Într-o frumoasă zi de început de mai, sub o cupolă alegorică de factură renascentistă care simbolizează unificarea nației, reprezentanți ai administrației, ai contribuabililor - mari companii și ai firmelor de consultanță s-au adunat să discute despre rezultatele consultării publice derulate pe pachetul vizând reformarea transfer pricing-ului.

Administrația a reasigurat mediul de afaceri că garantează schimbarea de abordare a inspectorilor Fiscului, în spiritul reformelor propuse. Spre exemplu, se va pune accent pe analiza economică a tranzacțiilor (termeni contractuali, analiza funcțională, caracteristicile bunurilor și serviciilor, circumstanțe economice, strategia companiei).

O abordare care se înscrie în cadrul mai larg al reformării relației administrație- contribuabil, prin promovarea cooperării, prevenției, negocierii pragmatice, în așa-numitului spirit de ”dialog în avans”, care asigură încredere și predictibilitate. Se pune de acum accentul pe încheierea de Acorduri de preț în Avans (APA), pe faptul că Fiscul trebuie să îți transmită clar o opinie despre cum trebuie interpretată o chestiune fiscală sau alta, iar interpretarea să nu se mai schimbe în funcție de echipa de inspecție etc. etc.”

Dacă imaginea unor asemenea discuții de sub o cupolă de factură renascentistă vi se pare de tipul ”care alegorice”, aflați că ele, discuțiile, sunt chiar de factură reală și se întâmplă în Italia. Da, Italia poate nu o este, mai ales în aceste zile, cel mai bun exemplu de stabilitate politică, dar se pare că, acolo, s-a înțeles nevoia de schimbare reală a Fiscului. Sau piețele i-au făcut să aleagă ... calea îngustă, dar dreaptă. Vorbim, pe larg, în noul comentariu marca Transfer Pricing Services   

Și totuși se învârte (în Italia): politica poate să o ia razna, dar măcar administrația să-și facă treaba!

”Piețele o să-i învețe pe alegătorii italieni să voteze corect!”. Probabil că nu se putea ceva mai incorect din punct de vedere politic decât această observație de acum două zile a comisarului german Oettinger (responsabilul cu bugetul UE), preluată de presa italiană. A fost ca o petardă aruncată din sală pe o scenă deja în flăcări unde se joacă o operă politică clasică italiană.

Se știe deja – acum trei luni au fost alegeri, le-au câștigat formațiunile zise de unii anti-sistem, zise de alții populiste și de extreme, mai zise și eurosceptice etc; au reușit, într-un final, să desemneze un premier, altminteri și el controversat; doar că președintele Republicii a refuzat să accepte (la ei are acest drept) propunerea pentru portofoliul de Finanțe, un profesor de 81 de ani, autorul cărții ”Ca un coșmar și un vis” în care numește euro drept o ”cușcă/colivie germană” și cere pregătirea unui plan B pentru ieșirea Italiei din Zona Euro, la nevoie.

Bun, voci lucide ar zice că să ceri un asemenea plan nu e chiar așa o tragedie (la un moment dat, și Olanda se pare că a avut), dar mai dătătoare de emoții pare urmarea gestului președintelui Italiei care acum a desemnat un premier tehnocrat (altminteri un fost director în FMI, deci adept al austerității de tip german); or acesta este practic gongul pentru alegeri anticipate, cel mai devreme prin toamnă. Iar atunci ar fi posibil să urce pe scenă și mai mulți populiști, perspective de noi crize europene… dacă spectacolul lipsea, nu avem de ce ne plânge!

Dar revenind la ”piețele o să-i învețe...” Ei bine, așa mi-a venit și mie să zic acum vreo două săptămâni, și asta fără să fiu cine știe ce comisar responsabil de buget . Observația mea nu-I viza pe alegătorii italieni, evident, ci pe mai degrabă de funcționarii din ministere, pe tehnicienii care, neștiuți, asigură funcționalitatea statului (indiferent de politicienii care se perindă zgomotos pe scenă). Îmi ziceam piețele i-au învățat să ia calea dreaptă, citind ultimele schimbări pe care le-a adus ministerul Italian de Finanțe și Economie la o chestiune vizând abordarea tranzacțiilor intra-grup (prețuri de transfer).

Da, de acord, e o chestiune foarte tehnică, care pentru imensa majoritate poate nu spune nimic. Dar vorbim, totuși, de un mic mecanism care, bine uns, contribuie la funcționarea eficientă a angrenajului economiei, în beneficiul companiilor, dar și al bugetului statului, deci și al contribuabililor, în final.

Poate vi se pare o alegorie ce spun aici, dar alegorii sunt doar cele pictate pe cupola impresionantei Sala della Maggioranza, din palatul de 140 de ani de pe via XX Settembre, unde se găsește Ministerul Economiei și Finanțelor. Ei bine sub această cupolă care simbolizează unificarea Italiei, s-au adunat zilele trecute demnitari, funcționari (de la Fisc, de la Garda Financiară), reprezentanți ai marilor companii, consultanți să discute despre rezultatele consultării publice derulate de Minister pe pachetul vizând reformarea acestui transfer pricing.

Și aceasta în contextul întrebării lansate la o conferință din februarie cu titlul direct, fără ocolișuri Cât s-a schimbat Fiscul?

Cu o asemenea întrebare pragmatică, nu mai e atât să surprinzător să aflăm că, din iulie anul trecut, ministerul scoate lunar un buletin de patru pagini în engleză care se cheamă nici mai mult nici mai puțin decât ”Calea îngustă” (the Narrow Path) cu subtitlul ”Perspectiva italiană” (the Italian view) – aici, toată colecția.

Calea îngustă și poarta strâmtă” duc, de la Matei citire (7:13-14), chiar spre substanța vieții propovăduită de Cel de Sus. Dar ce legătură poate avea asta cu subiecte triviale precum, să spunem, substanța și fiscalizarea tranzacțiilor, cu schimbarea unui articol (poate fi chiar 7, alineat 13) dintr-o lege omenească, și administrativă pe deasupra?

Dar cred că tehnicienii ministerului au mizat pe un asemenea titlu de forță tocmai pentru că au vrut să transmit un mesaj puternic, transpartinic, în primul rând investitorilor: „da, poate că primiți mesaje confuze de la politicienii noștri, dar pe fond, noi, italienii facem lucrurile corect, noi înțelegem care sunt chestiunile importante care vă preocupă și noi chiar ne schimbăm! În bine!”

În ediția din martie, spre exemplu, luna alegerilor, investitorii puteau citi un articol semnat de fostul director general dar și (nota bene) de nou director de la Gestionarea Datoriei Publice și care se încheia așa: ”succesul din trecut (în depășirea momentului crizei datoriilor din Europa) nu trebuie să ne distragă de la scopul nostru principal care rămâne reducerea structurala a raportului dintre datorie și PIB. Acesta este singura condiție care asigură sustenabilitatea pe termen mediu și lung și despre acesta este, în realitate, Calea îngustă” (sublinierea autorilor). Cu această subliniere, auzi parcă un întreg departament care vrea să transmită că știe și înțelege riscurile unei datorii de 130% din PIB, a treia cea mai mare din lume în termeni absoluți, că nu se joacă cu vorbele de azi pe mâine, că doar nu sunt … politicieni.

În aceste buletine, investitorii se întâlnesc cu o Italie care-și recunoaște găurile mari din opincă și vrea să facă ceva temeinic pentru a le astupa. Da, știm că suntem printre primii în Europa la durata proceselor civile și comerciale ( 527 de zile, comparativ cu media europeană de 248), dar avem alternativă la rezolvarea disputelor (sistemul Alternative dispute resolution) – arbitraj, negociere asistată, apoi instanțe specializate, automatizarea rapoartelor (e-filing) etc. (Calea, numărul 3)

Automatizarea devine un cuvânt nelipsit din reformele italienilor. Din Calea, numărul 6, aflăm că s-au creat două platforme noi de monitorizare a plăților făcute de stat, pentru că și aici se înregistrează întârzieri peste standardele europene, 64 de zile, comparativ cu 30-60 limita maximă acceptată de Bruxelles.

În sfârșit, iată ce putem citi în numărul pe mai din ”Calea îngustă”: ”într-un an de zile, am urcat trei poziții și acum am intrat în top 10 destinații pentru investitorii globali. Nu e întâmplător, ne ținem de planul Destinazione Italia început în 2013. Am redus rata efectivă de impozitare sub media europeană, dar cheia pentru atragerea investițiilor este predictibilitate și claritatea reglementărilor, a procedurilor. Fiscul (Agenzia delle Entrate) are ca obiectiv ambițios să crească gradul de conformare la plată a contribuabilului printr-o relație de cooperare cu acesta. Este vorba de o schimbare de fond de ordin cultural și operațional care implică concentrarea pe prevenirea evaziunii și nu pe tradiționala inspecție fiscală.

