție că un stat nu are voie să taxeze vânzările derulate pe internet. Doar că, dacă ești din Dakota și ai cumpărat de pe un site din Boston, nu poți obliga site-ul acela (în baza interpretărilor constituționale de până acum) să vireze taxa pe vânzări, poți cere în schimb cumpărătorului taxa pe folosire. Tu poți, dar ia ghiciți!, câți cumpărători se conformează unei asemenea monstruozități birocratice? Asta au simțit-o și statele americane pe bugetele lor așa că, tiptil-tiptil, făcând slalom printre interpretări și precedente legislative, astăzi toatele statele americane care au taxă de vânzări cer și taxele din vânzările pe internet. A început New York, în urmă cu 10 ani, momentul de forță a fost California 2012, iar din aprilie 2017 cele 45 de state au o lege care neoficial se cheamă, cum altfel?, lege Amazon.

Deși, poate nu e chiar atât de evidentă, urmarea este că, de voie, de nevoie, cu supărări, cu resemnări, Amazon virează azi taxele de vânzări pentru 45 de state. E drept, doar pentru vânzările din depozitele proprii, nu virează și pentru vânzările derulate de terți prin intermediul Amazon Marketplace (vânzări care se estimează că ar acoperi între o treime și o jumătate din vânzările totale ale gigantului). Cum ar veni, noi ne conformăm, dar nu sunt taxele nostre, ceilalți să se descurce.

Și aici intervine a doua reticență a Curții

2) Acești ceilalți sunt cei mai mici și în general muuult mai mici decât giganții alde Amazon, e-Bay etc. (Chiar și Wayfair, spre exemplu, e un pitic, cu vânzări de sub 5 miliarde de dolari, în 2017, nici cât aduna Amazon în 2004, acum gigantul având peste 177 de miliarde). Pentru ei ar fi chiar o problemă să-și adapteze softurile (sau să cumpere de la cei care le au, de pildă Amazon) încât să știe să vireze taxe pentru mii de jurisdicții. Așa că, n-ar fi de mirare ca dacă Instanța Supremă se hotărăște să deschidă cutia pandorei, nu Amazon va suferi, ci din contră

Suntem în fața unui caz-test, spune justice Alito, întrebându-se retoric ”aveți vreo îndoială că statele care sunt pe marginea insolvenței – iar orașele poate stau și mai rău de atât – nu se vor agăța de tot ce se poate apuca?”. Altfel spus, înarmate cu decizia Curții, administrațiile pot trece chiar la a cere retroactiv taxe (o lege cum e cea din Dakota de Sud nu le-ar permite asta) și din nou întrebarea – cine va avea de suferit cel mai mult din chestia asta? Nu poți să nu înțelegi situația la modul cum o expune judecătorul Breyer – ”Ambele părți au logica lor. Cum să mă hotărăsc cine are dreptate?”

În acest context, toată lumea așteaptă de fapt o intervenție a Congresului American. Și când zicem toată lumea, ne referim chiar la lumea largă. Pentru că nu putem înțelege contextul dacă nu traversăm Atlanticul. Și vom rămâne chiar în cadrul aceleiași zile, de 17 aprilie… dar, mai multe, într-un episod următor.

Până atunci, înainte de a vă relua întrebarea din titlu, dați-mi voie să extrag și o morală din acestă poveste. Neîndoios că întreg comerțul on-line a primit o supra-alimentare din acest status-quo fiscal. Dar va rămâne încă deschisă dezbaterea – într-o economie inevitabil deschisă, inevitabil transformată de internet, întrebarea pragmatică este: cine a ajutat mai mult la creșterea economiei: comerciantul din cărămizi și mortar (brick and mortar) sau comerciantul din biții 0 și 1? [8]

Când vezi un gigant, ți se pare că ia tot aerul economiei mici din jurul lui. Dar de-abia când pui tunurile pe gigant ajungi să constați ce pagube colaterale rezultă prin pulverizarea acelor mici actori economici care se adaptaseră și învățaseră să conviețuiască, ba chiar să tragă un ce profit din existența gigantului. În spatele mitului too big to fail (prea mare ca să cadă) există o doză mare de adevăr economic și politic. Dar totuși giganții au început să fie mai receptivi în ultimul timp la vocea străzii. Presiunea publicului, a consumatorului asupra gigantului, dublată de adaptarea treptată și echilibrată a legislației se dovedește că pot face mai mult pe calea conformării decât o abordare brutală din partea autorității. Amazon, Google, Facebook sunt astăzi mai bune, la capitolul conformare, decât acum cinci ani, chiar dacă investigațiile pornite împotriva lor de autorități n-au adus deloc sumele grozave cu care se lăudau (autoritățile).

