”Tonul la vârf/Tone at the top”. Termenul acesta face parte din jargonul modern al corporațiilor (americane) și se referă la angajamentul declarat de board-ul de conducere privind etica în afaceri.

Termenul are ironia lui, pentru că, în mod evident, nu e suficient să ai un discurs exemplar, clamând sus și tare noi nu, noi niciodată sau, după caz, noi întotdeauna. În pragmatismul lor, companiile au înțeles, de voie, de nevoie că trebuie să mai adauge ceva –  proceduri clare, mecanisme interne funcționale de verificare și control, sisteme de protecție astfel încât obiectivele să nu intre în contradicție unul cu altul, iar discursul din afară să se potrivească cu cel din interior.

Pe scurt, e nevoie să arate că își pun cuvintele în practică (a nu se folosi traducerea literală  ”plimbă vorba”/ ”walk the talk”, din echivalentul britanic) știut fiind că, în multe cazuri peștele de la cap… (același sens și în engleză”A fish rots from the head down„).

La acest tip de pragmatism mă gândeam, auzindu-l, săptămâna trecută, pe premier cum complimentează un auditoriu format din oameni de afaceri la AmCham: ”Voi încerca să fiu pragmatic, așa cum am învățat de la dumneavoastră”. Doar că apoi le-a spus să se întoarcă la planurile lor de investiții, pentru că ”nu vom mări taxe. Este nevoie de predictibilitate, investițiile nu se pot face doar pe vorbe, obiectivul nostru comun este să stabilim ce avem de făcut împreună pentru ca firmele dumneavoastră să aibă un profit cât mai mare”.

100% de acord cu acest ton care vine de la top-ul cel mai avizat. Dar pe ce ne bazăm?, suna o întrebare celebră. De remarcat, totuși, performanța politică ca, pe de-o parte, să ceri planuri mărețe de investiții, iar de cealaltă să îi pui la stâlp pe toți care nu sunt în stare să raporteze o amărâtă profitabilitate peste 6,25%, luându-le, cu orice preț, o taxă anuală de minimum 500 de mii de euro (deja celebrul și incorectul ”impozit minim pe cifra de afaceri”).

Tot săptămâna trecută, un alt exercițiu de sezon, din partea ministrului de finanțe. ”Nu există niciun motiv pentru care țara noastră să adopte un sistem de impozitare progresiv. Sigur că este datoria Ministerului de Finanțe să facă diferite analize, unele chiar sugerate de organismele financiare internaționale. Nu avem, însă, în plan să schimbăm cota unică. Datorită ei suntem competitivi fiscal în cursa pentru atragerea de investitori”.

Mă bucur că la Ministerul de Finanțe e timp să se facă analize așa, de ochii organismelor internaționale. Ce spun aceste analize? De ce nu vedem și noi rezultatele? Poate sunt cifre pe care nu avem cum să le știm din-afară, de ce să le ținem sub obroc? Hai să tranșăm odată chestiunea și să lăsăm ideologia, că doar n-o s-o ținem doar în ani electorali! (1)

Și apoi, dacă apărăm cota unică așa cum ne zbatem să câștigăm cursa competitivității fiscale (sper că e vorba de cursa ca alergare!) … mai că ne putem face o idee ce sistem de impozitare ne așteaptă de la anul!

Urmează un studiu de caz mai degrabă despre cum să nu trezești investitorii! Mai întâi le spui doar atât ”monitorizare orizontală”! Le arăți un ordin și niște anexe publicate sec pe 15 ianuarie, fără nicio minimă informare/introducere, pe secțiunea mari contribuabili a site-ului ANAF (nu s-au publicat și în Monitorul Oficial).  Le spui că ”se aprobă implementarea proiectului pilot Monitorizare pe orizontală pentru marii contribuabili, termenul utilizat pe plan internațional pentru controlul în timp real al marilor contribuabili selectați”. Că în ianuarie se transmit invitații de participare tuturor contribuabililor mari care se califică să participe la program, că eventualele cereri de participare se depun până pe 15 februarie, iar ANAF le analizează până pe 29 februarie și desemnează cinci participanți. Apoi, nu le mai spui nimic. Pentru câți s-a trimis invitația, câți au răspuns, câți au fost selectați? Repaus la orizontală!

Pentru cei care vă veți întreba de ce ar trebui monitorizat acest program obscur, am să răspund scurt: pentru că miza e prea mare pentru a rămâne obscur!

Termenul ”monitorizare orizontală” începe să facă parte din jargonul modern al administrațiilor fiscale. Acestea se angajează să intre într-un parteneriat contractual cu plătitorul lor de taxe, pe care îl vor numi client. De aici și ideea de orizontal – ambele părți sunt la același nivel, se uită ochi în ochi (2). Sigur, poziția nu e chiar de egalitate, pentru că administrația nu se dezice de rolul principal de monitorizare și control, doar că și-l exercită într-un alt stil bazat pe încredere, transparență și înțelegere reciprocă. Iar această triadă derivă dintr-un design foarte pragmatic: în primul rând administrația și clientul său își desemnează câte un reprezentant, prin carte vor menține deschis în permanență un canal de dialog.

De ce fac asta? Primul câștig pentru ambele părți este că, astfel, pot înțelege mai bine poziția celuilalt: statul înțelege specificul activității și riscurile clientului; clientul înțelege nevoia de informație a administrației și este dispus chiar să se inspecteze singur, printr-un mecanism intern de control.  Câștigurile merg mai departe: administrația are siguranța sumelor pe care le încasează (la timp, nota bene) de la un client mai bine informat, care își urăște mai puțin taxele (3), plus că își poate direcționa mai bine resursele către controlul adevăraților infractori fiscali; clientul obține mai multă siguranță fiscală (în timp real, nota bene) și astfel conformarea fiscală îl costă mai puțin. (4)

Acesta nu este un tablou idilic, ci pur pragmatic. Atât de pragmatic, încât britanicii, pionierii sistemului de customer relationship management în administrația fiscală, i-au inclus din oficiu în program pe marii contribuabili. Mizează astfel nu doar e avantajele strict fiscale amintite mai sus, dar dau și un semnal radical de competitivitate fiscală în cursa pentru atragerea investitorilor.  

Olandezii, primii care au pus pe piață termenul de monitorizare orizontală, au păstrat ideea inițială de aderare voluntară pentru categoria de mari companii, dar primele 100 sunt acum prinse în programe individuale de supervizare. (5)

Citind acestea, întrebați-mă să vă-întreb: de ce Fiscul nostru nu face mai mult zgomot, de ce nu se laudă, pur și simplu, din moment ce face un lucru bun, doar se aliniază la o bună practică internațională?

Poate e chestiune de interpretare a ce înseamnă aliniere. Oare chiar vrem sau o facem așa, să nu se zică că nu am încercat și noi, mai ales că avem și ”acord de parteneriat cu Administrația Fiscală din Austria” – cum scrie în invitația către contribuabil?

Primul semn de întrebare apare chiar în privința acestui contribuabil invitat. Cine e el? Aflăm că sunt eligibili doar cei care ”dețin un sistem de proceduri și control al impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, au un comportament fiscal adecvat, nu fac parte dintr-un grup fiscal și nu au o activitate complexă”. Ei bine … o întrebare simplă: cum arată o afacere, și încă una mare, care nu e complexă? Ce trebuie să facă acel contribuabil de să merite să-i spună chiar partenerul său, ANAF-ul, felicitări, ai o activitate simplă, chiar foarte simplă! (Cât privește grupul fiscal – încă o dată se dovedește cât de mult are Fiscul la suflet această facilitate, iarăși obișnuită în afară, dar atât de greu smulsă de mediul de afaceri de la noi, acum doi ani).

Și să spunem că ar fi valabilă această categorisire. Dar, până la urmă, care e interesul tău ca Fisc – să-i ții aproape pe cei complecși sau pe ăi mai simpli? Mai departe: interesul tău e să le spui clar de la început ce vrei de la ei sau să-i bagi și mai mult în ceață? Este o întrebare legitimă, dacă vezi cum începe cererea pe care trebuie să o completeze un (simplu) doritor: ”Dețineți un sistem de proceduri de control al impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat? Da/Nu. Dacă nu dețineți, atunci nu mai este necesar să completați în continuare cererea întrucât nu vă calificați pentru înscrierea în programul pilot”.

Am mai citit cum și contribuabili de pe alte meleaguri sunt în dubii, ce să facă dacă primesc invitația de parteneriat. Chiar și cei care sunt mulțumiți de relația actuală pe care o au cu inspectorul lor, tot se întreabă, firesc, ce m-ar aștepta dacă nu dau curs invitației, odată primite? (6)

Dar să ne închipuim acum dilema contribuabilului român care se apucă el și trimite o cerere: dacă bifează ”NU”… n-are de lucru? Dacă bifează ”DA” … și dacă nu e bine ce am eu, că nu scrie nicăieri cum trebuie să arate un sistem intern de control.

Nu ar fi fost mai normal ca o administrație, bucuroasă că măcar are doritori, să fi zis – uite, dacă ai intrat în program, construim împreună sistemul acesta, să arate așa și așa, că eu de sistemul tău am nevoie, nu să te prind pe tine că nu ai așa ceva. Încă o dată, ajută-l pe contribuabil să-și depășească temerile inerente, pentru că el alege de bunăvoie să-și pună toate cărțile pe masă, el vine și îți spune uite am de gând să fac tranzacția asta, să iau decizia asta și tu, Fisc, poți să-i spui, în timp real, dacă ești sau nu de acord cu el. Gândește-te doar ce avantaj ai tu, ca Fisc, nu mai trebuie să culegi informațiile la 2,3-5 ani de când s-a produs tranzacția, când o să te duci în inspecția post-factum!

Tocmai pentru că este vorba de un nou joc, ce sens are să plusezi, spunându-i partenerului tău ”programul pilot de monitorizare pe orizontală vizează doar impozitul pe profit și taxa pe valoare adăugată și este un control în timp real al unui an fiscal constând în 4 acțiuni de control fiscal realizate după finalizarea fiecărui trimestru”. Citim și recitim. Orice ar fi, orice ai face, ai parte de patru controale pe an, dintr-un foc! Ce va zice contribuabilul român, să audă că la olandezi scrie doar atât ”administrația fiscală își ajustează forma și intensitatea supervizării la calitatea controlului intern, auditului intern și extern”. (7)

La noi, unde e încrederea? Că doar așa scrie în contractul dintre părți: ”Organul fiscal central competent și Contribuabilul lucrează împreună, bazându-se pe cooperare, transparență și încredere reciprocă pentru realizarea unei conformări fiscale corecte și la timp”.

Și, apropo, unde e înțelegerea? Parcă triada era încredere, transparență și înțelegere reciprocă! Așa am întâlnit-o în  orice referire la programe de parteneriat, că e la olandezi, la austrieci sau australieni, la bulgari sau polonezi. ”Înțelegerea reciprocă/mutual understanding – înseamnă cunoașterea pozițiilor și intereselor celor două părți. Înțelegerea implică că părțile cooperează în mod conștient în interesul comun, care este îndeplinirea corectă a obligațiilor” – scrie pe site-ul Fiscului polonez (aici, despre experiența programului-pilot).

De ce ai noștri se feresc să pomenească măcar o dată de ”înțelegere”?! Ah, că poate și acest understanding să fie citit, cu suspiciune, și ca un aranjament, eventual ascuns? Dar aceeași suspiciune nu planează și asupra olandezilor, austriecilor, bulgarilor sau polonezilor? Nu ferindu-te de cuvinte elimini suspiciunea!

Aparent, ANAF are justificare pentru lipsa de înțelegere – așa se cere de la vârful politicCum să te apuci să scrii că ai înțelegere față de (marele) contribuabil când mesajul subliminal este că acesta trebuie privit cu prezumția de vinovăție (doar d-aia i-au impus un impozit minim atât de consistent, nu?)?

Dar vin și spun, cum o făceam vara trecută (8) să înțelegem noi, contribuabilii, cu empatie, că asupra acestor oameni de la Fisc se pune o mare presiune. Dar și ei, oamenii de la Fisc, să înțeleagă că trebuie să se lupte pentru clientul lor, pentru a-i apăra nevoile de claritate și siguranță fiscală.

Rezistați, stimați parteneri de la ANAF, rezistați tentației de a-i cere clientului să se îngroape în maldăre de hârtii, doar pentru că așa se cere, ori de a-l arunca în bezna unor norme și interpretări abuzive, pe principiul că nu voi ați făcut legea neclară! Oricât ne-am iluziona ascultând toaca electorală, minunile n-or să vină de la niște instrumente tehnice, altminteri necesare, precum cloud-ul guvernamental ori factura electronică (9). Nu niște instrumente plătesc impozitele, nu niște instrumente asigură conformarea voluntară. Dacă nu înțelegem asta, atunci (și) primăvara asta … nu-i decât o copie!

PS. Acum 10 ani, alături de colegii mei, luam inițiativa de a ieși la scena deschisă să vorbim despre cum vedem noi, cum interpretăm evenimente interne și internaționale cu (importante) implicații fiscale. De la ”Mesajul pierdut de Fiscul nostru” și ”Banii sau permisul– o poveste new-yorkeză”, din primăvara lui 2014, au trecut aproape 80 de comentarii pe platforma Contributors, căreia încă o dată îi mulțumim pentru găzduirea necondiționată. Dar, în primul rând vă mulțumim dumneavoastră, cititorilor care căutați, ca și noi, să înțelegeți și … să fiți vigilenți.În materialul citat la începutul acestui comentariu, realizat de americanii de la SEC pe tema Tone at the Top, am găsit o referire la un fruntaș aboliționist, care spunea : ”Vigilența neîntreruptă (eternal) e prețul libertății”. Mi-a plăcut mult această vorbă. Fără cuvinte mari, ca unul care de 15 ani încoace prețuiește libertatea și independența antreprenorului, vă doresc o primăvară și mai apoi o toamnă cu cât mai multă … vigilență. 