Există un pachet de măsuri care se cheamă Dialog în avans și presupune încheierea așa-numitelor acorduri de preț în avans (APA), cele care dau predictibilitate contribuabilului, siguranță pe termen lung. La o cifră de afaceri peste 10 miliarde ai procedură accelerată pentru înccheierea acestor acorduri. Dacă plănuiești investiții de peste 30 de milioane de euro, cu impact în economie la nivelul locurilor de muncă, Fiscul îți transmite clar o opinie despre cum trebuie intrepretată o chestiune fiscală sau alta, iar interpretarea nu se mai schimbă în funcție de echipa de inspecție etc. etc.”.

Nu mai spun despre faptul că s-a reformat și sistemul de recuperare a datoriilor. Procedura Rottamazione presupune intrarea în negocieri cu debitorul. Anul trecut, prin astfel de negocieri cu 1,5 milioane de contribuabili s-au adus venituri de 6,5 miliarde, cu mult peste estimări.

Astfel de mici detalii, mici rotițe declanșează sentimentul de încredere și investitori încep să zică iată, și totuși se învârte economia și-n Italia! Pentru prima dată, din 1988 încoace, Italia a cunoscut o îmbunătățire a ratingului de țară S&P, de la BBB-/A-2 la BBB/A-2, cu perspective stabile.

Or numai la stabilitate nu te gândești când te uiți la ce e pe scenă acum. Dar în culise se întâmplă, vorba italienilor, chestiuni procedurale cu resorturi culturale. Iar dacă e să dăm Cezarului ce e al Cezarului, meritul politicienilor e că au înțeles că trebuie să acorde o independență reală tehnicienilor de la Fisc și alte autorități, inclusiv în recompensarea performanței (dar, desigur, nu cu invenții de tipul premii la inspector din amenzi la contribuabil), inclusiv în stabilirea unui climat de încredere și cooperare inspector-contribuabil.

Mă rog și eu, alături de milioanele de contribuabili, ca Cezarii noștri să primească gândul cel bun și să lase profesioniștii din ministere să lucreze și nu să se facă că-i lasă să lucreze. Știu că în administrațiile noastre, în clădirile ponosite în care sunt adăpostite, nu se pot găsi cupole pictate alegoric. Dar profesioniști încă se mai găsesc, oameni care au demnitatea meseriei lor și vor să o facă pe calea pe care merge și lumea bună.

Haideți, nu cerem imposibilul, nu cerem, spre exemplu, să avem o scenă politică mai bună ca-n Italia… dar măcar o administrație ca-n Italia se poate? Că ar fi tare, tare bene, să se întâmple cât mai repede, înainte să ne-o impună nevoia, piețele.

PS. Reiau încă o dată și încă o dată, cât va fi nevoie, faptul că trăim sub spectrul armonizării fiscalității europene (CCCTB) în care nu cifrele/taxele mici o să mai facă diferența, ci hotărâtoare va fi competiția între proceduri, reglementări clare, sigure, prietenoase cu contribuabilul/investitorul. Suntem într-o luptă fiscală europeană, ba, mai mult într-o World Tax Fight! Și asta nu trebuie să ne-o amintească niciun comisar! Depinde doar de noi cum jucăm mai departe.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, iunie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS

Vă invităm într-un joc deloc virtual. Level 1 este politic. Aparent o poveste fiscală americană. În realitate, câteva piese dintr-un puzzle global care ne interesează și pe noi. Avantaj pentru cine vede the big picture. C-așa e-n transfer pricing! 

Pentru level 2 (abordarea tehnică - ”Cum sună transfer pricing pe noul Nexus Fiscal”), vă rugăm să accesați și articolul TPS apărut în Revista ”Consultant Fiscal”, martie 2018

Iar acum, o întrebare: 

Al cincilea element. Chiar așa: dumneavoastră ce-ați face în locul unui judecător nehotărât de la Curtea Supremă a SUA?

 

Sistem momentan indisponibil, reveniți pe 31 decembrie 9999. Marți, 17 aprilie, au crăpat serverele la IRS. Fiscul SUA.

Bun, se mai întâmplă și la alții, veți zice. În definitiv, cine a pus milioane de americani să aștepte până în ultima zi să-și depună declarațiile de venit? Nu se știe, de 60 de ani încoace, că Ziua Taxelor e pe 15? (dar anul acesta a picat duminică, iar 16 a fost Ziua Emancipării [1], zi liberă în Washington). Ce s-a întâmplat cu statistica IRS care spune – la întrebarea cât credeți că e marja acceptabilă de trișare în declararea veniturilor, 88% sunt categoric împotrivă și doar 9% au unele amendamente (”a little here and there”)?– [2]. Să fi intervenit o lehamite de a studia zeci de pagini explicative de să aștepți ziua emancipării până completezi formularul? O lehamite care poate s-a transmis și calculatorului – nu poți să tot tai din bugetul de investiții și să te aștepți să gestionezi zeci și zeci de mii de portițe fiscale. [3] Culmea e că, în aceeași zi, IRS urca din nou Capitoliul pentru a da seamă la Comisia de Supraveghere/Control și Reformă Guvernamentală. Cu ajutorul youtube, am întredeschis și eu ușa camerei 2154, unde se derulau audierile, dar când am auzit ce e pe acolo… [4]

Bun, treaba americanilor, veți zice iarăși, dar ce s-a întâmplat mai departe în ziua de marți 17 chiar s-ar putea să ne intereseze și pe noi. Rămânem în zona centrului de putere al Washingtonului. Cei nouă membri ai Curții Supreme de Justiție a SUA sunt încă nehotărâți dacă să fie chiar ei cei care lansează un tăvălug fiscal, altminteri inevitabil. De fapt încă nu-l au pe al cincilea care să încline balanța. Pentru că justices, cum zic americanii, Kennedy, Thomas, Gorsuch au anunțat deja ce poziție au în chestiune. După o zi întreagă de audieri, și dna. Ginsburg pare hotărâtă să se alăture acestei tabere. Dna Sotomayor, însă, ar putea fi cea care să încline balanța… dar ține suspansul până la verdictul din iunie. Despre ce e vorba? Acordați-vă, vă rog, plăcerea suspansului dintr-un roman nu polițist, ci … istoric.

O luptă din vremea lui Goliat

Congresul are Puterea de a reglementa Comerțul cu Națiuni străine, între State și cu Triburile Indiene” [5]. Cum a ajuns această lapidară formulare constituțională (Art. 1 §8, cl.3) venită de la Părinții Fondatori să se transforme în clauza de inactivitate comercială (dormant commerce clause), o doctrină dezvoltată de Curtea Supremă e o istorie probabil foarte încâlcită. Dar, pe baza ei, în 1967 (pe 8 mai se vor împlini exact 51 de ani) Curtea Supremă a venit cu o decizie care, la acea dată, părea încă în spiritul vremii.

Rețineți, suntem încă cu doi ani înainte de inventarea oficială a ceea ce avea să se cheme internet.

Iată cazul unei mici case de comenzi din Missouri care intrase în conflict fiscal cu statul … Illinois. Ce se întâmplase? Firma National Bellas Hess nu deținea nicio proprietate tangibilă în Illinois, nu avea magazine, post telefonic, reprezentanță comercială sau legală și nu-și făcea publicitate acolo prin radio, TV, ziare ori panouri publicitare. Doar trimitea cataloage prin poștă de două ori pe an către clienți de pe întreg teritoriul SUA, deci inclusiv din Illinois, și ocazional fluturași publicitari. Comenzile se transmiteau în Missouri, iar bunurile erau livrate către clienți prin poștă sau curier. Pentru aceasta, statul Illinois se considera îndreptățit să ceară acelei firme să rețină și să vireze taxele aferente vânzărilor realizate pe teritoriul statului. Doar că încă nu sosise vremea pentru astfel de cerințe – Curtea Supremă a SUA a arătat că în baza Constituției doar Congresul are voie să reglementeze comerțul intra- Federație și deci statelor li se interzice să discrimineze comercianții din alte state … bref, i se interzice unui stat să impună taxe unui vânzător a cărui singură legătură cu cumpărătorii din acel stat este prin mail sau curier – suna decizia din 1967.

Nu avea să le sune însă deloc bine statelor, pentru că peste 25 de ani, subiectul a răbufnit din nou, la altă scară și, implicit, cu altă miză. Suntem în 1992, încă mai erau trei ani până la apariția amazon.com și șase până la apariția oficială a google.com.