O companie, până la urmă, e tot atât de bună/rea cât vrea consumatorul, publicul. Și dacă plecăm de la statistica IRS cu care am început, poate că n-ar strica o întrebare (retorică): oare nu e o problemă când nu-ți ajunge o viață de contribuabil ca să citești măcar legislația fiscală?

În povestea oricărei economii, americane sau de oriunde, fiscalitatea este ca un fel de al cincilea element care întregește un sistem și-l ajută să meargă înainte. Dar nu te poți baza doar pe el. El e doar al cincilea.

PS. În final, totuși, și o întrebare locală. Dumneavoastră ce-ați fi făcut – o raliere fără rezerve la întreprinderea francezilor de instaurare a unei taxe pe vânzările din UE ale marilor platforme de internet (în general americane) – vezi scrisoarea din toamna trecută? Câteva amănunte – Polonia, Cehia, Ungaria preferă să se țină de-o parte, iar Germania transmite azi clar că are rezerve față de o așa inițiativă (vezi aici mesajul politic și aici – mesajul de săptămâna trecută al asociației industriașilor germani, pe fondul tensiunilor comerciale transatlantice)! Ca să nu mai spunem că, miza reală trebuie să fie jocul la CCCTB (baza comună consolidată de impozitare a profiturilor companiilor europene). E o chestiune de ”noua suveranitate”, cum ne-a (re)confirmat președintele Macron, marțea trecută.

Note
[1] În 1862, președintele Abraham Lincoln a semnat legea care a dus la eliberarea a 3.000 de sclavi în zona Districtului Columbia, opt luni înainte de Proclamația Generală de Emancipare, în timpul Războiului Civil. DC a fost singura parte a a SUA unde a avut loc ”emanciparea compensată”, proprietarii fiind despăgubiți pentru sclavii eliberați.
[2] proporții relativ stabile în ultimii șase ani. Dar, de cinci ani încoace, scade sensibil proporția celor care sunt de acord că ”este responsabilitatea fiecăruia să raporteze pe oricine trișează în legătură cu taxele”. În 2017, 53% erau de acord, față de 64% în 2012 (60% în 2008)
[3] Deocamdată sistemul și-a revenit, i-au dat un restart, dar trăiește sub frica exprimată anul trecut de șefii Fiscului – o prăbușire catastrofală e doar o chestiune de timp. Din 2010 încoace, bugetul IRS a scăzut de la 14 la 11,5 miliarde, personalul a scăzut cu 20.000, ajungând la 76.000, dar populația de contribuabili a crescut, inclusiv numărul celor care transmit declarații electronice. Între timp, legislația fiscală a devenit și mai monstruos de complicată. Doar revoluția președintelui Trump din acest an a mai adus un mizilic de 1097 de pagini, peste miile deja existente.
Oficial, Codul Fiscal avea 4132 de pagini în 2016, dar cu tot cu procedurile și interpretările legislative se pare că trece de 70.000 (șaptezecidemii). De pagini. Declarația de venit 1040 are 2 pagini, dar instrucțiunile de completare acoperă 107. De pagini.
[4] Am o strângere de inimă când aud politicieni care rostesc vorbe doar ca să dea bine și să meargă la inima poporului. ”Cred că nu e ceva care să stârnească frica în inima unui om mai mult decât o face o scrisoare de la Fisc (…) abuzurile care s-au făcut până acum sunt inacceptabile – și o spun din proprie experiență. Fiscul trebuie să lucreze pentru contribuabili, nu împotriva lor (…) Sunt sigur că o să auzim astăzi că Fiscul are nevoie de mai mulți bani pentru a oferi servicii de înaltă calitate, dar să fie clar – subfinanțarea nu poate fi o scuză pentru mediocritate…”, zice republicanul Hice.
[5] În text, prin State se înțeleg membrii Federației Americane (SUA). Congresul desemnează parlamentul în ansamblu (Senatul și Camera Reprezentanților)
[6] Argumentul statului – ”de la o piață de nișă, comerțul prin poștă atingea dimensiuni de Goliat, cu vânzări de 183.3 de miliarde de dolari în 1989”. Suma este într-adevăr impresionantă. Calculată în dolarul din zilele noastre, acesta ar fi echivalentul a peste 360 de miliarde, cam cât vânzările online de produse fizice în SUA în 2016. În 2017, se estima că, în jur de 43% din consumatorii americani cumpărau lunar prin internet (statista.com).
[7] Aceasta a declanșat deja în America nevoia de analize de nexus (nexus study) ale unei afaceri, pentru a înțelege potențialul de a crea activități purtătoare de nexus în diverse state și evaluarea acelor activități prin prisma legislației fiecărui stat. Și cum se va vedea, acest trend va fi preluat și de Europa, sub forma revizitării conceptului de sediu permanent.
[8] În aversiunea sa declarată față de Amazon (a se citi și față de WashingtonPost, gigantul presei, deținut, cum bine se știe de proprietarul Amazon, Jeff Bezos) președintele Trump a declanșat o dezbatere care merită aprofundată, pe tema cine profită mai mult de celălalt Amazon de Poșta SUA sau invers?