 

Note
  1. clarificarea poziției personale în materie, rămâne ca aici – ”În așteptarea momentului când ar putea fi înlocuită cota unică” sau aici ”Putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?”
  2. Programele de conformare fiscală precum monitorizarea orizontală pun în discuție relațiile clasice, strict verticale dintre contribuabil și autoritatea fiscală, care sunt bazate pe comandă și control. În schimb, cooperarea la nivelul ochilor și adeziunea la reguli echitabile  e de așteptat să aducă avantaje cât pentru contribuabil, cât și pentru autorități”. (conform studiului Monitorizare Orizontală în Austria)
  3. Iată cum sintetizează chestiunea Administrația fiscală olandeză: ”Una din consecințele luptei împotriva tax avoidance/fenomenului evitării taxelor(vezi reglementările din BEPS, ATAD, Pillar2, este aceea că grupurile de companii devin mai nesigure de consecințele fiscale ale operațiunilor lor internaționale. Disputele pot fi prevenite prin programe precum (în diverse variante internaționale) monitorizarea orizontală și acordurile de preț în avans (APA), precum și prin audituri multilaterale și audituri comune.
  4. Pe această temă, am vorbit aici, în comentariul ”Cum să ne urâm un pic mai puțin taxele”
  5. Mai multe, aici. Pentru discuția de față, mi se par edificatoare aceste paragrafe, bazate pe declarații ale oamenilor de afaceri britanici: ”Nu e nici pe departe vorba ca inspectorul fiscal să-i ofere cuiva un avantaj special pentru a fi competitiv. Este vorba de sisteme în care lucrurile se întâmplă în timp real și îți oferă siguranța de a face o tranzacție – și asta da, contribuie la un sistem fiscal competitiv.” (pag. 32). ”Dacă în UK poți obține un tratament rezonabil din partea autorității fiscale, ceva ce în afară e greu de obținut, atunci optezi pentru UK, chiar dacă aici plătești cu 1-2 procente mai mult. Până la urmă, asta face parte din contract, din regulile jocului” (pag. 35).
  6. Aici, studiu de cazprivind experiența companiilor daneze
  7. Aici(pag 38), formatul unui ”Acord de Conformare” – două pagini (jumătate din acordul propus de ANAF), se aplică pentru toate entitățile unui grup (deci pot fi și … complexe) și pentru toate taxele.
  8. Dacă e să fie grevă la ANAF, atunci să fie și cu ceva empatie
  9. În context, un punct de plecare pentru dezbaterile reale de care are nevoie economia și societatea noastră: ”Cea mai patriotică întrebare a momentului: cum ar fi dacă România ar rămâne fără bani?Și alte câteva întrebări care ne pot ajuta să construim o politică fiscală fără politică”.

 Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, martie 2024. Autor - Adrian Luca, TPS 

 

Acest text pleacă de la o idee simplă – nimic nu induce mai repede schimbări în societate așa cum o face fiscalitatea. Ca beneficiară a reformei, societatea, în toate dimensiunile ei, trebuie să fie  întrebată ce dorește de la sistemul fiscal (să încurajeze X, să descurajeze Y) și apoi să-și exprime preferințele (impozite/facilități/scutiri) pentru a-și  atinge dezideratele. În anul super electoral 2024 va părea că se vor pune aceste întrebări, dar nu vor fi întrebări ”pe bune” atâta timp cât celor chemați să răspundă nu li se prezintă întregul tablou, pentru a-și putea potrivi așteptările cu realitățile din teren.
Aceasta își propune acest text: să ancoreze pragmatic (în cifre, în principii, în contextul european și internațional) dezbaterile despre fiscalitate pentru a nu naufragia în cuvinte frumoase și bune intenții. Ne uităm la experiența altora pentru a pleda mai convingător asupra necesarei schimbări pe care trebuie să și-o asume nu doar clasa politică, dar și economia, și societatea în ansamblu. Pe această bază, ridicăm câteva întrebări inevitabile și, în final, propunem un pact fiscal, ca o invitație la dialog către toate părțile interesate de ziua de azi, dar și și de ziua de mâine a societății românești.  

Cea mai patriotică întrebare a momentului  ”cum ar fi dacă România ar rămâne fără bani?”.

Și alte câteva întrebări care ne pot ajuta să construim o politică fiscală fără politică.

de Dan Manolescu și Adrian Luca

timp de lectură: 20-24 de minute

aici varianta PDF, apărută pe site CCF

Să te întrebi ”ce/cum ar fi dacă” face parte din (noul) normal. Când începi să ai un deficit de înțelegere privind Q* e semn de inteligență să te întrebi cum ar fi dacă omenirea ar scăpa de sub control inteligența artificială? . Sau, când ai deficite cronice de apă (printre altele), e indicat să te întrebi cum ar fi dacă Europa ar rămâne fără apă?. Rolul civic al unor astfel de întrebări nu e să dea scenarii de filme de groază, ci să conștientizeze asupra nevoii de acțiune: poate că evenimentele respective au probabilitate mică de apariție (acum), dar consecințele pot fi de o așa magnitudine că impun (acum) cel puțin dezbateri privind soluțiile potrivite: reglementări, investiții în inovare, schimbări de comportament, constrângeri, priorități.

Sunt, desigur, situații, în care nici nu mai are sens să te întrebi cum ar fi dacă pentru că nu mai e loc de dezbateri. Spre exemplu, timp de două săptămâni, două proiecte de OUG (puse în regim de consultare publică), au căutat să ne convingă evidența – ”încetarea temporară a funcționării sistemelor informatice ale MF echivalează cu o situație de  dezastru național”. Pe această premisă indiscutabilă, de notorietate fiind uzura fizică și morală a infrastructurii tehnologice, ce poți spune de nevoia de înființare, dezvoltare și administrare, sub auspiciile SRI, a unui Hub Financiar la nivelul MF, respectiv nevoia de retehnologizare, sub auspiciile STS, a centrului de date din Brașov al MF? Poate că, într-adevăr, urgența nevoii de acțiune (o urgență de care se știe, totuși, de ani de zile [1]), plus contextul internațional fierbinte și ”pendinte” (conform nota fundamentare Hub), să facă inevitabilă o rezolvare în regim cazon. Chiar e nevoie să ne pregătim pentru ... ”lumea de mâine care va fi o lume a digitalizării” (din nou, nota de fundamentare).

Ne contrariază însă altceva – nici măcar aceste proiecte zise de interes național nu mai îndeplinesc acea minimă formalitate de a estima cheltuielile necesare. Când ai o idee de cheltuieli, ai și o idee de unde iei banii. Ne mulțumim doar cu formula deja standard ”Finanțarea cheltuielilor se asigură prin Planul Național de Redresare și Reziliență al României, de la Bugetul de Stat, prin fonduri externe nerambursabile sau din alte surse de finanțare legal constituite”. Adică, aceeași clasică asigurare auzită anul acesta și care va fi tot mai auzită în super-anul electoral viitor: există bani!

Ajunși aici, la capătul unui an extenuant de pseudo-reformă fiscală, ținând cont de deficitele financiare cronice, fiind încă în marja Zilei Naționale și mai fiind și sub fascinația întrecerii marilor orașe pe tema cine are bradul și caruselul mai mare și mai sclipitor, credem că nu e un moment mai potrivit să punem întrebarea-întrebărilor: dar cum ar fi dacă România ar rămâne fără bani?

Rămânând în cadrul civic de care aminteam mai sus, ne dorim ca această întrebare-retorică să nu declanșeze avalanșe de retorică, ci dezbateri-aplicate, tema afectând nediscriminatoriu fiecare român. Ca premisă de plecare, atașăm alte câteva întrebări:

  • Cum frânăm, cât să nu derapăm?

Primul ministru a recunoscut că guvernarea este mai dificilă în noile constrângeri, că ”provocările sunt de o severitate cu care republica noastră nu s-a mai confruntat până acum”.  Se întâmplă în Germania, prima economie europeană, unde guvernul caută surse de finanțare pentru continuarea proiectelor de interes național și în bugetul pe 2024, la două săptămâni după ce Curtea Constituțională l-a obligat să-și aducă aminte că există o frână constituțională a îndatorării/debt-brake [2]. Evident, Decizia Curții nu pune în discuție nevoia de investiții pentru dezvoltare, ci practic spune că guvernul/politicienii/societatea trebuie să-și  asume că atât e plapuma, să înțeleagă că dezvoltarea înseamnă nu sloganuri, ci alegeri pe bază de priorități bine fundamentate, pentru a tăia cu grijă din cheltuieli dacă nu-ți ajung veniturile. Iar dacă, totuși, nu ești dispus la sacrificii, cel puțin nu clama că vrei dezvoltare, doar împrumutându-ne nesănătos pe seama generațiilor viitoare.

Cu cât durează mai mult o criză și cu cât legiuitorul (autoritatea) apelează pe scară tot mai largă la împrumuturi de urgență, cu atât mai mult acesta trebuie să dea explicații detaliate de ce criza continuă  și de ce e nevoie de acele măsuri de managementul crizei. În particular, legiuitorul trebuie să demonstreze că măsurile luate anterior s-au dovedit eficiente și astfel se poate ajunge la concluzia că măsurile viitoare sunt potrivite (…)Motivarea că <se asigură competitivitatea economiei și astfel se stimulează și se consolidează sustenabil creșterea economică> nu e suficientă”, sună verdictul, cu o duritate de oțel german.

Ajunși aici, nu poate fi ocolită o dezbatere pe tema dacă ar fi oportună și la noi introducerea unei frâne la îndatorare? La ce nivel? Ajută/nu ajută pentru sporirea credibilității în fața investitorilor și finanțatorilor interni și externi, cei care susțin, direct și indirect plata taxelor?
Cât de (auto) liniștitor este să arătăm că datoria guvernamentală este la noi de doar 50% din PIB, ”nivel net inferior sub media europeană”, fără să pomenim că suntem pe primul loc la deficit bugetar (care, apropo, trebuie acoperit prin împrumuturi)? [3]
Inevitabil, dezbaterea va ajunge la subiectul proiectelor de țară, privind investițiile concrete care antrenează valoarea adăugată pe lanțul economic. Va ajunge la nevoia de a explica de ce facem o cheltuială și nu alta. Banii sunt puțini. Rezerva de încredere, și mai puțină.

 

  • Cum tratăm uzura fizică și morală a plătitorului de taxe?

Prin definiție, banii înseamnă încredere. Poate nu reflectăm suficient la faptul că banii pe care-i ”face” statul din taxele obligatorii pe care le încasează exprimă încrederea plătitorului privat de taxe. Așa a apărut o disciplină modernă de studiu, tax morale, care încearcă să explice de ce plătesc oamenii taxe, dincolo de simplul fapt că sunt obligați să o facă. Răspunsul: există o legătură directă între conformarea voluntară a plătitorului și modul în care acesta percepe că este respectat contractul social, prin bunurile și serviciile publice primite contra taxelor plătite. ”De cele mai multe ori nu reușesc reformele care nu țin cont de dimensiunea politică și de legătura dintre impozitare și cheltuieli”. Cel puțin așa spun studiile (OECD 2012).

Când se strică (grav) echilibrul de încredere contribuabil-guvernanți (valabil și viceversa), contractul social  se destramă cel mai ușor la partea de taxe. În istoria reformelor fiscale, rămâne întrebarea ce ar fi fost dacă Doamna de Fier, Margaret Thatcher, nu ar fi insistat să-și încheie glorioasa carieră cu acea tax poll/taxa comunitară (rată fixă pe cap de locuitor în locul sistemului bazat pe valoarea proprietății), văzută o taxă ideologizată, rău explicată, și mai rău impusă – cel puțin din punctul de vedere al contribuabililor revoltați (tax riots – 1990). Sau, cum s-ar fi schimbat, 32 de ani mai târziu, cariera meteorică a premierul Liz Truss, dacă nu ar fi insistat că ”reducerea taxelor e corectă din punct de vedere moral și economic”: pentru că nu-i suficient să invoci sloganuri frumoase, mai trebuie să fii și credibil!

Aducând în discuție aceste episoade, nu putem trage concluzia, dezirabilă pentru unii, cota unică e rea, așa cum nici nu putem susține cota unică e bună, cum ar vrea alții; nici că, automat, e bună reducerea taxelor, nici că e rea creșterea taxelor. Dar putem să ne păstrăm convingerea (CCF, 2022 – În așteptarea momentului când ar putea fi înlocuită cota unică) că un sistem de impozitare nu este, el în sine, nici mai bun, nici mai rău decât altul. Orice judecată se face concret, pe cazuri specifice, ținând cont de efectele, dar și de costurile de aplicare, în baza cărora poți amplifica beneficiile și controla riscurile. Iar un sistem de impozitare nu este, în sine, un panaceu: în niciun caz nu își atinge potențialul dacă nu e ajutat și de alte pârghii pentru a mișca cu adevărat economia.

Studiu de caz (fierbinte și pendinte) – impozitarea muncii vs. beneficii. Luăm cazul unei familii cu doi copii, ambii părinți câștigând 100% din venitul mediu. Pentru acest tip e familie, doar în patru state membre UE se înregistrează o rată efectivă de impozitare mai mare de 30% din câștigurile brute  - Germania (32%), Lituania, Danemarca, România (33%), Belgia (35%). În Polonia, rata e de 13%. La paritatea puterii de cumpărare, familia noastră câștigă anual net – 34.789 unități PPS în România, 38.779 în Lituania, 59,252 în Danemarca, 63.632 în Belgia, 69.600 în Germania. În Polonia – 46.139
Blocaj moral: Această familie știe că suntem în topul statelor europene cu cele mai mari contribuții pentru susținerea sistemului de pensiile publice, totuși bugetul de asigurări sociale de stat rulează deficite tot mai mari, trebuind să fie echilibrate de la bugetul general. Iar pensiile sunt, desigur, departe de a fi decente, pe ansamblu. În același timp, familia noastră simte, iar statisticile confirmă, că suntem la nivelul cel mai de jos în ce privește cheltuielile educaționale pe copil în sistemul public de învățământ. (pentru sursa datelor, vezi [4])
Blocaj fizic: poate nu se vede neapărat pe stradă, dar statistica nu iartă. Suntem primii și la nivelul ratei de dependență: 48% - populație inactivă peste 65 de ani față de angajați 20-64 ani (prin comparație, Belgia -45%, Germania -43%, Danemarca -40%, Lituania -37%, Polonia- 39%), cu perspectiva de a ajunge pe primul loc în următorii 20 de ani. Situația e și mai gravă dacă includem copiii și studenții: total populație inactivă reprezintă 142% comparativ cu angajații de 20-64 ani. Doar Italia e mai sus, cu 151%. (unde, totuși, rata de impozitare a muncii e de 29%).
Dezbatere: cum rescriem contractul social, pentru a convinge angajatul de azi că trebuie să contribuie cu mai mult pentru necesara creștere a pensiilor ”altora” știind de pe acum că pensia lui va fi tot mai greu de susținut de angajații de mâine, în a căror pregătire investește total insuficient azi. Doar ”lumea de mâine va fi a digitalizării”, nu-i așa?
  • Cum schimbăm percepția asupra perceptorului?