Curtea Supremă a Statului Dakota de Nord refuza să țină cont de cazul National Bellas Hess într-o speță asemănătoare (Quill Corp., înregistrată în Delaware), văzându-l ca ”depășit (obsolete)” de mutațiile extraordinare produse în viața economică. [6] Spre exemplu, Quill ”trimitea anual prin poștă 24 de tone de cataloage doar în Dakota de Nord”. Și deși firma nu avea nicio prezență fizică acolo, s-a invocat că ”se poate vorbi de o prezență economică a firmei, dependentă de serviciile și beneficiile oferite de stat, ceea ce generează suficient nexus constituțional pentru a justifica impunerea de taxe”. Firma cu cataloage însă nu se lasă și merge la Curtea Supremă a SUA care, după o complexă deliberare tehnică decide să-și mențină poziția din acel demodat caz din 1967.

Și iată-ne ieșind din preistorie și ajungând în zilele noastre. Zile în care unui contemporan al catalogului National Bellas, ba chiar și al unui Quill, i-ar fi greu să înțeleagă cum folosim un șoricel fără coadă care face click și produsele alese de pe ecran intră într-un torent de zeci milioane de tranzacții pe zi pe … Amazon ori pe alte râuri mai micuțe.

Doctrina inactivității se întoarce… pe toate fețele

Dar să rămânem în matca noastră. Wayfair este un râu, pardon un start-up pornit din Boston și care a ajuns să vândă on-line mobilă în SUA, dar și în Europa. Altfel, spus, un e-tailer (retailer online e aproape obsolete). Boston e departe de a fi în statul Dakota de Sud. O știe și Pierre, orășelul-capitală al acestui stat unde au rămas cei mai mulți indieni din triburile de altă dată, iar economia a rămas mai mult rurală și dependentă de consum (taxa pe vânzări asigură un miliard de dolari, adică 62% din bugetul pe 2018).

Și uite așa ajungem tot la mai vechea noastră cunoștință doctrina inactivității. Pentru că Wayfair nu înlege de ce Dakota de Sud a ajuns să pună (mai 2016) taxă pe vânzările de internet, în condițiile în care există precedentul tranșat în 1992. Curtea Supremă a statului i-a dat dreptate e-tailerului și atunci a venit rândul administrației republicane de la Pierre să nu mai înțeleagă nimic. Într-un demers susținut inclusiv de Washington, Dakota Sud s-a adresat Instanței Supreme, cerându-i să se hotărască: în ce an suntem? cu taxă sau fără taxă pe vânzările pe internet?

Dar reticența Curții Supreme e explicabilă și iată de ce.

1) O instanță de interpretarea legii ar ajunge să legifereze în locul legiuitorului o chestiune tehnică, până la urmă: de a stabili prezența economică într-un loc a unei afaceri care nu e prezentă fizic în acel loc. Nu e … locul să dezvoltăm aici, dar se pune în discuție redefinirea conceptului de nexus fiscal – în ce măsură prezența economică este suficientă pentru a declanșa impunerea fiscală. [7]

Totuși se impune aici o precizare tehnică. Americanii nu au TVA, ci taxă pe vânzări, aplicată azi de 45 din cele 50 de state. Taxa pe vânzări este încasată de la consumatorul final de pe lanțul comercial. În linii mari, dacă vânzătorul și cumpărătorul sunt din același stat, vânzătorul transmite taxa pe vânzări jurisdicției îndreptățite la taxa respectivă (există cel puțin 12.000 de jurisdicții fiscale îndreptățite la taxe – orașe, regiuni administrative/counties ba chiar și aeroporturi). Dar dacă vânzătorul și cumpărătorul sunt din state diferite, atunci cumpărătorul este ținut să vireze singur taxa care acum se va chema use tax (de folosire, pentru că se aplică acolo unde se folosește produsul, nu unde s-a vândut).

Deci nu scrie nicăieri în Constituție că un stat nu are voie să taxeze vânzările derulate pe internet. Doar că, dacă ești din Dakota și ai cumpărat de pe un site din Boston, nu poți obliga site-ul acela (în baza interpretărilor constituționale de până acum) să vireze taxa pe vânzări, poți cere în schimb cumpărătorului taxa pe folosire. Tu poți, dar ia ghiciți!, câți cumpărători se conformează unei asemenea monstruozități birocratice? Asta au simțit-o și statele americane pe bugetele lor așa că, tiptil-tiptil, făcând slalom printre interpretări și precedente legislative, astăzi toatele statele americane care au taxă de vânzări cer și taxele din vânzările pe internet. A început New York, în urmă cu 10 ani, momentul de forță a fost California 2012, iar din aprilie 2017 cele 45 de state au o lege care neoficial se cheamă, cum altfel?, lege Amazon.

Deși, poate nu e chiar atât de evidentă, urmarea este că, de voie, de nevoie, cu supărări, cu resemnări, Amazon virează azi taxele de vânzări pentru 45 de state. E drept, doar pentru vânzările din depozitele proprii, nu virează și pentru vânzările derulate de terți prin intermediul Amazon Marketplace (vânzări care se estimează că ar acoperi între o treime și o jumătate din vânzările totale ale gigantului). Cum ar veni, noi ne conformăm, dar nu sunt taxele nostre, ceilalți să se descurce.

Și aici intervine a doua reticență a Curții

2) Acești ceilalți sunt cei mai mici și în general muuult mai mici decât giganții alde Amazon, e-Bay etc. (Chiar și Wayfair, spre exemplu, e un pitic, cu vânzări de sub 5 miliarde de dolari, în 2017, nici cât aduna Amazon în 2004, acum gigantul având peste 177 de miliarde). Pentru ei ar fi chiar o problemă să-și adapteze softurile (sau să cumpere de la cei care le au, de pildă Amazon) încât să știe să vireze taxe pentru mii de jurisdicții. Așa că, n-ar fi de mirare ca dacă Instanța Supremă se hotărăște să deschidă cutia pandorei, nu Amazon va suferi, ci din contră

Suntem în fața unui caz-test, spune justice Alito, întrebându-se retoric ”aveți vreo îndoială că statele care sunt pe marginea insolvenței – iar orașele poate stau și mai rău de atât – nu se vor agăța de tot ce se poate apuca?”. Altfel spus, înarmate cu decizia Curții, administrațiile pot trece chiar la a cere retroactiv taxe (o lege cum e cea din Dakota de Sud nu le-ar permite asta) și din nou întrebarea – cine va avea de suferit cel mai mult din chestia asta? Nu poți să nu înțelegi situația la modul cum o expune judecătorul Breyer – ”Ambele părți au logica lor. Cum să mă hotărăsc cine are dreptate?”

În acest context, toată lumea așteaptă de fapt o intervenție a Congresului American. Și când zicem toată lumea, ne referim chiar la lumea largă. Pentru că nu putem înțelege contextul dacă nu traversăm Atlanticul. Și vom rămâne chiar în cadrul aceleiași zile, de 17 aprilie… dar, mai multe, într-un episod următor.

Până atunci, înainte de a vă relua întrebarea din titlu, dați-mi voie să extrag și o morală din acestă poveste. Neîndoios că întreg comerțul on-line a primit o supra-alimentare din acest status-quo fiscal. Dar va rămâne încă deschisă dezbaterea – într-o economie inevitabil deschisă, inevitabil transformată de internet, întrebarea pragmatică este: cine a ajutat mai mult la creșterea economiei: comerciantul din cărămizi și mortar (brick and mortar) sau comerciantul din biții 0 și 1? [8]

Când vezi un gigant, ți se pare că ia tot aerul economiei mici din jurul lui. Dar de-abia când pui tunurile pe gigant ajungi să constați ce pagube colaterale rezultă prin pulverizarea acelor mici actori economici care se adaptaseră și învățaseră să conviețuiască, ba chiar să tragă un ce profit din existența gigantului. În spatele mitului too big to fail (prea mare ca să cadă) există o doză mare de adevăr economic și politic. Dar totuși giganții au început să fie mai receptivi în ultimul timp la vocea străzii. Presiunea publicului, a consumatorului asupra gigantului, dublată de adaptarea treptată și echilibrată a legislației se dovedește că pot face mai mult pe calea conformării decât o abordare brutală din partea autorității. Amazon, Google, Facebook sunt astăzi mai bune, la capitolul conformare, decât acum cinci ani, chiar dacă investigațiile pornite împotriva lor de autorități n-au adus deloc sumele grozave cu care se lăudau (autoritățile).

O companie, până la urmă, e tot atât de bună/rea cât vrea consumatorul, publicul. Și dacă plecăm de la statistica IRS cu care am început, poate că n-ar strica o întrebare (retorică): oare nu e o problemă când nu-ți ajunge o viață de contribuabil ca să citești măcar legislația fiscală?