 

Articol apărut și pe hotnews.ro și pe contributors.ro, aprilie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Sub comandamentul impozitarea se face acolo unde sunt generate profiturile și unde companiile au sediu permanent, se pregătesc schimbări care vor pune presiune în special pe companiile obișnuite de azi, cele care sunt în tranziția de la mediul tradițional la cel digital.

Principiul de bază al fiscalității companiilor este acela că profitul trebuie impozitat acolo unde este creată valoarea. Dar astăzi se pun două întrebări majore: 1) unde taxăm (nexus) - cum să stabilim și să protejăm baza fiscală într-o țară unde o companie oferă servicii digitale cu o prezență fizică redusă sau chiar inexistentă, în ciuda faptului că are o prezență comercială/economică și 2) ce să taxăm (valoarea creată) – cum atribuim profitul într-un model de afaceri digital, bazat pe active intangibile, date și cunoștințe. Pentru a răspunde acestor provocări, este esențial să creăm și să susținem un momentum international la nivel politic”.

Acest pasaj face parte din Comunicarea privind Impozitarea corectă și eficientă a economiei digitale (Comisia Europeană, septembrie 2017), dar este practic un mesaj pentru toate companiile europene privind revizuirea regulilor de prețuri de transfer, respectiv a conceptului de sediu permanent.

Pentru aspectele ce țin de întrebarea ”care e nexus-ul tău fiscal?” (În traducerespune-mi unde și ce afacere ai, ca să-ți spun unde și ce impozite plătești!), vă rugăm să accesați studiul de caz Franța vs. Google (Eroarea 404 – de ce (nici) francezii nu au găsit ”sediu permanent” la Google)

Revenind la comunicarea din septembrie 2017, concretizată în pachetul de propuneri din martie 2018 (de care am vorbit aici), pe fond vorbim o schimbare anunțată încă din ”Raportul grupului de experți pe tema fiscalității economiei digitale” (Bruxelles, 2014).  

Acesta reamintește că tranzacțiile intra-grup trebuie să se desfășoare în condițiile care ar fi fost obținute de întreprinderi independente în tranzacții comparabile și circumstanțe comparabile, conform principiului arm’s length (al intervalului de piață). În același timp, atrage atenția că regulile privind prețurile de transfer guvernează, practic, alocarea profitului unui grup multinațional pe jurisdicțiile în care acesta operează.

Astfel revizuirea prețurilor de transfer devine esențială, mai ales pe segmentele care vizează alocarea profitului în funcție de activele intangibile, respectiv alocarea profitului în funcție de riscurile afacerii.

O parte semnificativă a valorii afacerilor de azi constă în proprietatea intelectuală (IP) fie că vorbim de brevete oficiale sau drepturi de autor (copyright), fie de secrete de fabricație informale ori modele efective de producție sau distribuție, branduri sau mărci comerciale (trademark). În acest context, raportul vine cu recomandarea de împuternicire a autorităților fiscale să ignore transferurile de IP în circumstanțe extreme, acolo unde lipsește substanța economică și principalul scop este crearea de beneficii fiscale. Un semnal că, mai ales în afacerile cu un grad mare de integrare, proprietatea intelectuală trebuie văzută ca un bun al întregului grup, la care participă toți membrii.

Se merge pe un nou principiu, în care centrul, compania-mamă, nu își mai poate atribui (exclusiv) riscurile în dezvoltarea grupului și astfel ar trebui remunerată cu profit pe măsură. Raportul preia poziția OECD și susține că trebuie deschise ușile spre acea abordare în care anumite riscuri, prin natura lor, sunt ale grupului ca întreg și nu pot fi asignate unei singure entități din grup. Iată o abordare care ar trebui să devină ”regulă cu aplicare generală”.

Încă o dovadă că raportul trebuie văzut în perspectiva întregului mediu de afaceri modern, pentru că, în sine, nu există o economie digitale undeva ... în nori, diferită de restul economiei. 

Problemele se pot rezolva mai eficient prin atacarea fondului problemei – spre exemplu, cine reprezintă afacerea. În termenii actuali, un agent dependent are autoritatea de a încheia contracte în numele companiei nerezidente, spre deosebire de un independent, care acționează în nume propriu, în contul respectivei companii. Astfel, operând prin afiliați locali care acționează ca agenți pe bază de comision/brokeri, o afacere nerezidentă poate eluda statutul de sediu permanent. Iar un agent independent, în exercitarea activității sale curente, nu creează taxable nexus pentru compania pentru care lucrează. Încă o dată, această situație nu este specifică doar companiilor digitale, astfel raportul propune și revizuirea circumstanțelor în care vânzarea unor bunuri și servicii de către o companie parte a unui grup multinațional să fie tratată ca fiind efectiv realizată de agenți dependenți.