Dar, o veste: lumea de azi e deja una a digitalizării! Săptămâna trecută, administrația fiscală a fost nevoită să-și prezinte scuze pentru nenecesare îngrijorări pricinuite de scrisorile trimise contribuabililor privind datoriile istorice on hold/în așteptare care pot fi vechi și de zeci de ani și ar putea fi compensate din credite fiscale viitoare. Contribuabilii s-au plâns că, dat fiind timpul scurs, nu mai au mijloace să conteste sumele reclamate. De cealaltă parte, Fiscul spune că nu are puterea să scutească sau să amâne o datorie fiscală, dar va revizui abordarea în acest caz, tocmai pentru că există precedentul nedorit al robo-debt/robo-datoriile, sistemul de stabilire automată a datoriilor contribuabililor.

Ca să punem capăt speculațiilor, știrea de mai sus vine din Australia. Astfel de scandaluri se întâmplă și la case mai mari [5], ca inerente în vremea de început a revoluției AI (artificial intelligence). Deocamdată este greu de delimitat (acceptat?) domeniul în care pot/au dreptul să se desfășoare super-algoritmii care învață singuri să scotocească prin Big Data contribuabililor, să vadă cât mai multe supra-raportări, să citească cât mai multe analize comportamentale. Iată de ce, e vital ca, pentru a menține încrederea în stat, să nu fie exclusă administrația umană, omul-funcționar, partener al omului-contribuabil (cel puțin pentru viitorul previzibil).

Cursa modernizării administrației nu se duce acum pentru adoptarea și incorporarea inevitabilă a universului AI, ci pentru adaptarea forței umane și procedurile, să fie capabile să strunească algoritmii, încât să funcționeze pentru a ușura și a crește conformarea fiscală a omului plătitor de taxe.

Luna trecută, ministrul Finanțelor din Polonia prezenta (”Tax for SDGs/Taxe  pentru de dezvoltare sustenabilă”, eveniment derulat sub auspiciile ONU), ce înseamnă o reformă administrativă. Cum s-a ajuns ca, între 2015-2022, încasările din TVA să crească cu 25 de miliarde de dolari (+87%), din impozitul pe profitul companiilor, cu 12 miliarde (+182%), din impozitul pe venitul personal, cu 6 miliarde (+51%) etc. A vorbit, evident, despre clasicele ”soluții digitale pentru administrația fiscală”, în jargonul momentului SAF-T, SENT, PUESC, STIR, e-PIT, e-Institution,  pe scurt, platforme pentru raportare automată, de precompletare rapoarte ( de exemplu, în cazul veniturilor persoanelor fizice) motoare de analiză a riscului fiscal prin masivele de date, plus aplicații punctuale IT dezvoltate, nota bene, de o firmă de stat constituită special pentru a ajuta parteneriatul contribuabil-administrație.

Pentru că despre asta e vorba, despre parteneriat: ”am  creat o administrație care nu e ostilă, vedem plătitorul corect de taxe ca un client, comunicăm, îi explicăm, îl susținem să se conformeze, știm că nu sunt ușoare eforturile să adopte toate noile procese. Așa am reușit să reducem controalele intruzive, de la 120 de mii, în 2015, la circa 20.000”. Și apoi le-a dat colegilor din Republica Moldova, Columbia, Nepal, Kârgâzstan datele de contact ale ”Centrului de solidaritate fiscală”, divizia de la Varșovia special creată, nota bene, pentru a exporta modelul polonez de creștere spectaculoasă a încasărilor.

Ce spune oficialul polonez nu e nou decât poate pentru cei care cred că digitalizarea înseamnă doar legarea caselor de marcat la ANAF și hub în clouds, magii care aduc automat creștere de 2% a încasărilor, apoi de încă 2%, doar că așa e în lumea digitală. Într-o analiză de acum câțiva ani, FMI o spunea direct: să nu credem că am tras așa simplu «glonțul de argint»: ”nu simpla îmbunătățire tehnologică aduce rezultatele consistente privind creșterea veniturilor sau îmbunătățirea permanentă a conformării.” [6]

E suficient să ne gândim că instrumentele-minune se bazează pe date care, acolo unde nu pot fi confirmate prin reținerea la sursă, ”nu sunt nimic altceva decât declararea unei tranzacții care a avut sau poate nu a avut loc. Crearea unui astfel de document depinde de bunăvoința (good will) contribuabilului și de modul cum se intersectează interesele celor implicați”. Intersecția intereselor părţilor interesate e conceptul magic, al cincilea element, care trebuie să însoțească orice acțiune care țintește spre cele „patru zone-cheie ale ciclului fiscal” (din nou, FMI), adică: înregistrarea în sistem/completarea la timp a declarațiilor/ plata la timp a obligațiilor/ prezentarea la timp de informații corecte către administrația fiscală.

Dacă nu te pui în situația micului /marelui comerciant care are nevoie să știe cum se va schimba viața lui în relația cu administrația fiscală, ai mari șanse să rămâi tot unde ești de 30 de ani încoace (efectiv de 30 de ani încoace, indiferent de sistemul de impozitare și de retorica politică [7])

Și încă ceva. Apropo de eliminarea riscului de ”ne-utlizare inteligentă a datelor”? (conform nota fundamentare a OUG cu Hub-ul). Cine să elimine acest risc? Unde este campania de angajare masivă de informaticieni, matematicieni, dar și sociologi și psihologi, oameni care să știe să lucreze și să tragă concluzii din Big Data? Putem vedea aici cum arată o platformă online a administrației franceze, iar aici un poster neașteptat al campaniei de recrutare derulată de ANAF-ul japonez. Un mesaj clar că administrația, chiar și în această nouă vârstă a digitalizării, este tot ... despre oameni.

Nu putem încheia această secțiune despre administrație fără o știre de ultimă oră, nu întâmplător tot din Polonia. Pe 1 decembrie, au ținut un atelier în cadrul programului european Fiscalis – conformare prin cooperare. ”Noi am început programul acum patru ani. Această întâlnire a 14 administrații fiscale din UE este o ocazie excelentă de a învăța unii de la alții, de a face schimb de experiență”, spun oficialii polonezi. Desigur, un program pentru cine simte că are nevoie să învețe ceva pe subiectul acesta al parteneriatului contribuabil-administrație: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania, Ungaria. Ce marcare frumoasă a Zilei Naționale ar fi fost dacă aveam și noi măcar un observator pe acolo. De-aia zicem, poate e timpul pentru încă un ...

... subiect de dezbatere: Câți bani investim în administrația ca partener al contribuabilului, în achiziția de echipamente și tehnologii, dar și în adoptarea celor mai bune practici în materie de proceduri, plus reformarea aparatului – pregătire angajați, salarii pe măsură, întinerire cu specialiști în noile tehnologii. Pe scurt, când cum, cu ce și cu cine se va face această modernizare care să funcționeze pentru toate părțile interesate? Timpul presează, bugetul de răbdare e deja pe deficit. 
  • Cum legăm politica de principii?

Dacă vorbim de timp, să luăm în calcul că ”propunerile de reformă fiscală țin cont, fără îndoială, de constrângerile politice și întotdeauna va exista o tensiune între ceea ce e dezirabil economic și ceea se poate din punct de vedere politic” (cf. ”Dimensions of Tax Design”, Oxford, 2010). Inevitabil, ”cei care pierd dintr-o reformă fiscală au tendința să fie răzbunători, iar cei care câștigă, nerecunoscători”. 

Într-un final, nu doar că nu e rezonabil, dar nici dezirabil să scoți politica din dezbaterile pe fiscalitate. Dar e cât se poate de îndreptățit să scoți ideologia din analizele pragmatice care trebuie să caracterizeze discuțiile despre fiscalitate.

Acum 250 de ani, scoțianul Adam Smith, părintele economiei politice (să rămânem la denumirea pe care o folosesc și francezii, fără legătură cu politica de partid) formula cele patru principii clare ale fiscalității: certitudine (să știi ce plătești); proporționalitate (taxe în funcție de abilitatea/capacitatea plătitorului de a plăti) ușurința de plată (taxa să fie simplă și clară) eficiență (să ducă la creșterea încasărilor, reducând la cât mai puțin posibil reacțiile adverse, distorsiunile de piață, ineficiențe economice). Lista se poate reinterpreta – spre exemplu, guvernul local scoțian din zilele noastre mai adaugă -  angajament ( ”persoanele fizice și companiile trebuie să poate înțelege sistemul fiscal, iar guvernul și autoritatea fiscală joacă un rol critic pentru acesta – transparență, consultare cât de mult posibil. Aceasta este crucial pentru a urmări cheltuielile și rezultatele, câștigând astfel încredere”) plus eficacitate (”construirea sistemului în așa fel încât să minimizeze oportunitățile de evitare. Marea majoritate a contribuabililor vor să-și plătească corect taxele și o fac. Dar la tentativele de evaziune trebuie răspuns rapid și să fie combătute proactiv”).

Doar dacă te bazezi pe principii ajungi rezolvi și partea de corectitudine, conceptul cel mai greu de definit, darmite de pus în practică în fiscalitate. Echitatea se judecă la nivel orizontal (la capacitate egală de plată, taxe egale), și vertical (la capacitate mai mare de plată, taxe mai mari). O rată unică nu înseamnă că nu se asigură echitatea verticală: cel cu venituri mai mari plătește mai mult decât cel cu venituri mai mici. Poate nu ”suficient” de mult ca într-un sistem progresiv, dar ”nu există o măsură pentru progresivitatea optimă” – arată un ghid de bună practică fiscală al Centrului de Excelență în Fiscalitate din statul american Minnesota. Un lucru e clar, când examinăm corectitudinea fiscală, ”e important să luăm în considerare progresivitatea și regresivitatea întregului sistem”.

De la Minnesota iată câteva gânduri la punerea în practică a unei bune politici fiscale: a) nu te amăgi că poți să ignori principiile fiscale; b) compromisul face parte din realitate a politicii fiscale; c) principiile care par mai puțin interesante sunt de obicei cele mai importante pentru un sistem sănătos - de exemplu simplitate, transparență, stabilitate; d) mare grijă la ”exportul” de taxe – să nu ne amăgim că, după o vorbă populară, ”don’t tax me, tax that that fellow behind the tree/nu mă impozita pe mine, impozitează-l pe cel care vine: altfel spus, să nu ne amăgim că un impozit pe care îl pun, spre exemplu, pe companii, ”că au de unde”, nu se întoarce în final tot la mine, consumator; e) unele obiective pot fi atinse mai bine prin impozitarea la nivel federal – ceea ce, în cazul europenilor, s-ar traduce prin impozitarea venită via Bruxelles, de genul impozitului minim pe profitul marilor grupuri, care intră în vigoare de anul viitor. (și astfel de la anul vom avea bucuria a trei sisteme de impozitare a marilor companii [8])

Subiect de dezbatere: instituirea unui pact fiscal cel puțin pe perioada super-anului electoral 2024: orice propunere/discuție pe teme fiscale să fie evaluată printr-un punctaj în funcție de modul în care taxa respectivă răspunde, concret, următoarelor criterii: este ușor de înțeles, nu impune costuri suplimentare de conformare sau costuri suplimentare de administrare/colectare; este transparentă, astfel încât contribuabilul poate face o legătură între povara fiscală și serviciile primite (poate controla cheltuielile făcute de stat); își atinge impactul dorit și reduce la minimum efectele adverse; protejează competitivitatea economică; este impusă pe beneficii reale primite de contribuabil și se aplică celor care au abilitatea să plătească; este dificil de evitat, excepțiile sunt minime; încurajează stabilitatea și predictibilitatea. Moratoriu pe orice propunere care nu poate fi însoțită de o estimare credibilă a cheltuielilor implicate și a veniturilor așteptate.

Încă un semnal, înainte de final

În final, am zice și noi precum autorii culegerii ”Dimensiuni ale construcției fiscale”, de la Institutului britanic pentru studii fiscale – nu am vrut să ne limităm la recomandările pentru care eram siguri că primim sprijin imediat și entuziast de la spectrul politic: dacă ar fi fost așa, n-am fi scris atât. Și ei au scris undeva la 1400 de pagini...

Vă rugăm să considerați noul nostru demers (după ”Cum să urâm un pic mai puțin taxele: propuneri de deblocare a cooperării pentru conformare fiscală”, CCF august 2023) drept o invitație la dialog: cu pragmatism, cu principii și cifre pe masă, să vorbim despre construcția fiscală pe care ne-o dorim, pentru economia și societatea pe care ne-o dorim, și despre cum putem face să ajungem acolo! Un dialog de la care nu poate lipsi economia reală, administrația, școala ... întreaga societate. Credem că trebuie trase semnalele de alarmă necesare, acum când trenul supra-încărcat electoral a prins deja viteză spre 2024.
Se scriu tratate despre ”Surprizele neplăcute? Alegerile electorale și șocul știrilor fiscale” (vezi FMI -iunie 2023). La noi se pare că deja întrebarea e retorică, și clasa politică își ”asumă” neplăcerile pentru 2025. Dar problema e că n-ar trebui să ne lăsăm doar pe ce-și asumă politicienii: noi, societatea, putem să dăm o direcție, atâta timp cât știm de unde plecăm și unde vrem să ajungem!
Așteptăm propunerile și comentariile din partea tuturor părților interesate/stakeholders! Poate că prin dialog nu vom reuși, neapărat, să ”temperăm” promisiunile 2024, dar, cel puțin putem face ca acestea să fie ”taxate” de alegători în cunoștință de cauză, la adevărata dimensiune! Tot ar fi un pas înainte!

Vă dorim un an bun, cu sănătate, gânduri și fapte bune!

 

Dan Manolescu este președintele, Adrian Luca, prim-vicepreședintele Camerei Consultanților Fiscali

 

Note

[1] vezi știrea ”Președintele ANAF – alarmă oficială: sistemul informatic al Fiscului stă să crape”, februarie 2017; sau „Doamne ferește”. Marcel Boloş și-a făcut cruce când a intrat într-un birou ANAF din Capitală, august 2023.