În povestea oricărei economii, americane sau de oriunde, fiscalitatea este ca un fel de al cincilea element care întregește un sistem și-l ajută să meargă înainte. Dar nu te poți baza doar pe el. El e doar al cincilea.

PS. În final, totuși, și o întrebare locală. Dumneavoastră ce-ați fi făcut – o raliere fără rezerve la întreprinderea francezilor de instaurare a unei taxe pe vânzările din UE ale marilor platforme de internet (în general americane) – vezi scrisoarea din toamna trecută? Câteva amănunte – Polonia, Cehia, Ungaria preferă să se țină de-o parte, iar Germania transmite azi clar că are rezerve față de o așa inițiativă (vezi aici mesajul politic și aici – mesajul de săptămâna trecută al asociației industriașilor germani, pe fondul tensiunilor comerciale transatlantice)! Ca să nu mai spunem că, miza reală trebuie să fie jocul la CCCTB (baza comună consolidată de impozitare a profiturilor companiilor europene). E o chestiune de ”noua suveranitate”, cum ne-a (re)confirmat președintele Macron, marțea trecută.

Note
[1] În 1862, președintele Abraham Lincoln a semnat legea care a dus la eliberarea a 3.000 de sclavi în zona Districtului Columbia, opt luni înainte de Proclamația Generală de Emancipare, în timpul Războiului Civil. DC a fost singura parte a a SUA unde a avut loc ”emanciparea compensată”, proprietarii fiind despăgubiți pentru sclavii eliberați.
[2] proporții relativ stabile în ultimii șase ani. Dar, de cinci ani încoace, scade sensibil proporția celor care sunt de acord că ”este responsabilitatea fiecăruia să raporteze pe oricine trișează în legătură cu taxele”. În 2017, 53% erau de acord, față de 64% în 2012 (60% în 2008)
[3] Deocamdată sistemul și-a revenit, i-au dat un restart, dar trăiește sub frica exprimată anul trecut de șefii Fiscului – o prăbușire catastrofală e doar o chestiune de timp. Din 2010 încoace, bugetul IRS a scăzut de la 14 la 11,5 miliarde, personalul a scăzut cu 20.000, ajungând la 76.000, dar populația de contribuabili a crescut, inclusiv numărul celor care transmit declarații electronice. Între timp, legislația fiscală a devenit și mai monstruos de complicată. Doar revoluția președintelui Trump din acest an a mai adus un mizilic de 1097 de pagini, peste miile deja existente.
Oficial, Codul Fiscal avea 4132 de pagini în 2016, dar cu tot cu procedurile și interpretările legislative se pare că trece de 70.000 (șaptezecidemii). De pagini. Declarația de venit 1040 are 2 pagini, dar instrucțiunile de completare acoperă 107. De pagini.
[4] Am o strângere de inimă când aud politicieni care rostesc vorbe doar ca să dea bine și să meargă la inima poporului. ”Cred că nu e ceva care să stârnească frica în inima unui om mai mult decât o face o scrisoare de la Fisc (…) abuzurile care s-au făcut până acum sunt inacceptabile – și o spun din proprie experiență. Fiscul trebuie să lucreze pentru contribuabili, nu împotriva lor (…) Sunt sigur că o să auzim astăzi că Fiscul are nevoie de mai mulți bani pentru a oferi servicii de înaltă calitate, dar să fie clar – subfinanțarea nu poate fi o scuză pentru mediocritate…”, zice republicanul Hice.
[5] În text, prin State se înțeleg membrii Federației Americane (SUA). Congresul desemnează parlamentul în ansamblu (Senatul și Camera Reprezentanților)
[6] Argumentul statului – ”de la o piață de nișă, comerțul prin poștă atingea dimensiuni de Goliat, cu vânzări de 183.3 de miliarde de dolari în 1989”. Suma este într-adevăr impresionantă. Calculată în dolarul din zilele noastre, acesta ar fi echivalentul a peste 360 de miliarde, cam cât vânzările online de produse fizice în SUA în 2016. În 2017, se estima că, în jur de 43% din consumatorii americani cumpărau lunar prin internet (statista.com).
[7] Aceasta a declanșat deja în America nevoia de analize de nexus (nexus study) ale unei afaceri, pentru a înțelege potențialul de a crea activități purtătoare de nexus în diverse state și evaluarea acelor activități prin prisma legislației fiecărui stat. Și cum se va vedea, acest trend va fi preluat și de Europa, sub forma revizitării conceptului de sediu permanent.
[8] În aversiunea sa declarată față de Amazon (a se citi și față de WashingtonPost, gigantul presei, deținut, cum bine se știe de proprietarul Amazon, Jeff Bezos) președintele Trump a declanșat o dezbatere care merită aprofundată, pe tema cine profită mai mult de celălalt Amazon de Poșta SUA sau invers?

 

Articol apărut și pe hotnews.ro și pe contributors.ro, aprilie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Sub comandamentul impozitarea se face acolo unde sunt generate profiturile și unde companiile au sediu permanent, se pregătesc schimbări care vor pune presiune în special pe companiile obișnuite de azi, cele care sunt în tranziția de la mediul tradițional la cel digital.

Principiul de bază al fiscalității companiilor este acela că profitul trebuie impozitat acolo unde este creată valoarea. Dar astăzi se pun două întrebări majore: 1) unde taxăm (nexus) - cum să stabilim și să protejăm baza fiscală într-o țară unde o companie oferă servicii digitale cu o prezență fizică redusă sau chiar inexistentă, în ciuda faptului că are o prezență comercială/economică și 2) ce să taxăm (valoarea creată) – cum atribuim profitul într-un model de afaceri digital, bazat pe active intangibile, date și cunoștințe. Pentru a răspunde acestor provocări, este esențial să creăm și să susținem un momentum internațional la nivel politic”.

Acest pasaj face parte din Comunicarea privind Impozitarea corectă și eficientă a economiei digitale (Comisia Europeană, septembrie 2017), dar este practic un mesaj pentru toate companiile europene privind revizuirea regulilor de prețuri de transfer, respectiv a conceptului de sediu permanent.

Pentru aspectele ce țin de întrebarea ”care e nexus-ul tău fiscal?” (În traducerespune-mi unde și ce afacere ai, ca să-ți spun unde și ce impozite plătești!), vă rugăm să accesați studiul de caz Franța vs. Google (Eroarea 404 – de ce (nici) francezii nu au găsit ”sediu permanent” la Google)

Revenind la comunicarea din septembrie 2017, concretizată în pachetul de propuneri din martie 2018 (de care am vorbit aici), pe fond vorbim o schimbare anunțată încă din ”Raportul grupului de experți pe tema fiscalității economiei digitale” (Bruxelles, 2014).  

Acesta reamintește că tranzacțiile intra-grup trebuie să se desfășoare în condițiile care ar fi fost obținute de întreprinderi independente în tranzacții comparabile și circumstanțe comparabile, conform principiului arm’s length (al intervalului de piață). În același timp, atrage atenția că regulile privind prețurile de transfer guvernează, practic, alocarea profitului unui grup multinațional pe jurisdicțiile în care acesta operează.

Astfel revizuirea prețurilor de transfer devine esențială, mai ales pe segmentele care vizează alocarea profitului în funcție de activele intangibile, respectiv alocarea profitului în funcție de riscurile afacerii.

O parte semnificativă a valorii afacerilor de azi constă în proprietatea intelectuală (IP) fie că vorbim de brevete oficiale sau drepturi de autor (copyright), fie de secrete de fabricație informale ori modele efective de producție sau distribuție, branduri sau mărci comerciale (trademark). În acest context, raportul vine cu recomandarea de împuternicire a autorităților fiscale să ignore transferurile de IP în circumstanțe extreme, acolo unde lipsește substanța economică și principalul scop este crearea de beneficii fiscale. Un semnal că, mai ales în afacerile cu un grad mare de integrare, proprietatea intelectuală trebuie văzută ca un bun al întregului grup, la care participă toți membrii.

Se merge pe un nou principiu, în care centrul, compania-mamă, nu își mai poate atribui (exclusiv) riscurile în dezvoltarea grupului și astfel ar trebui remunerată cu profit pe măsură. Raportul preia poziția OECD și susține că trebuie deschise ușile spre acea abordare în care anumite riscuri, prin natura lor, sunt ale grupului ca întreg și nu pot fi asignate unei singure entități din grup. Iată o abordare care ar trebui să devină ”regulă cu aplicare generală”.

Încă o dovadă că raportul trebuie văzut în perspectiva întregului mediu de afaceri modern, pentru că, în sine, nu există o economie digitale undeva ... în nori, diferită de restul economiei. 