De aici până la rediscutarea statutului de activitate preparatorie sau auxiliară mai e doar un pas. Apropierea de clienți și nevoia de livrare rapidă devin elemente cheie pentru un model de business actual, bazat pe vânzări online de produse fizice. Astfel, e de așteptat ca administrarea unui depozit să nu mai poată fi considerată doar o simplă activitate auxiliară, ci chiar o activitate de bază.

 

Acest text face parte din analiza ”Nivelul 2.0 în abordarea europeană a tranzacțiilor intra-grup, apărută în revista ”Consultant Fiscal”, martie 2018.
În varianta grafică ”Din provocările fiscale ale unei companii de tranziție”, subiectul a fost tratat și în buletinul TPS ExpreS, decembrie 2018.   
Pe aceeași temă, vă recomandăm și prezentarea ”Noua destinație a transfer pricing-ului”, material original TPS, februarie 2018
 

Baza comună consolidată de impozitare a companiilor europene se apropie cu pași repezi. Cele două proiecte – baza comună (CCTB), respectiv consolidarea (CCCTB) au trecut de Parlamentul European (PE), cu o largă majoritate și cu o serie de amendamente menite să-i accentueze caracterul revoluționar fiscal. Iată câteva 

  • Algoritmul CCCTB se extinde cu încă un factor. Inițial (în proiectul de directivă al Comisiei), formula de calcul prevedea alocarea după trei factori, luați în proporție egală, 1/3 – munca (factor împărțit în mod egal între salarii și număr de angajați), activele (tangibile) și vânzările după destinație. Ulterior, pe fondul discuțiilor privind o modalitate practică de impozitare a economiei digitale, Comisia ECON din PE a mai propus și introducerea unui al patrulea factor, de asemenea în proporție egală cu ceilalți trei – factorul-date, care să exprime colectarea și folosirea datelor personale de către platformele online și utilizatorii serviciilor. De notat, că, potrivit amendamentelor, un factor poate fi eliminat dacă nu se încadrează în modelul de afaceri, cu păstrarea principiului de cote egale pentru factorii relevanți.   
  • Proiectul inițial stabilește că sistemul va fi obligatoriu doar pentru companiile europene care fac parte din grupuri ale căror venituri consolidate anuale depășesc 750 de milioane de euro. PE dorește ca ”acest prag să fie adus la zero în maximum șapte ani”.
  • Noțiunea de sediu permanent devine crucială în repartizarea rezultatelor financiare. La deja celebra formulare ”CCCTB va asigura că impozitele sunt plătite acolo unde profiturile sunt generate”, în PE s-a adăugat  ”și unde companiile au un sediu permanent

 Să mai adăugăm că euro-parlamentarii au ținut să transmite un mesaj clar că noul mediu fiscal are rolul de a repune pe noi baze tranzacțiile intr-grup. Un amendament din PE a ținut să adauge că ”transfer pricing înseamnă prețurile la care se încheie transferurile de bunuri tangibile sau active intangibile sau se furnizează servicii în relația cu părțile asociate”.

Și astfel, dincolo de aspectele tehnice, CCCTB înseamnă o nouă politică fiscală europeană. În legătură cu acest aspect am ținut să atragem atenția și prin noul nostru articol Transfer  Pricing Services, care a fost preluat și de presă. Un nou semnal că e nevoie acum, mai mult decât oricând, să ne definim un joc în Europa. Altfel, evoluția economiei noastre va fi una ... cu cântec.     

Când s-o împărți profitu’ în Europa, ne-om trezi (poate) prea târziu! Adevărata revoluție fiscală chiar vine (de la Bruxelles)!

Tot românu știe cânta ”Când s-o împărțit norocu”. Copil fiind, acasă, în Maramureș, îmi plăcea mai ales partea cu ”Și-așa-mi vine câteodată ...”, urmată de acea imagine plină de forță literară: „să dau cu cuțâtu-n piatră”. Fain, mi-am zis, până am aflat că – ”norocul și-l mai face omul și cu mâna lui”.
Începe să fie tot mai probabil ca peste un an o să ne vină cumva să aruncăm cu ceva, uitându-ne la cum ni s-a schimbat (peste noapte), cadrul impozitării directe. Dar putem să ne uităm atunci oricât de lung, oricât de chiorâș, dacă n-am făcut nimic cât se mai putea ... a zburat puiu cu ața sau puneți dumneavoastră ce alte variante considerați potrivite pentru englezescul subject closed.