În notele de fundamentare ale OUG citate, putem citi de o stare de fapt în care serverele, aplicațiile și bazele de date descentralizate sunt amplasate în peste 250 de clădiri și localități diferite. Sau ”deoarece nu s-a putut construi  (s.n.) un imobil dedicat unui centru de date care să găzduiască sistemul informatic, soluția aleasă de Ministerul Finanțelor a fost (...) o clădire care nu a fost proiectată pentru a găzdui echipamente informatice”. O stare de fapt despre care nu se poate spune că nu s-a știut de ani de zile.

[2] Pe scurt, despre ce e vorba: din 2011, după Marea Criză, Germania a stipulat în Constituție că bugetul federal trebuie să fie echilibrat fără apelarea la împrumuturi, iar, dacă totuși e nevoie de împrumuturi, acestea nu pot depăși un plafon anual de anual 0,35% din PIB. Doar în situații cu totul excepționale, plafonul poate fi suspendat, cum a fost în perioada pandemiei. Pe această bază, în aprilie 2021, guvernul a primit în Parlament autorizația unui împrumut suplimentar de 60 de miliarde de euro, peste nivelul stabilit inițial în buget, de 180 de miliarde. Pe parcursul anului, a devenit evident că nu poate fi folosită suma, dar autorizația a fost menținută pentru suplimentarea Fondului Special pentru Energie și Climă, banii astfel redirecționați fiind ținuți ca rezervă pentru folosirea în exercițiile fiscale ulterioare.

Decizia Curții din 15 noiembrie 2023 a anulat acest artificiu (bani folosiți într-un an, în baza unui angajament din anul anterior), obligând astfel guvernul să găsească soluții de a plomba noua spărtură de 60 de miliarde din Fondul care deja a început să angajeze cheltuieli, în condițiile în care plafonul de îndatorare anual a fost deja atins. ”Guvernul nu a reușit să demonstreze de o manieră suficientă legătura reală/concretă între declararea urgenței și măsurile care se finanțează prin împrumutul de urgență”, motivează Curtea. De notat un comentariul din cel mai mare cotidian național – frâna pe datorie nu e despre proiecte de mediu, e despre faptul că îi protejează pe germani (FAZ – 1 decembrie). Aici și declarație ministru Finanțe privind nevoia de respectare a limitei( Reuters, 5 decembrie)

[3] În raportul pe septembrie privind datoria publică, transmis de MF se prezintă doar o parte a tabloului european, adică țările care au o pondere a datoriei peste nivelul nostru de 40%. Dar lipsesc din cadru Cehia, Irlanda, Letonia, Lituania, Suedia, Danemarca, Luxemburg, Bulgaria (20%), Estonia. Nu putem spune că acesta trebuie să fie modelul, dar, privind prin ochii unui investitor, România e la câteva economii distanță de Germania (65%), între ele fiind doar Slovacia, Malta și Polonia. Același investitor poate vedea cum, pentru prima economie europeană, 0,35% (limită) pentru finanțarea deficitului e o chestiune de dezbatere națională (vezi nota anterioară), în schimb, pentru România, o nevoie de finanțare de 0,6% din PIB e tratată ca fiind ”ușor realizabilă”.  

Plus că rămâne problema necesarului anual de finanțare, care pentru 2023 este estimat la 10% din PIB (4,3% pentru acoperire deficit, 5,8% pentru rambursare rate).

De notat aici o prognoză deloc optimistă a CE din toamna 2020 (comunicare specială privind situația fiscală din România), în ipoteza în care nu se schimbă politicile. S-or mai fi schimbat de atunci, dar ... cât?   

[4] Bugetul asigurărilor sociale de stat înregistrează, conform datelor oficiale, un deficit de 4,1 miliarde de lei, după primele 10 luni, mult mai mare comparativ cu anii precedenți, în aceeași perioadă (1,4 miliarde, în 2022, sau 2,8 miliarde în 2019). Din experiență, sfârșitul de an mai aplanează pierderea (spre exemplu, deficitul final 2022 a fost de 872 milioane, iar în 2019 de 191 milioane), dar aceasta nu poate ascunde că deja bugetul pensiilor face cu greu față angajamentelor.

Celelalte date din această secțiune sunt preluate din baza de date Eurostat – tax revenue by country / net earnings and tax rates, precum și din raportul  European Commission – 2024 Ageing Report

[5] Sistemul robo-debt al ATO, care a înlocuit analiza manuală, a provocat un scandal politic, cu anchete parlamentare la presiunea societății civile, plus scuze din partea guvernului.

În același registru, în 2020, sistemul SyRI al Fiscului olandeze a ajuns o problemă de drepturile omului, considerându-se că avea mandat în alb de a scotoci prin toate datele individuale; în 2021, guvernul și-a dat demisia în urma acuzațiilor că folosește un algoritm care este discriminatoriu la adresa beneficiarilor de ajutoare sociale, impunând astfel, în mod ilegal, returnarea sumelor.

Mai multe pe această temă în editorialul ”AI, vreo idee de ce va fi prin 2030?” (octombrie, 2023)

[6] Raportul FMI citat vizează o cercetare din 2015 (la care inclusiv România a participat) despre EFD – Electronic Fiscal Devices. Ne-am referit la acesta în editorialul Operațiunea ”Conectarea” și al cincilea element (Revista CCF – iunie 2020). Acum trei ani, se spunea că, ”prin conectarea caselor de marcat și alte operațiuni de informatizare care vor urma se vor aduce suplimentar 2 procente din PIB”. Astăzi, în nota de fundamentare a OUG privind Hub-ul de la MF se spune că prin noile capabilități de detecție la nivelul sistemelor informatice și organizării datelor actuale, evitând astfel o pierdere însemnată la nivelul colectării taxelor, estimată la peste 2% din PIB prin comparație cu statele care au observat rezultatele după implementarea unor astfel de sisteme.

În treacăt fie spus, investiția de implementare a Hub este doar una din cele nouă pachete investiționale care, în baza angajamentelor prin PNRR, să susțină cele șase reforme din cadrul Componentei 8 – Reforma fiscală și reforma pensiilor. Altfel spus, înainte mult mai este

[7] Aici, tabloul Eurostat privind ponderea încasărilor bugetare din PIB, 1995-2022. România, cu 27,5% anul trecut este practice la nivelul din 1995. Valorile extreme s-au înregistrat în 1999 și 2000, în jurul a 30%. Să fie acesta potențialul național? Iată o eventuală team de discuție. Prin comparație, Polonia avea în 2022 – 35%, în 1995- 37%.

[8] E ușor de estimat bucuria departamentelor de contabilitate care de acum va trebui să-și calculeze dările în trei variante (după regulile naționale clasice/după regulile impozitului minim național/după regulile impozitului minim european). Parcă și vedem bucuria investitorilor străini... hai în România, că acolo, garantat, nu o să ne plictisim!. Am vorbit despre acesta în comentariul ”Când Guvernul vrea să joace pănănele (și gratis). Atenție, dă dependență!” (octombrie 2023). Până una-alta, ne bazăm pe semnalele de realism date în ultima perioadă de guvernanți, privind o reevaluare în primăvara următoare, cel puțin în ce privește neinspiratul impozit minim pe profit, 1% pe cifra de afaceri (99% transpirație pentru investitori)!

Te salutăm, dragul nostru partener!

O întrebare rapidă: Ai vreo o idee de ce va fi în 2024?

Sau mai bine să întrebăm: AI, vreo idee de ce va fi?

În definitiv, ce nu știe AI (Artificial Intelligence)? Că nu degeaba este cuvântul anului (în pereche cu halucinație)!

Doar că răspunsul e strict uman și ține de GPT-ul/ generative-pre-trained-transformer-ul nostru. Și, dacă nu ne crezi, AI, aici, video!

Noi, la TPS, știm deja: ce va fi depinde de ce vom face - musai să generăm idei și soluții inovatoare, să pregătim bine automatizarea proceselor și să ne transformăm îmbunătățind serviciile pe care ți le oferim.

Și vom face asta păstrându-ne Tenacitatea, Prospețimea și Spiritul, mai ales că intrăm în al 15-lea an de TPS!

Îți mulțumim încă o dată pentru colaborare.

Sărbători cu bine și să ai un an chiar mai bun decât te-AI fi așteptat!  

Oamenii de la TPS

Thinking Practical Solutions!

 

De la modul în care comunicăm și colaborăm, până la modul în care cumpărăm bunuri și servicii, tehnologia digitală a transformat aproape fiecare aspect al vieții noastre economice. De unde știu asta? Pentru că i-am cerut și eu lui ChatGPT să traseze liniile de deschidere ale acestui discurs”.

Așa își începea ministrul de Finanțe britanic, Jeremy Hunt, un discurs ținut la un eveniment Bloomberg, pe la începutul anului. Și urma, tocmai pentru a arăta că nu e un discurs făcut de mâna algoritmului: ”cine mai are nevoie de politicieni când ai AI (artificial intelligence)”. E aici un umor tipic englezesc, tipic uman, dacă vreți, la care încă nu a ajuns chatbot-ul.

Pe același model, am să încep și eu tot cu o ... maximă – ”legile fiscale sunt complexe și deschise interpretării”. De unde știu asta? Pentru că așa am găsit într-o comunicare pe care un mare și notoriu grup multinațional (1) e obligat să o publice, mașinal, în fiecare toamnă, sub titlul de strategie fiscală pentru filiala din UK.

Parcă îți vine să exclami imediat: cine mai are nevoie de consultanți, când ai AI!

La drept vorbind, întreaga strategie fiscală de care aminteam abundă de astfel de formulări general valabile, că pare, într-adevăr, făcută ... la mașină (eventual machine learning). E acolo însă o nuanță pe care o ghicești ca fiind tipic umană: ”în orice caz, nu este rolul echipei fiscale a grupului să determine modul cum ne derulăm afacerea”.

Doar omul, cel care știe pe pielea lui ce înseamnă și cum acționează presiunea exercitată de aceste legi fiscale complexe și deschise interpretării (2), poate să înțeleagă nevoia unei astfel de precizări, adresată altor oameni, cum că afacerea lui rămâne un univers de funcții și riscuri, de oportunități și constrângeri, de roluri și aspirații, în orice caz mai mult decât simpla eficiență fiscală, simpla identificare a subvențiilor/scutirilor/excepțiilor disponibile pe piață.

Or pentru a transmite acest mesaj și, eventual, pentru a se apăra în cazul în care mesajul său nu a fost corect înțeles, acel om cu o afacere va avea nevoie să lucreze cu un om-analist, om-auditor, om-evaluator și, cu voia dumneavoastră, un om-consultant fiscal. (mai ales unul care activează în domeniul fiscalității grupurilor multinaționale, noi având și dispensă oficială de la OECD că prețurile de transfer sunt mai degrabă o artă decât o știință!)  

Spunând acestea, nu am venit în fața dumneavoastră, dragi colegi, să vă dau vestea pe care o intuiați, aceea că o să avem de lucru, chiar și după 2030. V-aș ruga mai degrabă să luați cuvintele mele ca o invitație pentru a ne pregăti mai bine, individual, dar și împreună să lucrăm cu acest AI care are toate șansele să ne facă profesiile și mai interesante.

Am luat 2030 ca o bornă simbolică, adusă în discuție la conferința de luna trecută a Consultanților Fiscali Europeni (CFE), ca momentul în care Finlanda (gazda evenimentului), preconizează să-și pună în practică proiectul ca întregul ecosistem economic să devină o conexiune real-time.

Eu, unul, sunt convins că și atunci când se va ajunge ca ”datele cerute de serviciile administrative să fie create în cursul unor rutine zilnice, iar distribuirea datelor în ecosistem să permită limitarea sau chiar abolirea nevoii de raportare fiscală separată”, contribuabilul tot va avea nevoie de asistența umană în a-și apăra poziția fiscală, cel puțin în cazurile complexe și interpretabile (care nu vor fi abolite, din păcate). O nevoie poate chiar mai mare decât înainte.

Zic înainte, adică înainte ca algoritmii-transformers, cei care învață singuri de nu știi până unde pot ajunge, să pună la dispoziția administrațiilor fiscale servicii precum (3)

  1. Răzuire internet (web scraping, dar se mai spune și web-crawling sau web-spider, imaginația nu are limite) – cercetare și colectare date din pagini web, din linkuri la linkuri, din platforme social-media sau e-commerce, pentru a le compara automat cu datele disponibile deja la nivelul administrației
  2. Analiză de rețea (social network analysis) – indivizii sunt văzuți ca noduri unite prin legături de interese, legături analizate cantitativ și calitativ
  • Management extern al riscului (risk-scoring) – previzionare riscuri de fraudă sau neconformare asociate unui contribuabil, riscul de faliment, rata de solvabilitate, segmentând astfel categorii de risc și selectând contribuabilii potriviți unei inspecții ”umane” amănunțite. În același timp, algoritmul poate asistă inspectorul în procesul de management intern al riscului, arătându-i care ar fi cele mai potrivite acțiuni de urmat față de contribuabil  
  1. Influențarea comportamentului contribuabilului (nudging): adaptează limbajul comunicării administrație-contribuabil în funcție de istoricul acelui contribuabil, pe baza analizei comportamentale (spre exemplu, poate fi nevoie de o abordare specială acolo unde se constată o legătură între divorț și o tendință de tendință de neconformare fiscală)
  2. Asistență, răspuns la întrebări și îndrumarea automată a contribuabilul, urmând ca doar cazurile deosebite să le transfere operatorului uman
  3. Verificare automată a declarațiile fiscale, le corectează și face propuneri de ajustare înainte de a fi verificate de un operator uman. Putem include aici și controlul procesului de plată a beneficiilor sociale (șomaj, alocații sociale) cu analiza suspiciunilor de fraudă
  • Evaluare automată a activelor imobiliare după o grilă de zeci de factori (precum proximitatea de școli, parcuri, grad de poluare etc.