Problemele se pot rezolva mai eficient prin atacarea fondului problemei – spre exemplu, cine reprezintă afacerea. În termenii actuali, un agent dependent are autoritatea de a încheia contracte în numele companiei nerezidente, spre deosebire de un independent, care acționează în nume propriu, în contul respectivei companii. Astfel, operând prin afiliați locali care acționează ca agenți pe bază de comision/brokeri, o afacere nerezidentă poate eluda statutul de sediu permanent. Iar un agent independent, în exercitarea activității sale curente, nu creează taxable nexus pentru compania pentru care lucrează. Încă o dată, această situație nu este specifică doar companiilor digitale, astfel raportul propune și revizuirea circumstanțelor în care vânzarea unor bunuri și servicii de către o companie parte a unui grup multinațional să fie tratată ca fiind efectiv realizată de agenți dependenți.

De aici până la rediscutarea statutului de activitate preparatorie sau auxiliară mai e doar un pas. Apropierea de clienți și nevoia de livrare rapidă devin elemente cheie pentru un model de business actual, bazat pe vânzări online de produse fizice. Astfel, e de așteptat ca administrarea unui depozit să nu mai poată fi considerată doar o simplă activitate auxiliară, ci chiar o activitate de bază.

 

Acest text face parte din analiza ”Nivelul 2.0 în abordarea europeană a tranzacțiilor intra-grup, apărută în revista ”Consultant Fiscal”, martie 2018.
În varianta grafică ”Din provocările fiscale ale unei companii de tranziție”, subiectul a fost tratat și în buletinul TPS ExpreS, decembrie 2017.   
Pe aceeași temă, vă recomandăm și prezentarea ”Noua destinație a transfer pricing-ului”, material original TPS, februarie 2018
 

Baza comună consolidată de impozitare a companiilor europene se apropie cu pași repezi. Cele două proiecte – baza comună (CCTB), respectiv consolidarea (CCCTB) au trecut de Parlamentul European (PE), cu o largă majoritate și cu o serie de amendamente menite să-i accentueze caracterul revoluționar fiscal. Iată câteva 

  • Algoritmul CCCTB se extinde cu încă un factor. Inițial (în proiectul de directivă al Comisiei), formula de calcul prevedea alocarea după trei factori, luați în proporție egală, 1/3 – munca (factor împărțit în mod egal între salarii și număr de angajați), activele (tangibile) și vânzările după destinație. Ulterior, pe fondul discuțiilor privind o modalitate practică de impozitare a economiei digitale, Comisia ECON din PE a mai propus și introducerea unui al patrulea factor, de asemenea în proporție egală cu ceilalți trei – factorul-date, care să exprime colectarea și folosirea datelor personale de către platformele online și utilizatorii serviciilor. De notat, că, potrivit amendamentelor, un factor poate fi eliminat dacă nu se încadrează în modelul de afaceri, cu păstrarea principiului de cote egale pentru factorii relevanți.   
  • Proiectul inițial stabilește că sistemul va fi obligatoriu doar pentru companiile europene care fac parte din grupuri ale căror venituri consolidate anuale depășesc 750 de milioane de euro. PE dorește ca ”acest prag să fie adus la zero în maximum șapte ani”.
  • Noțiunea de sediu permanent devine crucială în repartizarea rezultatelor financiare. La deja celebra formulare ”CCCTB va asigura că impozitele sunt plătite acolo unde profiturile sunt generate”, în PE s-a adăugat  ”și unde companiile au un sediu permanent

 Să mai adăugăm că euro-parlamentarii au ținut să transmite un mesaj clar că noul mediu fiscal are rolul de a repune pe noi baze tranzacțiile intr-grup. Un amendament din PE a ținut să adauge că ”transfer pricing înseamnă prețurile la care se încheie transferurile de bunuri tangibile sau active intangibile sau se furnizează servicii în relația cu părțile asociate”.

Și astfel, dincolo de aspectele tehnice, CCCTB înseamnă o nouă politică fiscală europeană. În legătură cu acest aspect am ținut să atragem atenția și prin noul nostru articol Transfer  Pricing Services, care a fost preluat și de presă. Un nou semnal că e nevoie acum, mai mult decât oricând, să ne definim un joc în Europa. Altfel, evoluția economiei noastre va fi una ... cu cântec.     

Când s-o împărți profitu’ în Europa, ne-om trezi (poate) prea târziu! Adevărata revoluție fiscală chiar vine (de la Bruxelles)!

Tot românu știe cânta ”Când s-o împărțit norocu”. Copil fiind, acasă, în Maramureș, îmi plăcea mai ales partea cu ”Și-așa-mi vine câteodată ...”, urmată de acea imagine plină de forță literară: „să dau cu cuțâtu-n piatră”. Fain, mi-am zis, până am aflat că – ”norocul și-l mai face omul și cu mâna lui”.
Începe să fie tot mai probabil ca peste un an o să ne vină cumva să aruncăm cu ceva, uitându-ne la cum ni s-a schimbat (peste noapte), cadrul impozitării directe. Dar putem să ne uităm atunci oricât de lung, oricât de chiorâș, dacă n-am făcut nimic cât se mai putea ... a zburat puiu cu ața sau puneți dumneavoastră ce alte variante considerați potrivite pentru englezescul subject closed.

Așadar, joi 15 martie, în jurul prânzului, s-a produs un cutremur. Previzibil, dar tot cutremur – s-a aprobat în Parlamentul European (PE) cu o largă majoritate proiectul istoric al CC(C)TB. Mai rămâne așadar etapa Consiliului European și acest CC(C)TB devine prezent.
Dar ce va să zică aceste litere? Iată o întrebare legitimă, în condițiile în care, de trei ani de zile, de când Bruxelles-ul a (re)pus acest subiect vechi pe agenda publică europeană, Bucureștiul, prins cu explicarea micilor-mari ”revoluții” fiscale de acasă, n-a găsit timp pentru nicio minimă informare a propriei opinii publice pe marginea a ce va să vină. Și, de data asta, chiar va veni ceva cu adevărat revoluționar! Pentru că acele inițiale vin de la varianta englezească a ”bazei comune (consolidate) de impozitare a companiilor” (1). Vorbim de un sistem obligatoriu deocamdată doar pentru companiile europene (din toate cele 27 de state membre care vor rămâne de la anul) care fac parte din grupuri cu venituri totale de peste 750 de milioane de euro, dar așa cum se va vedea, se va ajunge la eliminarea, în șapte ani, a acestui prag și astfel generalizarea sistemului. (conform unui amendament aprobat de PE).

Din vara lui 2015 încoace, de când a pornit noua undă de șoc de la Comisia Europeană, încerc să atrag atenția asupra următoarei perspective – după limitarea ajutoarelor de stat, micile economii naționale nu vor mai putea veni acum în fața investitorilor nici cu argumentul ”suntem mai atractivi, pentru că, spre exemplu, avem amortizare accelerată” . Va fi bază comună în toată Europa și deci va exista un singur set de reguli referitoare la cum se calculează profitul și cum se taxează. Atenție – nu cu cât, ci cum se taxează! Am venit apoi, în premieră, și cu un exercițiu de alocare a profiturilor, pornind de la modelul de algoritm CCCTB propus de Comisia Europeană, exercițiu care confirma ceea ce puteam intui: acea filială unde e localizată doar mâna de lucru ieftină, acolo unde nu se fac mari vânzări și unde valoarea adăugată e redusă, acea filială (valabil și pentru administrația fiscală respectivă) nu e în măsură să emită pretenții la o bucata consistentă din profitul grupului. (puteți găsi toate textele pe tema CCCTB pe transferpricing.ro/media center).

Semnalele de alarmă nu aveau rostul de a încerca să oprim noi trenul european - nu pot face asta nici măcar țări influente la nivel european (2) - ci să trezească dezbateri, analize, întrebări poate chiar răspunsuri: dacă putem să mai negociem ceva, să o facem, dacă nu, atunci să ne pregătim de pe acum cu un tratament de întărire a companiilor românești (filialele din România sunt companii românești!) după acest șoc. Și cum e clar că acest tratament nu se mai poate baza pe taxe, deduceri, facilități etc. (3), aspectul unde se va mai putea face diferența este la nivel administrativ – nu văd decât șansa unei îmbunătățiri fantastice a procedurilor, normelor administrativ-fiscale! Dacă vrem să mai emitem vreo pretenție de politică pentru atragerea investițiilor mari, atunci trebuie să putem spune cu forță (nu literară): veniți la noi, investitori, pentru că vă oferim un mediu prietenos, predictibil, de parteneriat, care vă face viața mai ușoară!