Așadar, joi 15 martie, în jurul prânzului, s-a produs un cutremur. Previzibil, dar tot cutremur – s-a aprobat în Parlamentul European (PE) cu o largă majoritate proiectul istoric al CC(C)TB. Mai rămâne așadar etapa Consiliului European și acest CC(C)TB devine prezent.
Dar ce va să zică aceste litere? Iată o întrebare legitimă, în condițiile în care, de trei ani de zile, de când Bruxelles-ul a (re)pus acest subiect vechi pe agenda publică europeană, Bucureștiul, prins cu explicarea micilor-mari ”revoluții” fiscale de acasă, n-a găsit timp pentru nicio minimă informare a propriei opinii publice pe marginea a ce va să vină. Și, de data asta, chiar va veni ceva cu adevărat revoluționar! Pentru că acele inițiale vin de la varianta englezească a ”bazei comune (consolidate) de impozitare a companiilor” (1). Vorbim de un sistem obligatoriu deocamdată doar pentru companiile europene (din toate cele 27 de state membre care vor rămâne de la anul) care fac parte din grupuri cu venituri totale de peste 750 de milioane de euro, dar așa cum se va vedea, se va ajunge la eliminarea, în șapte ani, a acestui prag și astfel generalizarea sistemului. (conform unui amendament aprobat de PE).

Din vara lui 2015 încoace, de când a pornit noua undă de șoc de la Comisia Europeană, încerc să atrag atenția asupra următoarei perspective – după limitarea ajutoarelor de stat, micile economii naționale nu vor mai putea veni acum în fața investitorilor nici cu argumentul ”suntem mai atractivi, pentru că, spre exemplu, avem amortizare accelerată” . Va fi bază comună în toată Europa și deci va exista un singur set de reguli referitoare la cum se calculează profitul și cum se taxează. Atenție – nu cu cât, ci cum se taxează! Am venit apoi, în premieră, și cu un exercițiu de alocare a profiturilor, pornind de la modelul de algoritm CCCTB propus de Comisia Europeană, exercițiu care confirma ceea ce puteam intui: acea filială unde e localizată doar mâna de lucru ieftină, acolo unde nu se fac mari vânzări și unde valoarea adăugată e redusă, acea filială (valabil și pentru administrația fiscală respectivă) nu e în măsură să emită pretenții la o bucata consistentă din profitul grupului. (puteți găsi toate textele pe tema CCCTB pe transferpricing.ro/media center).

Semnalele de alarmă nu aveau rostul de a încerca să oprim noi trenul european - nu pot face asta nici măcar țări influente la nivel european (2) - ci să trezească dezbateri, analize, întrebări poate chiar răspunsuri: dacă putem să mai negociem ceva, să o facem, dacă nu, atunci să ne pregătim de pe acum cu un tratament de întărire a companiilor românești (filialele din România sunt companii românești!) după acest șoc. Și cum e clar că acest tratament nu se mai poate baza pe taxe, deduceri, facilități etc. (3), aspectul unde se va mai putea face diferența este la nivel administrativ – nu văd decât șansa unei îmbunătățiri fantastice a procedurilor, normelor administrativ-fiscale! Dacă vrem să mai emitem vreo pretenție de politică pentru atragerea investițiilor mari, atunci trebuie să putem spune cu forță (nu literară): veniți la noi, investitori, pentru că vă oferim un mediu prietenos, predictibil, de parteneriat, care vă face viața mai ușoară!

Dar ce facem noi în timp ce Europa (mare) discută (și aprobă!) împărțirea norocului în materie de fiscalitate europeană? În mai anul trecut, Camera Deputaților de la București bifa transmiterea la Bruxelles a unei ”opinii” în 16 puncte pe tema CCCTB, care cânta în struna Bruxelles-ului, ca să zic așa ... se ”consemnează validitatea, în principiu, a acțiunii Comisiei Europene, recunoscând și susținând corectitudinea demersului pentru o bună guvernanță în materie fiscală ca un mijloc de combatere a fraudei și a evaziunii fiscal transfrontaliere, a discriminării fiscale dintre societățile comerciale din spațiul Uniunii”. În final, ca să nu existe discuții că nu avem și noi o poziție neaoșă, nota lansează enigmatic - ”este necesară examinarea detaliată a celor două propuneri de directive, atât din punct de vedere al potențialului impact bugetar, cât și din punct de vedere al implementării efective a prevederilor propuse”. Pe ideea, ce-o să discutați voi, acolo, o să fie bine primit.