Și acesta e, desigur, doar începutul. Un început în care încă nu e bine delimitat domeniul în care pot/au dreptul să se desfășoare aceste super-instrumente, în numele luptei cu evaziunea. Spre exemplu, în 2020 sistemul SyRI al administrației fiscale olandeze a ajuns o problemă de drepturile omului, prin faptul că avea pur și simplu o carte albă de a scotoci prin toate datele individuale; în 2021, guvernul olandez și-a dat demisia în urma acuzațiilor că folosește un algoritm care este discriminatoriu la adresa beneficiarilor de ajutoare sociale și astfel dictează, în mod ilegal, returnarea sumelor.

Dar, odată pornit, valul administrației AI nu mai poate fi oprit și el va avea nevoie să scotocească prin cât mai multe Big Data ale contribuabililor, să vadă cât mai multe supra-raportări, să citească cât mai multe strategii fiscale. La drept vorbind, nici nu mai are cum să fie oprit acest val, atâta timp cât pe coama lui călăresc promisiunile că  ”doar așa bogații vor plăti tot ce datorează, nu vom crește inspecțiile la cei cu venituri modeste, cei corecți nu mai trebuie să fie verificați inutil, în inspecții care nu schimbă nimic” (4).

Cum s-ar spune, AI-ul vine cu promisiunea că, în schimbul datelor și supra-raportărilor, va ajuta oamenii să-și atingă un deziderat cât se poate de uman – cum să facem să ne urâm cât mai puțin taxele.

De curând, într-un apel pe care l-am intitulat chiar așa (5), am încercat să sensibilizăm guvernul-transformers că, dacă e să facă reformă reală, atunci acesta nu poate începe decât de la sistemul de operare al mașinii de încasat taxe, aka administrația fiscală. Să (învețe) să facă conexiuni, să vadă ansamblul (așa cum presupune un parteneriat), să încerce să anticipeze că, dacă umbli acolo, strici un echilibru dincolo, să înțeleagă că orice plus vine și cu minusuri, în sfârșit, să priceapă că nu există prânz pe gratis.

Nu, prin asta, nu fac o aluzie la consilierul ION, care se pare că încă învață să iubească mâncarea noastră și că România e o țară pasionantă. Dar e clar că e nevoie de mai mult decât de pasiune pentru a ajunge la acea reformă reală de care vorbeam.

Ni se spune că, dacă totul va merge bine cu PNRR-ul (și ar trebui să meargă pentru că, din câte înțelegem, de aceea s-a introdus, așa cum s-a introdus, impozitul minim pe profit) undeva prin ultimul trimestru 2025 am putea avea de-abia un sistem care să permită ca 60% din total controale să se facă pe bază de date, documente aflate în posesia Fiscului. O să fie un pas important. Dar când noi vom ajunge acolo, vom fi, totuși, la mai mult de cinci ani-distanță de ecosistemul real-time al finlandezilor (construit, apropos, tot cu bani de PNR-ul național). Finlandezi care deja sunt la distanțe galactice în ce privește relația de parteneriat administrație-contribuabil. (6)

Poate doar o misterioasă AI să ne mai idea vreo idee de cum am putea reduce un asemenea gap.

Dar, mai practic, ar fi să ajustez titlul acestui comentariu și, eliminând virgula, să te întreb direct, stimate cititor, ai o propunere/ o soluție? Hai să vedem cum o putem promova mai bine, pentru a putea atinge mai repede acest deziderat al transformării administrației, în numele cooperării pentru conformare fiscală?

Cum spuneam, mai mult decât o întrebare, luați aceasta și ca o invitație la dialog, cel puțin inter-bresle, analiști financiari și consultanți fiscali, pentru a pregăti necesara schimbare pentru toate părțile interesate, atât pentru noi, ca furnizori de servicii, cât și pentru clienții noștri și … administrația noastră!

Note:

  • Dincolo de notorietatea în sine a produsului, putem vorbi și de o notorietate la nivelul fiscalității internaționale, unul din cazurile invocate pentru nevoia de schimbare a regulilor jocului. Veți înțelege mai bine cheia de interpretare a strategiei fiscale a grupului, văzând acest scurt video realizat la începuturile BEPS (aici, video TPS 2014)
  • O dovadă a complexului de reglementări fluide în care trebuie să navigheze marii contribuabili este chiar obligativitatea de a publica pe site o strategie fiscală. Formal, contribuabilul trebuie să atingă aspecte precum gestionarea riscurilor fiscale în UK, atitudinea companiei față de planificarea/optimizare fiscală, nivelul de risc fiscal pe care compania e dispusă să-l acccepte în UK, plus, evident, alte informații relevante. Așa cum e de așteptat, fiecare companie își compune o strategie după propria imaginație, căutând să fie cât mai atractivă pentru publicul larg și cât mai … puțin atractivă pentru eventuali algoritmi care caută nod în papură prin analiza comportamentală. Ca să nu mai spunem că strategia publică nu te absolvă, în UK, de raportul dat prin CbCR (raportarea țară cu țară), obligație care rămâne încă de dinainte de Brexit.
  • Exemplele sunt preluate dintr-o analiză realizată de Universitatea din Antwerp (Anvers -Belgia) și care urmărește sistemele de machine learning utilizate de administrațiile fiscale din statele UE. Prin machine learning se înțeleg acei algoritmi care nu sunt programați cu reguli predefinite de a transforma intrările în ieșiri, ci mai degrabă învață în mod autonom aceste reguli prin analizarea datelor istorice. România este printre puținele state pentru care nu există încă date publice referitoare la utilizarea unor asemenea sisteme.
  • Citate din comunicatul IRS din septembrie 2023
  • Apelul CCF ”Cum să urâm un pic mai puțin taxele - Câteva propuneri de deblocare (urgentă) a cooperării pentru conformare fiscală”, august 2023. Autori Dan Manolescu, președinte, și Adrian Luca, vicepreședinte
  • Faptul că spre exemplu, s-a ajuns ca asistentul virtual Virtanen să rezolve singur 81,9% din cerințele contribuabililor pe platforma MyTax nu e, desigur, doar meritul inginerilor, ci și al funcționarilor/al statului care a putut livra ghiduri procedurale clare, de să înțeleagă și chatbot-ul.

 

Editorial de Adrian Luca, prim-vicepreședinte CCF, pentru newsletter-ul Asociației Analiștilor Financiar-Bancari din România, octombrie 2023

 

Biogafrie Adrian Luca

Adrian Luca, 45 de ani, este unul din primii specialiști din România în domeniul prețurilor de transfer, participant la introducerea în legislația națională a standardelor OCDE în materie. Este prim-vicepreședinte al Camerei Consultanților Fiscali si unul dintre cei cinci membri propuși de Romania in Comisia europeana de arbitraj pentru eliminarea dublei impuneri in relația dintre părțile afiliate.

Îi place însă să se recomande mai ales prin calitățile de antreprenor în fiscalitate. A înființat în 2009 Transfer Pricing Services, astăzi unul din primii jucători indendenți pe piața de consultanță fiscală din România și din regiune. TPS a devenit, în timp,  Thinking Practical Solutions, furnizor se soluții integrate personalizate, de la protecție până la reacție fiscală. A dezvoltat TPSoft.ro, prima bază de date destinată analizelor de benchmarking, precum și proiecte pentru automatizarea proceselor interne și de raportare ale companiilor (vezi dac6.eu).

În datoria de antreprenor integrează și partea de comunicare susținută pe platformele publice (hotnews.ro/contributors.ro, pe zf.ro) în care explică, într-o manieră accesibilă, tendințele fiscalității europene/internaționale și implicațiile asupra economiei reale.

Prin implicarea în CCF dorește să fie, alături de comunitatea consultanților, un promotor activ al conceptului de Cooperare pentru Conformare Fiscală, în spiritul unui parteneriat real administrație-contribuabil.

 

 

Probabil că unii simt o nevoie naturală să se apuce de reforme ca o tendința să-și satisfacă o ”cerere naturală de joc”. (1) Unde prin joc înțeleg doar te așezi la butoane și aștepți să cadă fructele. Vorba ceea, după atâtea rotiri, tot o pica ceva!

Am văzut cum Guvernul și-a servit ultima reformă fiscală ca un prânz pe gratis. Merge-nu merge economia, merge-nu merge afacerea, companiile mari tot o să ne plătească un impozit minim pe profit! Și unde mai pui că nu trebuie să le dai nimic la schimb. (2) 

Iată că avem acum pe masă o altă reformă – a industriei jocurilor de noroc. S-ar putea să fie noroc aici de ceva încasări suplimentare la buget din creșterea taxelor de licențiere a acestei industrii. Până la urmă, e un pariu pe sensibilitatea contribuabilului, care va înțelege că taxele lui vor rezolva chiar și ... criza energetică, criza alimentară și altele asemenea: ”În considerarea deficitului bugetar înregistrat la sfârșitul lunii iunie și a deficitului bugetar prognozat până la sfârșitul anului 2023, precum și a stării de război aflat la granița țării noastre, a crizei energetice, alimentare și altele asemenea, și ținând seama de nivelul taxelor percepute asupra operatorilor de jocuri de noroc care desfășoară activitate în țări ale Uniunii Europene, se propune majorarea taxelor de licențiere și de autorizare a organizatorilor de jocuri de noroc din România” – potrivit notei de fundamentare a proaspătului proiect de ordonanță de urgență, de modificare a OG 77/2009 privind organizarea și exploatare jocurilor de noroc.

Cine știe, s-ar putea să fie norocoasă și propunerea de a duce sălile de jocuri la 50 metri de limita teritorială a localităților: e și aici un pariu că va scădea numărul de dependenți dacă nu le mai sar în ochi păcănelele. Deși, nu prea văd cum un dependent va fi împiedicat să ia un microb-uz, cel mai probabil gratis, să-l ducă la periferie și să marcheze banul în aparat (prin extensie, inclusiv la buget).

Dar, pe modelul impozitului minim de care aminteam la început, Guvernul s-a gândit că n-ar strica să-și conserve norocul, așa că a venit cu o stratagemă: ”Statul poate acorda dreptul de organizare și exploatare a activității de jocuri de noroc societăților înmatriculate în România sau persoanelor juridice constituite legal într-un stat membru al Uniunii Europene sau în state semnatare ale Acordului privind Spaţiul Economic European sau din Confederaţia Elveţiană care au înregistrat un sediu permanent în România” (din proiectul de ordonanță). Ingenios, nu zic nu, mai ales la nivel de discurs politic – ne trebuie sediu fiscal ca să putem controla mai bine fenomenul! Din categoria nu strică să încerci cu explicația asta.

Bine ar mai pica acum un zar de 6-6!

Găselnița e în aceste două cuvinte nevinovate – sediu și permanent, care, alăturate, dau un fel de 6-6 pentru administrațiile fiscale! Simplificând lucrurile, dacă se dovedește că reprezentanța de aici a unei companii-mamă din afară îndeplinește un set de condiții (3), atunci pe acea reprezentanță se poate percepe impozit pe profitul aferent din ce generează din România.

Doar că, atenție, cu sediul permanent e ca și cu profitul: se verifică existența lui, pentru că nu se poate impune pur și simplu existența lui! Decretând din start această existență, administrația nu poate decât să se bucure că nu mai trebuie să muncească: să verifice, să argumenteze ... o întreagă bătaie de cap! De acum o să tot pice impozitele pe profit, spre norocul nostru, al tuturor! (4)

Doar că aici nu prea e ca la păcănele. Cum se împarte profitul și cum se iau banii de pe urma grupurilor multinaționale e cel mai dur joc (de strategie) la nivel european și global!

Vedem chiar în aceste zile că, începând cu ianuarie 2024, va trebui să transpunem directiva impozitului minim efectiv de 15% la nivelul grupurilor mari multinaționale,  cu cifra de afaceri de minim 750 de milioane de euro (aici, proiectul de lege propus de Guvern). Chestiunea este efectiv complicată la nivel tehnic (interesant că, în cazul acestei Directive s-a ales formula politică a trecerii prin Parlament și nu OG), dar, iarăși, încercând o simplificare  – Bruxelles-ul vine și spune: nu mă interesează cât ai tu, stat național, impozitul pe profit, cum îl calculezi după regulile tale (poți să-l aplici și la cifră de afaceri dacă vrei), mie să-mi demonstrezi că multinaționala plătește la tine în țară, la modul efectiv, 15% din profitul obținut în țara ta, calculat după noi reguli europene. Dacă ai constatat că nu plătește până la acest prag (de exemplu, îți plătește doar 13%, efectiv, adică după deducerile legale) ai dreptul să păstrezi tu diferența, dacă vrei. Pentru că, dacă nu vrei, prin această directivă, diferența se duce automat la statul de unde e compania-mamă. (5)

Era de așteptat că România a ales să-și păstreze cu bucurie această diferență și, deși nu sunt calcule care să estimeze măcar cât ar fi suma în cauză, e ușor de estimat bucuria departamentelor de contabilitate care de acum va trebui să-și calculeze dările în trei variante (după regulile naționale clasice/după regulile impozitului minim național/după regulile impozitului minim european). Parcă și vedem bucuria investitorilor străini... hai în România, că acolo, garantat, nu o să ne plictisim!

Iar, așa cum probabil vă așteptați, asta nu e tot. De la acest încă timid pas de politică fiscală supra-națională, în câțiva ani se vor da cărțile pe față și se va trece direct la armonizarea modului de calcul și de împărțire a profitului între statele membre. (6) Din acel moment, guvernele noastre vor putea sta liniștite – dacă vom avea ceva doleanțe vom merge direct la Bruxelles, pentru că la sediul din B-dul Libertății va rămâne doar o ... reprezentanță.

Până atunci, însă, ai noștri oficiali se mai pot consola că pot face lucrurile din pix: ne vom uita noi așa, cu indignare, și vom decreta – aici e un sediu permanent, hai și cu impozitul pe profit!

Poate e nevoie de o precizare: nu discutăm aici de plata taxelor necesare pentru a putea fi autorizat. Altfel, mă gândesc, nu am fi putut găsi pe site-ul Oficiului Național de Jocuri de Noroc o listă cu operatorii licențiați, firme înregistrate în afară având domeniu de internet românesc și chiar cod de identificare fiscală. Trebuie că îndeplinesc niște condiții tehnice (de ex. legate de servere) și plătesc taxe de autorizare după toate regulile naționale, pentru că, la fel ca în toată Europa, sfera jocurilor de noroc este monopol național.