Dar ce facem noi în timp ce Europa (mare) discută (și aprobă!) împărțirea norocului în materie de fiscalitate europeană? În mai anul trecut, Camera Deputaților de la București bifa transmiterea la Bruxelles a unei ”opinii” în 16 puncte pe tema CCCTB, care cânta în struna Bruxelles-ului, ca să zic așa ... se ”consemnează validitatea, în principiu, a acțiunii Comisiei Europene, recunoscând și susținând corectitudinea demersului pentru o bună guvernanță în materie fiscală ca un mijloc de combatere a fraudei și a evaziunii fiscal transfrontaliere, a discriminării fiscale dintre societățile comerciale din spațiul Uniunii”. În final, ca să nu existe discuții că nu avem și noi o poziție neaoșă, nota lansează enigmatic - ”este necesară examinarea detaliată a celor două propuneri de directive, atât din punct de vedere al potențialului impact bugetar, cât și din punct de vedere al implementării efective a prevederilor propuse”. Pe ideea, ce-o să discutați voi, acolo, o să fie bine primit.

Că aceasta e atitudinea noastră în materie de implicare europeană (4), s-a văzut și miercuri, în hemiciclul de la Strasbourg, la dezbaterea din sesiunea plenară pe marginea raportului euro-parlamentarilor la CCCTB. Poate e exagerat spus dezbateri pe un subiect previzibil (votul de joi nu punea, din punct de vedere politic nicio surpriză!) Dar nu cred că e exagerat să cerem să fi auzit măcar o intervenție a unui euro-parlamentar român pe tema competitivității. Măcar să se consemneze, vorba ceea, că avem și noi, românii, o mică preocupare legată de atragerea investițiilor serioase într-o economie care are nevoie de tehnologie și valoare adăugată ca de aer (5).

Așa stând lucrurile, e clar că nu vor fi surprize românești nici în Consiliul European, nivelul final de aprobare a proiectului (după PE), unde se vor lupta direct guvernele. Iar la acest capitol, autoritățile și, în general, politicienii români pot răsufla ușurați – la începutul anului viitor, când vom prelua președinția Consiliului s-ar putea să nu mai fie nevoie să gestionăm cartoful fierbinte al CCCTB (negocieri, cine, cum, ce compromisuri trebuie balansate etc). ”Norocul” ăsta o să pice, dacă nu pe președinția bulgară actuală, atunci pe cea austriacă, următoare: comisarul Pierre Moscovici, responsabil cu Afacerile economice și monetare, a reamintit că se va asigura ca proiectul să primească votul final până la până la sfârșitul acestui an.

Despre hotărârea comisarului vorbește inclusiv anunțul că săptămâna viitoare va ieși cu o propunere cu adevărat revoluționară pentru impozitarea giganților internet (Google, Amazon, Facebook... adică noua economia digitală), într-o variantă care poate fi deja ghicită în amendamentele la CCCTB tocmai adoptate de PE. Pe fond (6), e vorba de o inovație fiscală foarte interesantă, de secolul al XXI-lea cum s-a spus – impozitare în funcție de datele colectate de platforma digitală. Smart, nu? În orice caz, mai elegant decât brutala propunere franceză (la care se raliase și România) de impozitare a cifrei de afaceri, o taxare care, ca și în cazul TVA, ar fi făcut direct apel la buzunarul clientului final (7).

Lucrurile sunt foarte serioase acum, nu mai e loc de ”Casandre”, ziceau miercuri politicienii europeni, ”că să vezi, nu o să treacă CCCTB-ul, o să fie ca în 2011...” O să treacă, pentru că Bruxelles-ul folosește puternic noul argument politic (8) ca să închidă gura cârcotașilor și, dacă nu se poate unanimitate, atunci ... majoritatea calificată – cum a anunțat încă de anul trecut președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker, variantă agreată și de Parlamentul European, după cât s-a văzut. Să mai spunem că același Parlament a dezbătut, tot zilele trecute, că trebuie găsite noi resurse la bugetul UE, pentru a compensa gaura de după BREXIT, fără a crește cotizațiile actuale dacă se poate. Iar una din soluții va fi, ați ghicit... același CCCTB. Va fi o sursă bugetară pe care va conta și noul ministru de finanțe al UE (vezi scenariile din 2017 privind viitorul UE!)

Acum, că știm cum ne e norocul, deci știm cum stăm cu cântatu, rămâne vechea problemă a jocului - de jucat, noi cum (mai) jucăm în Europa? E, aici să te ții!
PS. Țin să remarc totuși mesajele transmise zilele trecute la București de reprezentanții la vârf ai Ministerului Finanțelor și ANAF – vrem să ne concentrăm pe asistență și prevenție, vrem să introducem un consiliu al medierii între contribuabil și administrație pentru a se recurge cât mai puțin la procesul greoi și ineficient din instanță, nu vom merge pe stimularea inspectorilor din amenzi etc. Aceste mesaje, cu adevărat europene, ne dau senzația că strigătele noastre, ale mediului de afaceri, încep să fie auzite. Cine știe, poate că, până la urmă, o să iasă și la noi din piatră ceva foc. Asta dacă mai vrem să avem norocul unei economii românești, care să stea la masa europeană, când s-o împărți profitu’.

Note:
(1) Teoretic, Comisia a prezentat două proiecte de directivă – baza comună (CCTB) cu termen de intare în vigoare 1 ianuarie 2019, urmat de consolidare (CCCTB) – termen 1 ianuarie 2021. În mod practic, așa cum s-a văzut și în PE, cele două proiecte sunt tratate practic la pachet.

(2) În avizul privind subsidiaritatea dat în februarie anul trecut de Camera Inferioară a Parlamentului Olandei, membrii partidului de guvernământ VVD admit că, ”nu va mai exista cale de întoarcere, având ca rezultat aceleași probleme ca cele din prezent privind sistemul de TVA inflexibil, în care introducerea unor modificări dorite (la nivel national) este aproape imposibilă sau durează foarte mult. (…) Este posibil ca propunerea să funcționeze pentru țări mari, cu industrii prelucrătoare, însă în mod sigur nu este bună pentru țări mici cu o economie deschisă, precum Țările de Jos”. Printre marii perdanți ai noilor reguli se văd și irlandezii: ”prin CCCTB, se pot pierde jurisprudență și cunoștințe de specialitate semnificative din domeniul administrării fiscale, iar introducerea unui sistem fiscal complet nou are potențialul de a complica, în Irlanda, un mediu fiscal considerat transparent și accesibil”. (Avizul motivat privind subsidiaritatea, al Parlamentului irlandez, decembrie 2016). Chiar dacă acum sunt în afara subiectului, britanicii și-au reiterat neîncrederea în proiect – ”Comisia Europeană și-a asumat fără probe clare că impactul negativ asupra investițiilor, ratei angajărilor și PIB la nivel UE va fi depășit de economiile pe care le vor face companiile din costurile de conformare și alte beneficii pentru statele membre, care oricum erau interpretabile”. (Opinie Camera Comunelor, decembrie 2016)

(3) Pentru a se evita începerea unei cursa în jos a ratelor de impozitare ( care teoretic rămân la dispoziție statelor) ne putem aștepta și la introducerea unui minim efectiv de impozitare la nivel european – cel puțin în luările de cuvânt din Parlamentul European s-a vehiculat din nou această ipoteză, care, la drept vorbind, se încadrează în noua logică a CCCTB.

(4) Să sperăm măcar că nu se va ajunge și aici la a da efectiv copy-paste după directivă, cum arăta o tentativă recentă în ce privește directiva ATAD. Iar, ulterior, când să se îndrepte lucrurile, de la copy-paste, am trecut la ”mai catolici decât Papa” (pe larg, aici). Iar la drept vorbind, subiectul plafoanelor pentru deductibilitatea dobânzii în împrumuturile intra-grup nu este nici până la acestă oră clarificat.

(5) A existat o intervenție a unui euro-parlamentar român (dl. Doru Frunzulică) – întrebare dacă sunt realiste termenele avansate în proiectul inițial.

(6) Pe termen scurt, se pare că va fi, totuși, impusă o taxă unică de 3% la nivel UE pe veniturile brute obținute de marile plaltforme internet, pe baza locului unde sunt localizați utilizatorii - conform unui proiect de la Comisia Europeană văzut de Bloomberg la sfârșitul săptămânii. Nu sunt clare detaliile, se spune doar că se va aplica grupurilor care au venituri globale de peste 750 de milioane de euro și venituri taxabile din servicii digitale de peste 50 milioane de euro în UE. Oricum, varianta temporară (până la intarea în vigoare a CCCTB), va fi prezentată miercuri, 21 martie, cum a anunțat, în timpul dezbaterilor de la Strasbourg, comisarul Moscovici.