Că aceasta e atitudinea noastră în materie de implicare europeană (4), s-a văzut și miercuri, în hemiciclul de la Strasbourg, la dezbaterea din sesiunea plenară pe marginea raportului euro-parlamentarilor la CCCTB. Poate e exagerat spus dezbateri pe un subiect previzibil (votul de joi nu punea, din punct de vedere politic nicio surpriză!) Dar nu cred că e exagerat să cerem să fi auzit măcar o intervenție a unui euro-parlamentar român pe tema competitivității. Măcar să se consemneze, vorba ceea, că avem și noi, românii, o mică preocupare legată de atragerea investițiilor serioase într-o economie care are nevoie de tehnologie și valoare adăugată ca de aer (5).

Așa stând lucrurile, e clar că nu vor fi surprize românești nici în Consiliul European, nivelul final de aprobare a proiectului (după PE), unde se vor lupta direct guvernele. Iar la acest capitol, autoritățile și, în general, politicienii români pot răsufla ușurați – la începutul anului viitor, când vom prelua președinția Consiliului s-ar putea să nu mai fie nevoie să gestionăm cartoful fierbinte al CCCTB (negocieri, cine, cum, ce compromisuri trebuie balansate etc). ”Norocul” ăsta o să pice, dacă nu pe președinția bulgară actuală, atunci pe cea austriacă, următoare: comisarul Pierre Moscovici, responsabil cu Afacerile economice și monetare, a reamintit că se va asigura ca proiectul să primească votul final până la până la sfârșitul acestui an.

Despre hotărârea comisarului vorbește inclusiv anunțul că săptămâna viitoare va ieși cu o propunere cu adevărat revoluționară pentru impozitarea giganților internet (Google, Amazon, Facebook... adică noua economia digitală), într-o variantă care poate fi deja ghicită în amendamentele la CCCTB tocmai adoptate de PE. Pe fond (6), e vorba de o inovație fiscală foarte interesantă, de secolul al XXI-lea cum s-a spus – impozitare în funcție de datele colectate de platforma digitală. Smart, nu? În orice caz, mai elegant decât brutala propunere franceză (la care se raliase și România) de impozitare a cifrei de afaceri, o taxare care, ca și în cazul TVA, ar fi făcut direct apel la buzunarul clientului final (7).

Lucrurile sunt foarte serioase acum, nu mai e loc de ”Casandre”, ziceau miercuri politicienii europeni, ”că să vezi, nu o să treacă CCCTB-ul, o să fie ca în 2011...” O să treacă, pentru că Bruxelles-ul folosește puternic noul argument politic (8) ca să închidă gura cârcotașilor și, dacă nu se poate unanimitate, atunci ... majoritatea calificată – cum a anunțat încă de anul trecut președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker, variantă agreată și de Parlamentul European, după cât s-a văzut. Să mai spunem că același Parlament a dezbătut, tot zilele trecute, că trebuie găsite noi resurse la bugetul UE, pentru a compensa gaura de după BREXIT, fără a crește cotizațiile actuale dacă se poate. Iar una din soluții va fi, ați ghicit... același CCCTB. Va fi o sursă bugetară pe care va conta și noul ministru de finanțe al UE (vezi scenariile din 2017 privind viitorul UE!)

Acum, că știm cum ne e norocul, deci știm cum stăm cu cântatu, rămâne vechea problemă a jocului - de jucat, noi cum (mai) jucăm în Europa? E, aici să te ții!
PS. Țin să remarc totuși mesajele transmise zilele trecute la București de reprezentanții la vârf ai Ministerului Finanțelor și ANAF – vrem să ne concentrăm pe asistență și prevenție, vrem să introducem un consiliu al medierii între contribuabil și administrație pentru a se recurge cât mai puțin la procesul greoi și ineficient din instanță, nu vom merge pe stimularea inspectorilor din amenzi etc. Aceste mesaje, cu adevărat europene, ne dau senzația că strigătele noastre, ale mediului de afaceri, încep să fie auzite. Cine știe, poate că, până la urmă, o să iasă și la noi din piatră ceva foc. Asta dacă mai vrem să avem norocul unei economii românești, care să stea la masa europeană, când s-o împărți profitu’.

Note:
(1) Teoretic, Comisia a prezentat două proiecte de directivă – baza comună (CCTB) cu termen de intare în vigoare 1 ianuarie 2019, urmat de consolidare (CCCTB) – termen 1 ianuarie 2021. În mod practic, așa cum s-a văzut și în PE, cele două proiecte sunt tratate practic la pachet.