În baza acestui statut, Bruxelles-ul n-are nicio problemă dacă vrei să duci, la tine acasă, sălile de joc și la 5 km după cimitirul de la marginea orașului, să pui și să încasezi ce taxe vrei, să lași ce joc vrei, cu ce mize vrei, să restricționezi accesul la păcănele al dependenților plătiți la negru ..., dar nu prea te poți duce la Bruxelles să spui știți, noi de fapt vrem să punem condiția asta cu sediul fiscal ca să încasăm mai mult. S-ar putea să-ți răspundă că asta seamănă a ingerință și să-ți arate articolul 56. (7) Sau, și mai elevat, să-ți spună după vorba marelui economist Friedman ”aici nu e prânz pe gratis”.

PS. Am scris și acest comentariu ca de fiecare dată fără a avea un interes material în materie. Ultima mea legătură de business cu industria jocurilor de noroc a avut loc acum 30 de ani la Șomcuta Mare și a fost curmată rapid de taică-meu, o reformă pentru care îi mulțumesc și azi.

Înțeleg că trebuie să fie o problemă națională cu proliferarea acestor jocuri de noroc, doar când văd cum arată parterul blocurilor, de la București până în Maramureș. Dar nu văd cum se poate rezolva o problemă complexă exclusiv prin taxe și impozite. Așa că ar trebui și Guvernul să înțeleagă într-un final că să tot tragi de pârghia fiscală începe să semene a dependență! Și, orice ai face, nu poți păcăli nevoia de reformele reale!

Note:

(1) am găsit sintagma într-o ordonanță din octombrie 2015

(2) am vorbit într-o serie de comentarii recente pe această team – o sinteză, aici

(3) de ex. încheie contracte în numele grupului, dar e un întreg set de norme metodologice în codul fiscal privind încadrarea la sediu permanent

(4) dependenți sau simpli jucători online să fie și ei mulțumiți că vor câștiga ceva sigur – conform prognozei guvernului, vor contribui la creșterea încasărilor din impozitul pe profit cu 132,6 mil. lei încă din acest an (o medie de 413,8 milioane pe următorii cinci ani). Acești bani se vor întoarce și sigur le vor oferi motive suplimentare de a nu mai apela la mirajul jocurilor de noroc.

(5) Directiva europeană este, practic, parte din acordul internațional (Pilonul II) care va transforma fiscalitatea internațională (aici, comentariul din iunie 2021)

(6) Mi se pare simptomatic faptul că nu avem, la nivel oficial, nici măcar o aluzie la faptul că, de aproape o lună, Bruxelles-ul a venit, într-un final, cu varianta BEFIT - cadrul european de impozitare a  profiturilor grupurilor la nivel european: o bază de impozitare comună și apoi o formula de realocare pe filiale a profitului agregat la nivel de grup. Pentru început va fi (din 2028) o formulă de împărțire mai ”relaxată” decât cea vehiculată în CCCTB (aici, comentariu din octombrie 2016), dar în final tot la o alocare pe riscuri și funcțiuni se va ajunge. 

(7) ”Curtea de Justiție a UE (CJEU) a confirmat că prestarea și folosirea transfrontalieră a serviciilor de jocuri de noroc constituie o activitate economică care cade sub incidența reglementărilor privind libertățile fundamentale, conform Tratatului de Funcționare a UE (în special art. 56 care interzice restricționarea libertății de a oferi servicii către clienți din state membre). CJEU a recunoscut, în repetate rânduri, și dreptul statelor membre de a restricționa oferta transfrontalieră de anumite jocuri de noroc, acolo unde e necesar pentru a proteja interese obiective cum ar fi protecția minorilor, lupta împotriva dependenței, prevenirea criminalității și fraudelor. Statele membre pot avea motive legitime pentru restricționarea transfrontalieră a acestor servicii, dar în același timp trebuie să dovedească adecvarea, proporționalitatea și necesitatea măsurilor, în special prin existența unei probleme legate de interesul public și consistența sistemului de reglementare”. Citatul vine dintr-o secțiune specială dedicată de Comisia Europeană jurisprudenței în materie de jocuri de noroc, unde se găsește o listă substanțială de cazuri în instanță, cu decizii traduse în toate limbile europene.

Autor: Adrian Luca, TPS - octombrie 2023

 

Adrian Luca, partenerul-fondator al Transfer Pricing Services, a fost invitatul jurnalistului Sorin Pâslaru, redactorul-șef al Ziarului Financiar, la emisiunea ZF Live, pentru a vorbi despre anticipata și controversata măsură a Guvernului de a introduce un impozit de minimum 1% pe cifra de afaceri (pragurile vehiculate pentru CA sunt 50 sau 100 milioane lei, impozitul se reține dacă suma e mai mare decât impozitul calculat după sistemul actual de impozitare a profiturilor).

Aici link video din data de 29 august 2023.  

Principalele idei aduse în discuție:  

  • impozitarea trebuie să fie legată de direcțiile strategice de dezvoltare ale economiei
  • mai ales când ai nevoie de creșterea conformării voluntare, contribuabilul trebuie să știe de e plătește (cum, pe ce vor fi cheltuiți banii lui) și, mai ales cum i se vor întoarce acești bani
  • pentru a funcționa, orice sistem de impozitare are nevoie nu doar să fie impus de politicieni, ci să fie înțeles/acceptat și de contribuabili
  • dacă această măsură ar fi una economică ( și nu doar administrativă, cu o componentă de populism) atunci ar fi însoțită de o cuantificare a fenomenului. Se acuză companiile că nu plătesc cât ar trebui. Dar în comparație cu ce? E nevoie de analize sectoriale de profitabilitate, de analiza structurilor de costuri etc.
  • din datele pe care le avem la dispoziție, putem aduna 1043 de companii care au avut în ultimii ani o cifră de afaceri de minimum 50 milioane euro. Din acestea, doar la 20 ( și majoritatea de stat) se pot vedea pierderi în cinci din ultimii cinci ani. Dar doar 290 de companii au putut să plătească, ca medie în ultimii ani, un impozit de nivelul a minimum 1% din cifra de afaceri. Pentru a ști mai multe, trebuie analizată fiecare afacerea, în funcție modelul său de afaceri, de planurile sale și de specificul fiecărui domeniu.
  • dacă, totuși, Guvernul nu renunță la această schimbare a regulilor jocului în timpul jocului, atunci să înțeleagă că nu există prânz pe gratis, e împotriva gândirii economice. Nu poți să iei banii contribuabilului dintr-un foc, fără să dai nimic la schimb. Spre exemplu, nu poți penaliza contribuabilul care-și urmează un plan de investiții, cel puțin să i se ofere un credit fiscal pentru recuperarea pierderilor. Sau contribuabilului să i se ofere opțiunea de a se încadra într-o marjă de profit așteptată de Fisc pentru un anumit sector (exemplu Grecia, adus în discuție și în comunicarea CCF)
  • impozitarea pe cifra de afaceri este un simptom al neputinței administrației de a îmbunătăți gradul de colectare. Se impun atunci investiții în ANAF (pregătire personal, echipamente, adoptarea celor mai bune practici europene)
  • rechizitoriul împotriva multinaționalelor este constant ( vezi și emisiunea ZF live din august 2015). Dar, din păcate, nu se vede nicio îmbunătățire semnificativă a relației dintre administrație/stat și contribuabil. E tot mai mare nevoie să existe un parteneriat care să funcționeze: ”Îmi doresc să ne așezăm cu toții la aceeași masă, să venim cu studii de impact, să vedem particularitățile fiecărei industrii, să explicăm de ce se impune o măsură sau alta”, a conchis Adrian Luca

 

Pe aceeași temă – ”Partea mai puțin plină a impozitării pe cifra de afaceri

 

 

Am luat act din presă că Guvernul este tot mai aproape să meargă la Bruxelles cu soluția ”miraculoasă” a impozitului minim pe profitul corporațiilor, mai ales a celor care ”scot profitul din țară” etc..

Din nou, alegătorilor le este prezentată doar partea plină a paharului (”introducem impozitare minimă pentru corectitudine fiscală, să plătească fiecare, de la mare la mic” etc.), nu și partea goală (mai puțin plină) a acestei măsuri administrative.

În continuarea poziției exprimate recent [1], am să trec să revistă câteva aspecte despre care se vorbește puțin spre deloc, dar pe care guvernanții chiar n-ar trebui să le ascundă sub preș, dacă vor ca mediul de afaceri să urască un pic mai puțin această măsură administrativă a impozitării minime bazată pe cifra de afaceri:

  1. Simpla existență a unui sistem alternativ la impozitul standard duce la interpretări privind echitatea pe orizontală, între contribuabili similari: cum explicăm că ar fi mai puțin suspect de tax avoidance/evitarea plății taxelor  un contribuabil cu vânzări de x, față de unul cu vânzări de x+ 1, din același domeniu? 
  1. Administrația fiscală trebuie să aibă grijă ca plata impozitului minim să nu fie văzută ca un ”preț” pe care îl poate plăti un contribuabil să facă tax avoidance, în detrimentul altuia care a raportat profit, a fost corect și a muncit eficient. Astfel, în lipsa unei reforme structurale în relația cu contribuabilii săi pe bază de analiză de risc, Fiscul își păstrează costurile mari cu inspecțiile fiscale.
  2. Tocmai în numele corectitudinii și al eficienței, și sistemul de impozitare minimă trebuie să găsească o formulă (cel mai adesea prin credit fiscal) de a nu penaliza companiile care fost nevoite să raporteze pierderi, din cauza conjuncturii obiective din piață sau pentru că au făcut investiții. 
  1. Pentru companiile care au pierderi și plătesc impozitul minim, acesta ar trebui considerat ca plată anticipată pentru viitorul impozit pe profit. Tot pentru corectitudine, diferența între nivelul minim și impozitul care ar fi fost plătit după regulile obișnuite ar trebui sa se considere avans pentru impozitul pe profit pe următorii X ani. 
  1. Faptul că un contribuabil va fi nevoit să-și calculeze obligațiile în paralel după două sisteme de raportare (impozit standard/minimum) sau chiar trei (dacă intră sub și incidența regulilor impozitului minim global de 15%) poate crește substanțial costurile de conformare fiscală. 
  2. Cifra de afaceri este un indicator valid al dimensiunii activității unei companii, dar este ”orb” (raport FMI, 2021), când vine vorba de marjele nete și, deci, de viabilitatea acelei activități. Două companii pot avea aceeași cifră de afaceri, dar o structură a costurilor diferită (și astfel marje nete pre-impozitare diferite) putând ajunge să fie mai degrabă penalizate de un sistem de impozitare minimă față de unul standard. Atunci când ai o rată mică de profitabilitate sau chiar pierderi, ”o impozitare prea mare pe cifra de afaceri face diferența între supraviețuire și eșec”. 
  1. Astfel, un impozit minim 1% pe CA înseamnă că acea companie trebuie să aibă o rată de profitabilitate de minimum 6%, ca să nu aducă bani de acasă ca să-și plătească impozitul. (ținând cont de rata standard de impozit pe profit de 16%). 
  1. Dar rata de profitabilitate nu e un indicator ”paușal”, să poată fi aplicat la întreaga economie, întrucât fiecare sector și subsector de industrie are particularitățile lui. Spre exemplu, o marja de profit de 6% în domeniul retail este total nerezonabil. 
  1. În vremuri cu inflație ridicată, apare, din punctul de vedere al administrației, inclusiv problema erodării bazei de impozitare (impozitul se raportează la cifra de afaceri din anul precedent, mai mică). 
  1. Sunt Discriminate afacerile care, prin natura lor, presupun un lanț de producție întins pe companii distincte.
  2. Impozitul minim nu ar trebui sa se aplice companiilor noi în primul an de activitate. 
  1. În general, acolo unde s-a aplicat, măsura a avut un caracter limitat în timp, în principal de testare a reacției mediului de afaceri. 

Nu știm încă ce vrea să testez guvernul nostru care, ne amintim, este despre economie. Dar dacă chiar vrea să încaseze mai mult la buget, ar trebuie să revadă practica administrațiilor europene. Pentru exemple concrete, recomand încă o dată analiza realizată pe la începutul anului de colegul meu, consultantul fiscal Mihai Lupu. [2] 

Deocamdată, reiau invitația către toți partenerii publici să deschidem o platformă publică a dialogului, pragmatismului, corectitudinii și rațiunii în care să dezbatem propuneri inovative și eficiente de îmbunătățire a cooperării pentru conformare fiscală. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Și, parafrazând o butadă celebră, adecvată momentului – în fiscalitate, 1% e inspirație (în alegerea celei mai bune variante de impozitare), 99% e dialog și cooperare pentru conformare. 

Note:

[1]  ” Cum să urâm un pic mai puțin taxele - Câteva propuneri de deblocare (urgentă) a cooperării pentru conformare fiscală”, comunicare CCF, 9 august 2023

[2] Acest material are la bază analiza ”Impozit minim pe profit: între politică și ... politică fiscală”, realizată de consultantul fiscal Mihai,  Lupu, TPS, februarie 2023

 

Articol apărut pe zf.ro, hotnews.ro, luju.ro, august 2023. Autor - Adrian Luca, TPS

,,Am tot încercat să negociem cu Guvernul, nu am reuşit. Noi vrem să păstrăm locurile de muncă, să păstrăm veniturile şi un statut propriu!„. Citesc declarația  președintele sindicatelor din Administrația Fiscală, într-o postare pe Facebook, preluată azi de presă. Nu mai comentez legat de primele revendicări, dar legat de statut, cred că se impune o precizare – sigur, trebuie să existe, formal, un statut născut prin lege (spre exemplu, am mai dat exemplul acesta, inspectorul HMRC-ului britanic e chiar mai tare decât cel de la IRS-ul american, poate face și arestări) dar, ca să funcționeze în practică, în lumea reală, un statut se face, se construiește în fața contribuabilului. Și aici în primul rând cu contribuabilul trebuie negociat, că el dă banul. Până la urmă noi, contribuabilii, ca fiind cel care-i dăm banii guvernului (prin intermediul ANAF), punem presiune publică pe guvern și-i putem zice – ai grijă, vezi că la ANAF trebuie un statut special fiindcă x, y zi z.

Parafrazându-l pe ministrul Finanțelor care zilele trecute descoperea că există mese de birou vechi de 25 de ani, plus imprimante casate care strigă după coli A4 ca după lumânare [1], aș zice Doamne-ajută ca recentele tensiuni din interiorul aparatului administrativ să ducă la facerea unui nou statut, de care cu toții avem nevoie, și administrație, și contribuabili!