(7) Inițial, formula de calcul (algoritmul CCCTB) prevedea alocarea după trei factori, luați în proporție egală, 1/3 – munca (factor împărțit în mod egal între salarii și număr de angajați), activele (tangibile) și vânzările după destinație. Ulterior, pe fondul discuțiilor privind o modalitate practică de impozitare a economiei digitale, Comisia ECON din PE a mai propus și introducerea unui al patrulea factor, de asemenea în proporție egală cu ceilalți trei – factorul-date, care să exprime colectarea și folosirea datelor personale de către platformele online și utilizatorii serviciilor. De notat, că, potrivit amendamentelor, un factor poate fi eliminat dacă nu se încadrează în modelul de afaceri, cu păstrarea principiului de cote egale pentru factorii relevanți.

(8) Teoretic, impozitarea directă era printre ultimele bastioane de suveranitate ale statelor membre în fața armonizării cerute pe mai toate planurile de către Bruxelles. Dar, după Criză, în marile capitale (în UE, ca și-n întreaga lume, de altfel) a fost alimentat sentimentul că nu sunt bani la bugete pentru că se transferă profiturile în afara economiilor (un alt acronim englezesc celebru: BEPS, Base Erosion and Profit Shifting)! Un excelent pretext politic pentru Bruxelles– prin baza comună și consolidată luptăm mai eficient cu BEPS la nivel UE decât la nivel național. Dar discuțiile pe tratate rămân deschise. Dacă în cadrul competenţelor partajate cu țările UE, nivelul UE este cel mai adecvat pentru realizarea obiectivelor tratatelor (principiul subsidiarităţii), atâta timp cât conţinutul şi forma acţiunii nu depăşesc strictul necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor (principiul proporţionalităţii). Cu atât mai mult cu cât, vorba britanicilor, ar rămâne deschisă problema BEPS care se poate prin exploatarea diferențelor fiscale care rămâne între UE și restul lumii. Și pentru că CCCTB nu poate funcționa decât în interiorul Uniunii, pentru tranzacțiile cu terții non-europeni vor rămâne valabile reglementările privind prețurile de transfer, în cadrul stabilit de OECD prin măsurile anti-BEPS.


Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, martie 2018. Autor Adrian Luca, TPS

 

Care este imaginea tradițională a transfer pricing-ului... ca un zid proiectat de autoritățile fiscale să țină profitul să nu fugă și să fie impozitat acolo unde este creată valoarea, nu-i așa?

... doar că așa era povestea până mai ieri, pe vremea când economia se ridica din tradiționalul aluat de cărămidă și mortar, (brick-and-mortar) când mai avea sens să cauți profitul urmărind ORIGINEA lui...

Dar când cărămida se face din IP (proprietate intelectuală - intellectual property) și mortarul se cheamă internet, întrebările vechi cer răspunsuri noi ...

Reinterpretarea conceptului tradițional de „sediu permanent” este cea care pune în mișcare revizuirea a tot ceea ce înseamnă (astăzi) conformare în domeniul prețurilor de transfer. Decizii bazate pe argumente tehnice, valabile de zeci de ani, își trăiesc ultimele clipe de glorie.

Poate ați auzit - tocmai s-a petrecut o mini revoluție fiscală! ”The TAX CUTS and JOBS ACT” (2018) a adus SUA în rândul lumii, prin trecerea la sistemul teritorial de impozitare a multinaționalelor; La limită, s-a evitat însă trecerea de la impozitarea origin-based la destination-based (propunerea inițială House-bill, 2016), adică de la impozitarea profitului din vânzările originare din SUA, la impozitarea vânzărilor care au ca destinație SUA; Încă nu a venit momentul, dar ... se apropie – pentru că e mai ușor să determini unde este vândut un produs, decât unde este produs. Plus că nu mai ai problema ... tranzacțiilor transfrontaliere!

Dacă adăugăm și ceea ce se petrece acum în Europa (când se ia în calcul, într-o formă sau alta, taxarea vânzărilor în funcție de destinația pe o anumită jurisdicție), avem semnele că ...începe o nouă politică fiscală europeană și o nouă eră a transfer pricing-ului

Un pas a fost deja făcut, prin inevitabilul inevitabilul CbCR (BEPS a fost un bun pretext!) ... CbCR, adică Ce bine se Citește Riscul acum!

Puteți înțelege mai bine spre ce se îndreaptă prețurile de transfer, urmărind, slide cu slide, cea mai nouă prezentare a TPS - Prețurile de transfer, încotro?, susținută la TaxEU Forum, februarie 2018

La final, pentru sănătatea dumneavoastră fiscală, găsiți și câteva recomandări:

▪ Treceți la o noua relație de comunicare cu grupul/compania-mamă!

▪ Cereți alocarea/remunerarea corectă riscuri-funcțiuni. Pregătiți de pe acum terenul zilei de mâine, când nu va mai putea exista ”vânzare mare, remunerație mică!”

▪ Explicați bine modelul de business! Explicați că, în noua abordare, anumite riscuri, prin natura lor, sunt ale grupului ca întreg și nu (mai) pot fi asignate unei singure entități din grup (vezi recomandare OECD);

▪ Nu uitați că CbCR devine o lupă (în curând publică) a afacerilor la nivel de grup! Mai e puțin până când acționarii vor avea drept de verificare a tranzacțiilor intra-grup/prețuri de transfer (directivă UE);

▪ Dați o și mai mare atenție plăților (dar și înasărilor) în relația cu afiliații! Păstrați distanța (arm’s length): noile reguli de deductibilitatea dobânzii (directivă UE) nu exclud respectarea regulilor de transfer pricing!

▪ Protejați-vă cu APA (Acord de Prețuri în Avans) și, în general, păstrați un regim sănătos pe bază de studii de comparabilitate:

Apropo, știați că baza de date tpsoft.ro vă oferă acum noi instrumente utile pentru pentru reducerea hard a riscurilor fiscale asociate tranzacțiilor intra-grup (ex. calcularea ajustărilor de prețuri de transfer, inclusiv a dobânzilor și penalităților pentru întârzierea plății). Sau că baza de date permite acum selecția companiilor nu doar în funcție de deținerile persoanelor fizice/juridice, ci și de controlul administratorilor? (pentru a vă putea raporta mai ușor la ceea ce înseamnă companii independente în industria dumneavoastră, și să realizați eficient studiul de comparabilitate/benchmarking de care aveți nevoie).

La final, o simplă constatare: ”documentarea prețurilor de transfer tocmai a devenit mai mult decât un exercițiu de conformare - un mijloc de apărare!”

Cum ar zice englezu' (de la Fisc), Whatever You Do, Don't Duck It! (vedeți în prezentare!)

Ianuarie 2007. Ziarul londonez Times află, în baza legii accesului la informațiile publice, că angajații performanți ai Fiscului (HMRC) pot primi între 1,8-3% bonus la salariu. Oficial, nu se făcea nicio legătură între inspecții/amenzi și bonusuri. Dar, neoficial, Marea Criză bătea la ușă și pentru britanici era un semnal că ”dacă bonusul acesta este corelat cu taxele colectate, ducând la inspecții supra-zeloase și nerezonabile, atunci contribuabilii ar trebui să fie extrem de îngrijorați”.

Ianuarie 2018. Mi-am început anul profesional foarte devreme, trezit de trei mailuri care, în mai puțin de o oră, îmi aduceau aceeași știre însoțită de mesaje-variațiuni pe aceeași te(a)mă: să te ții, de acum! ce era până acum, să vezi de mâine! etc. Vestitorii mei, simpli contribuabili români, tocmai aflaseră că Fiscul (ANAF) a primit dreptul să rețină ca venituri proprii 15% din sumele recuperate în urma inspecțiilor (impozite stabilite suplimentar/amenzi), venituri care se vor utiliza pentru acordarea de premii personalului administrației fiscale.

Teama contribuabilului o fi universală, dar vă rog să observați că există, totuși, o diferență imediată … spre deosebire de britanicii de acum 11 ani, informația românilor este culeasă direct dintr-o Ordonanță de Urgență a Guvernului!

Dar pentru că nu voiam să încep anul într-o notă de extremă îngrijorare (avem nevoie de un oarecare calm englezesc, după experiența 2017), prima mea reacție a fost să mă întreb dacă nu cumva e exagerată acestă temere a noastră, a contribuabililor, de oriunde am fi? În definitiv, în cazul ordonanței noastre, vorbim de ”sancțiuni rămase definitive în sistemul căilor de atac” și nu scrie nicăieri că acei 15% vor merge doar către cei care au făcut inspecțiile respective. Apoi chiar e nevoie de creșterea motivării materiale, pentru păstrarea profesioniștilor în sistem (1).

Cum zice și nota de fundamentare, ”e necesară introducerea unui sistem de cointeresare a personalului din ANAF care participă la obținerea unor rezultate performante pentru asigurarea unei creșteri semnificative și constante a veniturilor colectate la bugetul general consolidat”. Soluția găsită de cointeresare: nici mai mult, nici mai puțin din fondul de amenzi (generic vorbind). Pentru exactitate – se reține doar 15%.