(2) În avizul privind subsidiaritatea dat în februarie anul trecut de Camera Inferioară a Parlamentului Olandei, membrii partidului de guvernământ VVD admit că, ”nu va mai exista cale de întoarcere, având ca rezultat aceleași probleme ca cele din prezent privind sistemul de TVA inflexibil, în care introducerea unor modificări dorite (la nivel national) este aproape imposibilă sau durează foarte mult. (…) Este posibil ca propunerea să funcționeze pentru țări mari, cu industrii prelucrătoare, însă în mod sigur nu este bună pentru țări mici cu o economie deschisă, precum Țările de Jos”. Printre marii perdanți ai noilor reguli se văd și irlandezii: ”prin CCCTB, se pot pierde jurisprudență și cunoștințe de specialitate semnificative din domeniul administrării fiscale, iar introducerea unui sistem fiscal complet nou are potențialul de a complica, în Irlanda, un mediu fiscal considerat transparent și accesibil”. (Avizul motivat privind subsidiaritatea, al Parlamentului irlandez, decembrie 2016). Chiar dacă acum sunt în afara subiectului, britanicii și-au reiterat neîncrederea în proiect – ”Comisia Europeană și-a asumat fără probe clare că impactul negativ asupra investițiilor, ratei angajărilor și PIB la nivel UE va fi depășit de economiile pe care le vor face companiile din costurile de conformare și alte beneficii pentru statele membre, care oricum erau interpretabile”. (Opinie Camera Comunelor, decembrie 2016)

(3) Pentru a se evita începerea unei cursa în jos a ratelor de impozitare ( care teoretic rămân la dispoziție statelor) ne putem aștepta și la introducerea unui minim efectiv de impozitare la nivel european – cel puțin în luările de cuvânt din Parlamentul European s-a vehiculat din nou această ipoteză, care, la drept vorbind, se încadrează în noua logică a CCCTB.

(4) Să sperăm măcar că nu se va ajunge și aici la a da efectiv copy-paste după directivă, cum arăta o tentativă recentă în ce privește directiva ATAD. Iar, ulterior, când să se îndrepte lucrurile, de la copy-paste, am trecut la ”mai catolici decât Papa” (pe larg, aici). Iar la drept vorbind, subiectul plafoanelor pentru deductibilitatea dobânzii în împrumuturile intra-grup nu este nici până la acestă oră clarificat.

(5) A existat o intervenție a unui euro-parlamentar român (dl. Doru Frunzulică) – întrebare dacă sunt realiste termenele avansate în proiectul inițial.

(6) Pe termen scurt, se pare că va fi, totuși, impusă o taxă unică de 3% la nivel UE pe veniturile brute obținute de marile plaltforme internet, pe baza locului unde sunt localizați utilizatorii - conform unui proiect de la Comisia Europeană văzut de Bloomberg la sfârșitul săptămânii. Nu sunt clare detaliile, se spune doar că se va aplica grupurilor care au venituri globale de peste 750 de milioane de euro și venituri taxabile din servicii digitale de peste 50 milioane de euro în UE. Oricum, varianta temporară (până la intarea în vigoare a CCCTB), va fi prezentată miercuri, 21 martie, cum a anunțat, în timpul dezbaterilor de la Strasbourg, comisarul Moscovici.

(7) Inițial, formula de calcul (algoritmul CCCTB) prevedea alocarea după trei factori, luați în proporție egală, 1/3 – munca (factor împărțit în mod egal între salarii și număr de angajați), activele (tangibile) și vânzările după destinație. Ulterior, pe fondul discuțiilor privind o modalitate practică de impozitare a economiei digitale, Comisia ECON din PE a mai propus și introducerea unui al patrulea factor, de asemenea în proporție egală cu ceilalți trei – factorul-date, care să exprime colectarea și folosirea datelor personale de către platformele online și utilizatorii serviciilor. De notat, că, potrivit amendamentelor, un factor poate fi eliminat dacă nu se încadrează în modelul de afaceri, cu păstrarea principiului de cote egale pentru factorii relevanți.

(8) Teoretic, impozitarea directă era printre ultimele bastioane de suveranitate ale statelor membre în fața armonizării cerute pe mai toate planurile de către Bruxelles. Dar, după Criză, în marile capitale (în UE, ca și-n întreaga lume, de altfel) a fost alimentat sentimentul că nu sunt bani la bugete pentru că se transferă profiturile în afara economiilor (un alt acronim englezesc celebru: BEPS, Base Erosion and Profit Shifting)! Un excelent pretext politic pentru Bruxelles– prin baza comună și consolidată luptăm mai eficient cu BEPS la nivel UE decât la nivel național. Dar discuțiile pe tratate rămân deschise. Dacă în cadrul competenţelor partajate cu țările UE, nivelul UE este cel mai adecvat pentru realizarea obiectivelor tratatelor (principiul subsidiarităţii), atâta timp cât conţinutul şi forma acţiunii nu depăşesc strictul necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor (principiul proporţionalităţii). Cu atât mai mult cu cât, vorba britanicilor, ar rămâne deschisă problema BEPS care se poate prin exploatarea diferențelor fiscale care rămâne între UE și restul lumii. Și pentru că CCCTB nu poate funcționa decât în interiorul Uniunii, pentru tranzacțiile cu terții non-europeni vor rămâne valabile reglementările privind prețurile de transfer, în cadrul stabilit de OECD prin măsurile anti-BEPS.


Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, martie 2018. Autor Adrian Luca, TPS

 

Care este imaginea tradițională a transfer pricing-ului... ca un zid proiectat de autoritățile fiscale să țină profitul să nu fugă și să fie impozitat acolo unde este creată valoarea, nu-i așa?

... doar că așa era povestea până mai ieri, pe vremea când economia se ridica din tradiționalul aluat de cărămidă și mortar, (brick-and-mortar) când mai avea sens să cauți profitul urmărind ORIGINEA lui...

Dar când cărămida se face din IP (proprietate intelectuală - intellectual property) și mortarul se cheamă internet, întrebările vechi cer răspunsuri noi ...

Reinterpretarea conceptului tradițional de „sediu permanent” este cea care pune în mișcare revizuirea a tot ceea ce înseamnă (astăzi) conformare în domeniul prețurilor de transfer. Decizii bazate pe argumente tehnice, valabile de zeci de ani, își trăiesc ultimele clipe de glorie.

Poate ați auzit - tocmai s-a petrecut o mini revoluție fiscală! ”The TAX CUTS and JOBS ACT” (2018) a adus SUA în rândul lumii, prin trecerea la sistemul teritorial de impozitare a multinaționalelor; La limită, s-a evitat însă trecerea de la impozitarea origin-based la destination-based (propunerea inițială House-bill, 2016), adică de la impozitarea profitului din vânzările originare din SUA, la impozitarea vânzărilor care au ca destinație SUA; Încă nu a venit momentul, dar ... se apropie – pentru că e mai ușor să determini unde este vândut un produs, decât unde este produs. Plus că nu mai ai problema ... tranzacțiilor transfrontaliere!

Dacă adăugăm și ceea ce se petrece acum în Europa (când se ia în calcul, într-o formă sau alta, taxarea vânzărilor în funcție de destinația pe o anumită jurisdicție), avem semnele că ...începe o nouă politică fiscală europeană și o nouă eră a transfer pricing-ului

Un pas a fost deja făcut, prin inevitabilul inevitabilul CbCR (BEPS a fost un bun pretext!) ... CbCR, adică Ce bine se Citește Riscul acum!

Puteți înțelege mai bine spre ce se îndreaptă prețurile de transfer, urmărind, slide cu slide, cea mai nouă prezentare a TPS - Prețurile de transfer, încotro?, susținută la TaxEU Forum, februarie 2018

La final, pentru sănătatea dumneavoastră fiscală, găsiți și câteva recomandări:

▪ Treceți la o noua relație de comunicare cu grupul/compania-mamă!

▪ Cereți alocarea/remunerarea corectă riscuri-funcțiuni. Pregătiți de pe acum terenul zilei de mâine, când nu va mai putea exista ”vânzare mare, remunerație mică!”

▪ Explicați bine modelul de business! Explicați că, în noua abordare, anumite riscuri, prin natura lor, sunt ale grupului ca întreg și nu (mai) pot fi asignate unei singure entități din grup (vezi recomandare OECD);

▪ Nu uitați că CbCR devine o lupă (în curând publică) a afacerilor la nivel de grup! Mai e puțin până când acționarii vor avea drept de verificare a tranzacțiilor intra-grup/prețuri de transfer (directivă UE);

▪ Dați o și mai mare atenție plăților (dar și înasărilor) în relația cu afiliații! Păstrați distanța (arm’s length): noile reguli de deductibilitatea dobânzii (directivă UE) nu exclud respectarea regulilor de transfer pricing!

▪ Protejați-vă cu APA (Acord de Prețuri în Avans) și, în general, păstrați un regim sănătos pe bază de studii de comparabilitate:

Apropo, știați că baza de date tpsoft.ro vă oferă acum noi instrumente utile pentru pentru reducerea hard a riscurilor fiscale asociate tranzacțiilor intra-grup (ex. calcularea ajustărilor de prețuri de transfer, inclusiv a dobânzilor și penalităților pentru întârzierea plății). Sau că baza de date permite acum selecția companiilor nu doar în funcție de deținerile persoanelor fizice/juridice, ci și de controlul administratorilor? (pentru a vă putea raporta mai ușor la ceea ce înseamnă companii independente în industria dumneavoastră, și să realizați eficient studiul de comparabilitate/benchmarking de care aveți nevoie).

La final, o simplă constatare: ”documentarea prețurilor de transfer tocmai a devenit mai mult decât un exercițiu de conformare - un mijloc de apărare!”

Cum ar zice englezu' (de la Fisc), Whatever You Do, Don't Duck It! (vedeți în prezentare!)