Aici nu e vorba (doar) de echipamente și salarii. Când a făcut IRS-ul american un inventar [2], a găsit că mai bine de 8% din bunurile de capital de tip hardware (firewall, mainframe, desktop) sunt mai vechi de 25 de ani și le-au zis ”legacy”. Și s-au dus apoi la software și au văzut că 23% din licențe sunt tot legacy, printre care în veci pomenitele COBOL și Visual BASIC! [3].

Și atunci, de voie, de nevoie contribuabilul american a acceptat ca în Fisc să investească la greu în următorii ani. Au venit cu un plan, pe care l-au împărțit în patru, cam așa: în partea sus, i-au zis:  ”Îmbunătățirea dramatică a serviciilor pentru a ajuta plătitorii de taxe să-și îndeplinească obligațiile și să primească stimulentele fiscale pentru care sunt eligibili”, jos: ”Extinderea capacității de control în cazul contribuabililor cu obligații de raportare complexe și a celor cu venituri mari care nu se conformează, pentru reducerea gap-ului fiscal, la dreapta: ”Acțiune mai eficientă prin livrarea soluțiilor de tehnologie de ultimă oră în analiza datelor”, iar la stânga: ”Atragerea, reținerea și punerea în valoare a specialiștilor cu înaltă calificare, precum și dezvoltarea unei culturi mai bine echipate să livreze rezultate pentru plătitorii de taxe”. [4]

Deci nu au uitat de piesa centrală a aparatului, mecanismul care învârte roata, relația administrație-contribuabil. Asta e ceea ce întărește, confirmă statutul special! Încă o dată, e o chestiune de pragmatism – ei, oamenii de la ANAF, trebuie să fie primii care să ceară să iasă de sub ghișee, să ceară proceduri noi, moderne, care să NU întrețină suspiciunea, aleatoriul și abordările agresive, rupte de realitate și de sensul economic, ci să promoveze PARTENERIATUL cu PLĂTITORUL DE TAXE! Atunci plătitorul de taxe va accepta și el că partenerul ANAF merită acel statut special!

Aș mai adăuga doar atât: și noi avem nevoie de empatie [6], și noi vrem să ne urâm mai puțin taxele [7]! Soluții sunt [8]. Speranța nu se predă! Hai că se poate!  

Note

[1] Știrea „Doamne fereşte”. Marcel Boloş și-a făcut cruce când a intrat într-un birou ANAF din Capitală, august 2023. Dar ce să mai spunem de faptul că de ani de zile suntem sub crucea sistemului care crapă – vezi știrea ”Președintele ANAF – alarmă oficială: sistemul informatic al Fiscului stă să crape”, februarie 2017

[2] Conform raportului întocmit de GAO – Government Accountability Office (echivalent al Curții de Conturi a SUA), ianuarie 2023

[3] Accepțiunea primară a legacy este de moștenire. În cazul soft-ului, încadrarea la legacy se face de la minimum două versiuni în urma versiunii curente. Din această categorie, o treime licențe au peste patru versiuni vechime. S-au găsit și 5.943 de licențe (aprox. 0,5%) aflate cu … 15 versiuni vechime. Se pare că aplicațiile critice scrise în vajnicul Common Business Oriented Language vor mai rula până în 2030.

[4] Titlurile obiectivelor principale din Planul Strategic Operațional IRS, aprilie 2023, parte din mega-Programul de acțiune pentru reducerea inflației (echivalentul PNRR-ului american). În obiectivul pe care l-am numit de sus mai este inclus și ”Rezolvarea rapidă a problemelor contribuabilului imediat ce acestea apar

[5] Pentru gap-ul fiscal al americanilor, adică diferența între taxele datorate guvernului federal și ceea ce se plătește efectiv”, estimarea IRS e de undeva la 15-20% din total datorat .

[6] Comentariul ”Dacă e să fie grevă la ANAF, atunci să fie și cu ceva empatie”, iulie 2023

[7] Apelul CCF – Camera Consultanților Fiscali ”Cum să urâm un pic mai puțin taxele – Câteva propuneri de deblocare (urgentă) a cooperării pentru conformare fiscală”, august 2023

[8] Apelul CCF chiar aduce în discuție propuneri concrete bazate pe practicile internaționale, inclusiv în chestiunea stimulentelor fiscale

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2023. Autor - Adrian Luca, TPS

Adrian Luca, partenerul-fondator al Transfer Pricing Services/TPS, semnează, în calitate de prim-vicepreședinte al Camerei Consultanților Fiscali/CCF, împreună cu Dan Manolescu, președintele CCF, un apel către autorități și contribuabili, cu propuneri concrete de deblocare a dialogului, în contextul anunțatelor și  (ne)așteptatelor modificări fiscale.

Redăm mai jos comunicatul CCF (aici, și în format PDF)

Propunerile voastre sunt binevenite și (cu adevărat) așteptate! (click aici!)

 

 

Cum să ne urâm un pic mai puțin taxele!

Câteva propuneri de deblocare (urgentă) a cooperării pentru conformare fiscală

 

Incertitudinea fiscală este noul inamic public numărul unu al economiei românești. Se întâmplă într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit – pregătirea bugetelor pe anul viitor. Dacă obișnuita incertitudine endogenă din ultimii ani, cea care decurge din evoluția afacerii, mai poate fi gestionată, actuala incertitudine exogenă, asupra căreia nu ai niciun control este deja...prea mult! Iar în ciuda așteptărilor raționale de a ști măcar ce trebuie să plătești, lucrurile par să se înrăutățească de la o știre pe surse la altă știre pe surse, de la o comunicare oficială la altă comunicare oficială!

În fapt, lipsă de dialog real a acutizat confruntarea mocnită între guvernanți care își asumă schimbări fiscale în numele unor imperative dictate de un context dificil, și contribuabili care își apără pozițiile fiscale din perspectiva aceluiași context, nefiind dispuși ca, tocmai într-un asemenea moment dificil,  să-și asume experimente fiscale. 

Vedem o confruntare între tabere (și, ca să nu mai înțeleagă nimeni nimic, chiar în interirourl taberei Guvernului, când ar trebui să vedem un parteneriat între toate părțile interesate (stakeholder-i) așa cum, în accepțiunea modernă, ar trebui să fie considerate părțile care au interes comun pentru ca lucrurile să meargă înainte.

Pe acest fond, Camera Consultanților Fiscali (CCF) consideră că, mai mult decât oricând, trebuie urmate principiile de bază ale unei cooperări pentru conformare fiscală. Lansăm invitația deblocării situației actuale prin câteva propuneri care, spus în cel mai direct mod, să-l ajute pe contribuabil să-și urască un pic mai puțin (noile) taxe. [1]

Propunerile noastre pleacă de la două mecanisme simple după care gândesc economiștii: compromis (dai ca să primești/trade-off) pentru că, așa cum bine zicea Milton Friedman, încă nu s-a inventat ”prânzul pe gratis”, și cuantificare (atașezi cifre lucrurilor care se întâmplă) pentru că, iarăși evident, nu există mult/puțin/ mare/mic decât prin comparație/benchmarking.

Fără sloganuri (i) – Mai spuneți o dată: de ce se fac schimbările care se fac?

Știm deja – ”schimbăm impozitul X și Y pentru a nu pierde banii europeni, PNRR-ul, să absorbim miliarde de euro”. Dar să absorbim nu e, în niciun caz, un răspuns dezirabil: contribuabilul are nevoie să știe, cât mai clar cu putință, dacă acum trebuie să scot mai mulți bani din munca mea să-i dau statului este pentru că se va face A, B și C din banii ăștia. Puneți pe tabela din Gara de Nord, să vadă fiecare navetist – acest tren nu a mai întârziat datorită banilor încasați în plus de la muncitorii din construcții și s-ar putea să aveți surprize plăcute. Sau spuneți unei microîntreprinderi care va intra în zona controalelor pe profit – controlul acesta va fi altfel de acum, pentru că din banii luați de la tine am putut în sfârșit să luăm sisteme de analiză BIG DATA la ANAF, avem acum analiza de risc pe fiecare segment de industrie si model de afaceri  etc.

Reformele, jaloanele și obiectivele au rolul lor în scrierea planurilor, dar lucrurile concrete îi dau imbold contribuabilul să se conformeze voluntar. Așa arată și zeci de studii de psihologie comportamentală, așa se vede și din modul în care se comportă contribuabilii care își direcționează ei singuri o parte din impozit către o instituție care face ceva concret, palpabil, rapid, dacă se poate.

Iar când e vorba de stat, pretențiile contribuabilului sunt ca impozitele lui să aibă la capăt o politică economică care să creeze substanță economică din care să se reîntoarcă și la el, la contribuabil, ceva.

Altfel spus, contribuabilul e îndreptățit ca, în apărarea propriei sustenabilități, să aștepte, la schimb, informații necesare „pentru înțelegerea modului în care aspectele fiscale afectează dezvoltarea, performanța și poziția întreprinderii”. [2]

Fără sloganuri (ii) – Puneți statul la vânzare! (și poate să-și păstreze telefoanele)

Știm, statul a făcut primul pas, își ajustează singur cheltuielile cu telefoanele, cu mașinile, din două direcții face una, din trei institute se fac două, din 200.000 de joburi moarte se fac economii. Dar aceasta să fie ce așteaptă contribuabilul? Sau vrea un stat care să-l servească și să-l ajute pe el, contribuabilul privat corect să se dezvolte? Aceasta nu exclude, ba chiar presupune investiții bine direcționate în reforma reală a statului.

În SUA, prin pachetul uriaș de stimulare a economiei, inclusiv IRS are puși deoparte 60 de miliarde de dolari (după compromisul recent dintre democrați și republicani, bugetul inițial era de 80 de miliarde pe 10 ani)  tocmai pentru a-și ajuta mai bine economia, dezvoltându-și capacitatea de asistență și control. 

La noi, dacă e să dea un semn cu adevărat de reformă, primul lucru pe care să-l facă statul român, acum, post-ordonanță, ar putea fi să înceapă să se explice, să-și vândă „marfa” pe direcții, departamente, institute etc.  – uite, cu asta ne ocupăm noi, cu asta te ajutăm noi, am putea să te ajutăm și mai mult dacă s-ar întâmpla asta și asta, atât e încărcarea pe personal, nu ne ajung pentru ce am vrea să facem ...

Iar prima explicație să fie în legătură cu acest nivel colosal de 200.000 de posturi vacante! Cum s-a ajuns aici, pe ce sectoare erau, ce justificare aveau, dacă era nevoie de ele, de ce nu s-au putut găsi candidați, care sunt consecințele că se desființează? Fără să primească astfel de explicații oneste, contribuabilului onest îi va fi greu să s-și înțeleagă statul pe care îl plătește.

Fără sloganuri (iii) – Dați-i și contribuabilului român aceleași practici ca afară! (și el e european)

Administrațiile moderne descoperă tot mai mult virtuțile unei atitudini flexibile față de contribuabilul care se dovedește corect.

În Grecia a funcționat ani buni un sistem de autoevaluare – firmele mici care alegeau să intre în sistem și care într-un an raportau marje de profit peste un anumit nivel (calculat de Fisc sectorial) erau exceptate de la control pentru acel an. Sistemul a funcționat: în ciuda inerentelor abuzuri (legat în principal de subraportarea veniturilor), a dus la creșterea încasărilor bugetare, un semn a ceea ce se cheamă conformare voluntară.

În Polonia, întâlnim o formulă de impozit minim pe profit care poate fi considerată apropiată de varianta vehiculată zilele acestea la noi privind așa-numitul ajustor al profitului. Nu discutăm aici oportunitatea unei asemenea variante, mai ales în condițiile în care, până la sfârșitul anului, trebuie adoptată directiva impozitului minim global de 15%, o formulă recunoscută oficial ca fiind extrem de complicată. Ca să nu mai spunem că varianta ajustorului, fără să țină cont de existența pierderilor, deviază (cel puțin din datele de până acum) de la formatele consacrate, adoptate de alte state europene [3].  

Dar, la schimb, în Polonia putem vorbi de o administrație fiscală care excelează printr-o scădere dramatică a gap-ului pe TVA, iar, în materie de impozit pe profit, prin preluarea sistemului de monitorizare pe orizontală – companiile pot alege să înlocuiască inspecția clasică cu o relație de colaborare permanentă cu Fiscul, pentru evaluarea procedurilor și afacerii. Nu mai vorbim de facilitarea încheierii de acorduri pe termen lung (APA, SFIA) între Fisc și clientul său, contribuabilul, spre beneficiul tuturor părților interesate, program care la ei funcționează foarte eficient.

Vorbim în aceste zile foarte mult de eliminarea stimulentelor fiscale la diferite categorii, dar fără să le punem în corelație cu politici de dezvoltare (vezi punctul i). Tocmai în spiritul unei folosiri raționale a banului public, cu rol de factor de multiplicare în economie, de ce nu am încerca o formulă de stimulare bazată pe țintele strategice urmărite de stat? Un exemplu ar putea fi facilități la impozitul pe venit la companiile unde valoarea adăugată (pentru că ne interesează în principal valoarea adăugată în industrie) are o anumită pondere în cifra de afaceri. Iar această anumită pondere să fie corect aleasă după studii de piață interne și analize de comparabilitate internațională. Ca bonus, performerii dintr-un an ar putea primi și un an de liniște fiscală. 

Fără îndoială, mai ales acolo unde există flexibilitate, apar și abuzuri. În Japonia, autoritățile au constatat episoade de supra-exploatare a acelei politici prin care sunt stimulați contribuabilii care își direcționează parte din impozit către zone rurale defavorizate. Se întâmplă oriunde forțarea portițelor, dar datoria unui stat puternic și responsabil este ca, urmându-și o politică de dezvoltare, să știe să separe contribuabilii corecți de restul. De aceea un stat modern și responsabil a trecut la nivelul 2.0 (cel puțin) în care îmbină morcovul/stimulentele cu bățul/inspecțiile.

Sub cuvintele de ordine flexibilitate și pragmatism, putem continua zeci de pagini cu eforturile pe care administrațiile din toată lumea (și realmente ai de învățat din toată lumea) le fac pentru a se apropia de clientul lor și a-l aduce în starea de contribuabil voluntar. Nu îndrăgostit să plătească taxe. Doar voluntar și atât cât are de plată, și e de-ajuns!

 

Fără sloganuri (iv) – Taxați la sânge ideologia în fiscalitate!

În ultimele zile, asistăm la o supra-încordare pe chestiunea impozitării proprietății, ridicată la rang de dispută ideologică. Ajunși în acest punct, putem avea o singură poziție – trimiterea la studii și analize concrete ale cifrelor pe teren. Pe această bază de pragmatism putem purta dezbateri aplicate, putem face alegeri în cunoștință de cauză [4].

Ideologia (de vitrină) ridică inutil tensiunea în economie și chiar în societate. O spunem ca unii care își mențin poziția în materie de menținerea a cotei unice în România, gata să discutăm cu cifrele pe masă [5]. Între timp, a apărut Raportul Băncii Mondiale privind sistemul fiscal din România, inclusiv analiza comparativă și recomandări pentru reforma cadrului fiscal, și suntem total de acord cu îndemnul ca  ”înainte de punerea în aplicare a reformelor, Ministerul de Finanțe trebuie să investească în continuare în dezvoltarea capacității de modelare prin microsimulare pentru a informa în continuare proiectarea reformelor propuse”.

Iar dacă anul trecut aminteam de ”capcana salariilor mici”, Raportul vine și constată pe aceeași bază că ”cea mai mare parte a descurajării generale a muncii în România este creată de impozitarea veniturilor din muncă”.

Cât privește acel profund dezechilibru real dintre veniturile disponibile (indicele Gini) nu ajută cu nimic să tot privim un tablou în care România e spre extrema dezechilibrului, iar Cehia e spre extrema echilibrului (apropos, aminteam și anul trecut, a avut cotă unică până de curând). Cu cât ne-am uita mai mult, cu atât vom vedea că, la nivelul UE, imediat după România, urmează Italia și Spania la capitolul dezechilibru (altminteri, state cu sistem progresiv de impozitare). Desigur, nu pentru ceva mai puțin dezechilibru s-au refugiat economic milioane de români în Italia și Spania.

Rămânem convinși că un sistem de impozitare nu este, în sine, nici mai bun, nici mai rău decât altul, dar practica îndelungată de consultanță ne-a mai convins de ceva: pentru a funcționa, orice sistem are nevoie nu doar să fie adoptat (a se citi impus) de politicieni, ci să fie adoptat (înțeles/acceptat) și de economia reală. Așa vom pute face trecerea la o măsură de politică pur și simplu (simplistă?) la una de politică fiscală (preferabil, cât mai simplă!)

În loc de concluzie

Invităm toți partenerii publici să deschidem o platformă publică a dialogului, pragmatismului, corectitudinii și rațiunii în care să dezbatem  propuneri inovative și eficiente de îmbunătățire a cooperării pentru conformare fiscală. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

 

Dan Manolescu                                                                                   Adrian Luca

Președinte CCF                                                                                   Prim-vicepreședinte CCF

 

 Note

[1] Formulare preluată din titlul episodului 400 de pe Freakonomics Radio, retransmis în preajma datei limită de depunere a declarațiile fiscale în SUA (Tax Day în 2023 a picat pe 18 aprilie). Se întâmplă că nici acolo nu sunt prea iubite taxele și impozitele, astfel că și acolo ”una din cele mai mari probleme e gap-ul fiscal, adică diferența între taxele datorate guvernului federal și ceea ce se plătește efectiv” (undeva la 15-20% din total datorat, estimează chiar IRS).

[2] Dacă guvernul nu e conștient de costul conformării (presiunea pusă direct pe umerii celui care-i plătește taxele), îi amintim doar că de câteva zile au venit de la Comisia Europeană 245 de pagini - Anexa 1 la Directiva privind standardele de raportare în materie de sustenabilitate (în vigoare de la începutul anului). Este noua lectură obligatorie pentru orice companie mare, precum și orice întreprindere medie listată, care de anul viitor trebuie să pregătească ”informații pentru înțelegerea impactului întreprinderii asupra aspectelor de durabilitate și informațiile necesare pentru înțelegerea modului în care aspectele de durabilitate afectează dezvoltarea, performanța și poziția întreprinderii” (primele rapoarte publice, din 2025). Mergând pe lanțul de producție, fiecare partener de afaceri al raportorilor trebuie să contribuie cu informații. Pe scurt, încă un raport care vine pe masa statului, peste zecile raportări administrative obligatorii (financiare și nefinanciare), tocmai pentru ca statul să-și controleze și să-și cunoască mai bine contribuabilii.

[3] O sinteză a practicilor europene în materie poate fi găsită aici -”Impozitul minim pe profit: între politică și ... politică fiscală”, autor consultant fiscal Mihai Lupu

[4] Spre exemplu, o bază potrivită de plecare în materie este analiza ”Îmbunătățirea colectării din impozitul recurent pe proprietate/Technical Assistance Report on Improving Revenues from the Recurrent Property Tax” – FMI, iunie 2022

[5] ”În așteptarea momentului când ar putea fi înlocuită cota unică”, comunicat CCF, iunie 2022  

 

 

 

Am să spun direct, fără ocolișuri, pentru că, dacă noul Guvern va fi despre economie, atunci și noi avem datoria de a face măcar economie de cuvinte.

Așadar, m-am uitat imediat la videoclipurile pe care le-am găsit despre testele de rezistență/stabilitate, statice și dinamice, care se fac în aceste zile la marele pod suspendat de la Brăila. Nu cred să fie cineva să nu-i placă, să nu fie fascinat de poduri [1], mai ales când au așa o deschidere, când stau atârnate, ele știu cum, doar de niște fire. Iar camioanele acelea încărcate-ochi care se duceau cuminți fiecare la senzorul prestabilit, oameni cu mișcări precise care știau ce au de făcut… în sfârșit, era un mesaj de siguranță, de să facă cât mai improbabil scenariul în care vine mâine-poimâine șeful de șantier și-l vezi că ridică din umeri – asta e, noi am încercat, dar a bătut vântul mai tare, nu ne așteptam la reacția asta etc. etc.

Văd imaginile cu testele la pod, apoi, n-am ce face, revin la subiectul zilei, iar aud de rocadă ca extraordinarul exercițiu istoric de stabilitate politică, de încărcătura istorică de responsabilitate politică, cum țara stă suspendată pe doi piloni politici imbatabili, cum se deschide un pod economic pe care fiecare român salariat o să meargă cu minim 200 de euro în plus în buzunare etc. … văd și nu pot să nu mă întreb: testele, unde sunt testele de rezistență, de stabilitate, statice, dinamice?

O lucrare de artă politică are, desigur, specificul ei față de una de artă inginerească. Aici principiile intră în câmpul de toleranță, în jocul politic. Nu venim imediat cu polobocu’ să verificăm – ”echilibrul între stimularea economiei şi justiţia socială prin Solidaritate (consolidarea clasei de mijloc) și Echitate (Nu lăsăm pe nimeni în urmă)”. Nu scoatem imediat dicționarul tehnic când înțelegem ce va să zică ”Productivism – dezvoltăm producția, investiții și locuri de muncă aici, în România.” [2]

Dar când ajungi la cifre, la variabile cantitative, e musai ca și politica să facă apel la senzori, la datele și indicatorii de care e plină-ochi administrația (INS, ANAF, BNR, chiar și consilierul ION suntem NOI trebuie să fi adunat ceva în ultimele trei luni de învățare) și să se întrebe dacă ține sau nu, dacă se clatină, cât e abaterea (a se citi deficit) tolerată?  

Să spunem că eșafodajul economic suportă fără probleme o nouă creșterea a salariului minim. În definitiv, la ce penurie de oameni e, întreprinderile plusează ele singure la salariu, nu trebuie să vină guvernul să le impună. Business să aibă, să se-nvârtă roata economiei, că au ele grijă să-și atragă oameni buni. Dar chiar 30% dintr-un foc? S-au făcut ceva teste, niște calcule acolo! E fezabilă o creștere atât de mare într-un singur an, când mizezi că inflația va ajunge, totuși, la o cifră? Chiar o să aducă economia așa o mare valoare adăugată, într-un an suspendat electoral între nu știm ce va fi și măcar să nu fie mai rău? Iar ca să ne aducem aminte ce înseamnă puterea economiei noastre încă low-cost, invit la un simplu exercițiu – în drum spre tăierea panglicii la noul pod, să se ceară o situație a valorii adăugate ”made în România” în lucrări de o astfel de complexitate tehnică.

Din cele 233 de pagini ale prospectului de guvernare, s-a găsit loc pentru una singură, intitulată cel puțin sugestiv – ”De unde bani?” Răspunsul clasic ar fi că din voință politică  – va crește bugetul (în paralel cu reducerea deficitului, nota bene!), se vor lua toți banii din PNRR (apropo, se rezolvă odată pentru totdeauna problema pensiilor speciale: în tot prospectul de guvernare nu se vorbește decât de pensii de serviciu) se accelerează recuperarea arieratelor (care se vor reduce cu o treime într-un an), se va reduce evaziunea (cu 7 miliarde, deci aproape la jumătate din cât estima anul trecut șeful ANAF), vor crește investițiile străine directe (vor fi 24 de miliarde de euro în 2023 și 2024, în condițiile în care, în cel mai bun an de până acum, în 2008, fluxul net de ISD a fost de 9,2 miliarde). Dar, dintre toate, cea mai interesantă mi s-a părut voința asta: vor fi ”Parteneriate public-privat pentru minimum 5 obiective de investiții majore. Trei miliarde euro pot fi accesate doar de la fondurile de pensii private din România, pe proiecte PPP fezabile”. Cuvântul-cheie (franceză?) este, desigur ”fezabile”.

Apropo de francezi: sigur că e seducător să vorbim ca ei de suveranitate economică, de patriotism de să fim ce-am fost și mai mult decât atât. Dar frazele, singure, nu fac minuni. Până și președintele Macron, în mega-discursul său de o oră despre reindustrializare, de acum o lună, a simțit nevoie să asigure asistența că Franța este acum bine privită la capitolul competitivitate, fiind pentru al patrulea an pe primul loc în Europa la capitolul investiții străine atrase, că țara este pe locul 2-3 la crearea de firme start-up etc, că țara stă bine la infrastructură, că are plan clar de reformă în domeniul școlilor profesionale etc.

Printre cuvinte mari trebuie să mai strecori și astfel de șuruburi, cât să ancorezi discursul de realitate.

Noul productivism și obiectivul al 13-lea

E bine să nu uităm de priza cu realitatea. Să nu uităm că întrebarea ”de unde bani?” are un singur răspuns real – de la plătitorii de taxe, cei de azi și cei de mâine. Iar până să apară plătitorii de mâine din proiectele cele fezabile, plătitorii de azi se simt ca pe-un hobanat scuturat de furtuna inspecțiilor fiscale, a procedurilor care se schimbă de la o zi la alta, cât să mascheze promisiunea ”nu ne atingem de valoarea taxelor”.

Mi-ar fi plăcut ca la fatidica întrebare ”de unde bani?” să fi găsit sus de tot – prin schimbări radicale în procedurile care ajută contribuabilul să se conformeze, fără să-și îngroape business-ul.

Dar, undeva pe la al 13-lea obiectiv din politici fiscal bugetare, la modernizarea, digitalizare și reforma ANAF, de-abia putem citi ”elaborarea de propuneri de ameliorare a procedurilor și normelor fiscale prin utilizarea de instrumente de inteligență artificială care folosesc datele rezultate din administrarea fiscală, control și inspecție fiscală, asistența contribuabililor, contestații și soluțiile instanțelor de judecată”. Citesc și recitesc … ameliorarea procedurilor!

Dragi guvernanți, au trecut de mult vremurile în care poate mai era de ajuns o ameliorare. Întrebați-i pe patrioții francezi, ei doar cu ”ameliorare” atrag investiții, se bat pentru valoare adăugată?

Simplu fapt că suntem într-o Europă care se pregătește să se așeze fiscal pe doi piloni (unul o să fie algoritm de împărțirea profiturilor globale, altul impozit minim pe profiturile globale) – și asta fără a mai pomeni celelalte constrângeri geo-politice- înseamnă că suntem în ceasul al 13-lea în care să regândim radical total ce înseamnă competitivitate. Lupta a început să se dea acum între cine are proceduri mai bune, mai stabile, flexibile, mai rezistente într-un cuvânt între cine oferă un parteneriat real contribuabil-administrație! Și, credeți-mă, în toată Europa s-a pornit acum un productivism nemaivăzut, între cine produce un stat mai prietenos ca altul.

Așa cum mai ziceam, mi-ar mai fi plăcut să citesc – avem un calendar clar de consultare a părților interesate (contribuabili, consultanți fiscali etc.) pentru adoptarea celor mai bune practici europene de administrare fiscală! Parcă ar mai suna a factor de competitivitate, să atragă investitorii pentru proiectele fezabile etc. Parcă ar da mai multă liniște contribuabililor care au ajuns să se teamă acum de inspecții și controale ca de anul electoral!

Pe scurt, e spectaculos un plan de guvernare ca un pod împodobit cu luminițe. Dar, până la urmă, nu luminile fac ca un pod să fie pod, stabil și rezistent, așa cum nu frazele sau bunele intenții fac ca un plan să fie plan, solid și rezistent (oricum, cât să ne ducă în siguranță măcar dincolo de 2024). Am speranța că noul guvern va înțelege acest lucru.     

PS. Altfel, cred că rămâne cum am stabilit în iunie anul trecut – ”În așteptarea momentului când ar putea fi înlocuită cota unică”, comunicat CCF, iunie 2022

Note:

[1] Veți găsi poduri suspendate pe multe borșuri de prezentare, pe de-o parte fiind o bună metaforă pentru legătura pe care o face consultantul între contribuabil și administrația fiscală, apoi ca o aluzie tehnică la curba/clopotul lui Gauss, pentru analizarea valorii de piață în tranzacțiile intra-grup.

[2]”Productivismul este convingerea că productivitatea măsurabilă și creșterea sunt scopul organizației umane și mai multă producție este neapărat bună”. Wikipedia (Engleză). Cred că se putea găsi alt cuvânt, ăsta parcă nu sună chiar liniștitor, ce ziceți?

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, iunie 2023. Autor - Adrian Luca, TPS