Acum 2000 de ani, romanii ajuseseră să se teamă de ”publicani”, acei contractori care primiseră dreptul de a colecta taxele, putând păstra pentru ei sumele catre treceau peste un nivel (azi i-am zice target) contractat. Până acum vreo 200 de ani în Imperiul britanic taxele se mai strângeau într-un mod asemănător, prin așa-numitul tax-farming. Dar astăzi sistemul acesta de cointeresare ar fi de neimaginat în Metropolă și doar dacă se mai întâlnește sub forma unor experimente în foste colonii rămase sărace (2).

Plecări din sistem, oameni demotivați sunt și în HMRC-ul britanic, ca și în Administrațiile din întreaga lume. (3) Dar la nemulțumiri nu se poate răspunde prin distrugerea acelui eșafodaj sofisticat la care încă se muncește din greu: parteneriatul contribuabil – administrație, fără de care în vremurile moderne nu se poate imagina conformarea voluntară, adică plata benevolă a impozitelor la stat.

Britanicii de azi știu că Fiscul lor rămâne printre cele mai puternice (mai tare decât IRS-ul american, HMRC poate declanșa o percheziție fără mandat) dar în același timp este printre cele mai pragmatice din lume, folosind toate instrumentele posibile – de la asistență la negociere, de la transparență la consultare. În campaniile de recrutare pentru HMRC se vorbește despre cum ”un inspector rezolvă multe cazuri prin negociere cu contribuabilul, dar sunt și situații de litigiu în care va fi nevoie să se prezinte și în instanță pentru a-și apăra poziția; inspectorul trebuie să fie corect, imparțial, să gândească independent, să aibă abilități de negociator, să aibă inițiativă”… Toate acestea și nu numai fluturașul de salariu îi dau tânărului învățăcel sau specialistului cu experiență sentimentul că fac parte din corpul de elită al inspectorului la Fisc, respectat mai degrabă decât temut, văzut ca un partener mai degrabă decât ca un adversar de dincolo de baricadă.

Și acum să ne întoarcem acasă. Acolo unde Fiscul nostru transmite la OECD că evaluările personalului țin cont de modul cum se transmite un răpuns substanțial la o plângere primită, dar nu și de abordarea față în față în timpul inspecțiilor (4). Acolo unde Fiscul admite că se bazează în creșterea conformării în primul rând pe schimbul de informații și în mică măsură pe cooperarea cu contribuabilul (ca să nu mai vorbim de concepte moderne precum tax compliance by design – un asamblu de proceduri și tehnologii destinat să ușureze, în special, viața micului contribuabil).

Prin urmare, când la capitolul abordare modernă suntem în urma administrațiilor din Cehia, Polonia ori chiar Bulgaria (5), statul român găsește de cuviință să șocheze contribuabilul prin introducerea pe față a legăturii dintre amenzi și bonus. Un stat care pare să nu înțeleagă că în acest fel subminează în primul rând statutul funcționarului său în ochii contribuabilului. Pentru că un om de calitate, un profesionist nu poate funcționa fără demnitatea muncii lui! Iar profesioniștii din ANAF – și nu puțini am întâlnit și întâlnesc în structurile Administrației din toată țara – au nevoie în primul rând de această recunoaștere print-un statut respectat și respectabil, ca-n marile administrații din afară (6)

Mi-aduc aminte de constatările unor experți FMI de acum doi ani, din care redau un pasaj elocvent pentru te(a)ma noastră – ”faptul că inspectorii ANAF pot răspunde personal pentru orice diferență de impozit nestabilită afectează în mod negativ abordarea lor. Prin urmare, ei vor efectua mereu un control total; vor urmări instrucțiunile privind verificările încrucișate pe care trebuie să le efectueze, indiferent dacă acestea sunt sau nu adecvate sau proporționate; își vor desfășura inspecția până când a fost stabilit ultimul leu; și vor adopta mereu interpretarea ce favorizează administrația fiscală. Aceasta înseamnă că riscurile mai semnificative – de tipul celor ce nu sunt identificate prin bifarea unei căsuțe – vor rămâne nedepistate. Înseamnă că inspecțiile vor dura considerabil mai mult decât ar dura dacă inspectorul ar limita verificările la confirmarea riscurilor identificate anterior inspecției. Înseamnă, de asemenea, că multe aspecte sunt contestate pentru că inspectorii adoptă o perspectivă care să le garanteze siguranța proprie. Acestea se traduc în venituri mai mici pentru stat, și majorează semnificativ povara contribuabilului”.

Să facem un simplu exercițiu de imaginație: să ne punem în locul acestor oameni care acasă au și ei o familie, iar la birou sunt inspectori fiscali care oricând pot să fie puși la stâlpul infamiei pentru că au omis să scoată de la contribuabil și doi lei. Până nu se rezolvă acestă problemă a ceea ce înseamnă cu adevărat răspunderea inspectorului într-un act de control, cred că este iluzoriu să vorbim de motivarea reală a acestor oameni, dar și de eficiența actului de control!

Să mai spunem aici că aceiași consilieri de la FMI recomandau introducerea analizelor moderne de risc, tocmai pentru creșterea eficienței inspecțiilor, concentrarea pe asistența acordată contribuabilului, introducerea posibilității negocierii cu contribuabilul (pentru că integritatea și pragmatismul pot merge mână-n mână) etc.? Vă mai invit să recitiți fișa de cerințe pentru un inspector HMRC!

Zilele acestea, sălile pe stil vechi cu ghișee preistorice ale ANAF se vor umple de contribuabili nervoși care vor avea dialoguri pe ton înalt cu funcționari blazați, pe te(a)ma Formularului 600, pe te(a)ma inovației intempestive a Registrul de evidență fiscală (7), pe te(a)ma unificării contribuțiilor, pe tema split TVA, pe te(a)ma raportării pentru fiecare țară în parte … Tot ce mai aveam nevoie era suspiciunea ”amenzilor pentru bonus”.

De aceea cred că orice alternativă la acestă ordonanță de lumea a treia este mai bună. Putem imagina, spre exemplu, reținerea unei cote din încasările suplimentare față de un obiectiv (in extremis, poate să fie și din amenzi), dar acestă cotă să fie repartizată și pentru modernizarea tehnologiilor și procedurilor, pentru încurajarea conformării voluntare, ca și pentru recompensarea inspectorilor cu merite la acest capitol (8). Pentru că este mare nevoie de un mesaj pentru contribuabili, dar și pentru investitori că amenda/sancțiunea e excepția și nu regula!

Note:______________________

(1) Trebuie recunoscut că ANAF și-a asumat un exercițiu de transparență care nu e chiar simplu de gestionat, de a publica grilele de salarizare. Administrația are profesioniști care pun sub lupă tranzacții de zeci, de sute de milioane de euro din mari companii și se duc acasă cu un salariu de puțin peste 1.000 de euro.
(2) Un experiment privind efectul sistemelor de bonusare a inspectorilor fiscali derulat în 2016 în Pakistan a avut o concluzie foarte interesantă. Veniturile din impozitarea locuințelor au crescut când inspectorul a primit ca bonus o parte din taxele colectate. Dar creșterea a venit practic doar din reclasificarea unui segment mic de locuințe, trecute în clasa superioară de impozitare. Pentru cele mai multe proprietăți însă impozitele au rămas aceleași, un indiciu că, de fapt, ar fi crescut miza înțelegerilor dintre contribuabil și funcționar.
(3) Spre exemplu, HMRC încheia anul 2015 cu 57,1 mii de angajați, față de 61,3 de mii la începutul anului. Recrutările n-au putut compensa plecările și restructurările care au afectat aproape 15 mii de locuri de muncă. Fluctuații similare înregistrează, practic, fiecare administrație fiscală, conform raportului Tax Administration 2017, de la OECD. În 2015, la ANAF au plecat din sistem 1,6 mii angajați și s-au recrutat 1,3 mii, ajungându-se la un efectiv de 24,8 mii. Tabelul general pentru 55 de administrații fiscale poate fi găsit aici.
(4) Conform datelor din Raportul OECD menționat, toate administrațiile mari admit că, în mod firesc, folosesc pentru recompensare în mare parte și criterii privind rata colectării sau rata recuperării debitelor (SUA, UK, Germania etc.). România raportează însă doar folosirea parțială a acestor criterii. Tabelul comparativ, aici.
(5) Tabelul comparativ ”key aspect of the compliance focus”.
(6) Pe această temă, un articol din noiembrie 2015 – Cum ajutăm aparatul administrativ să prindă ”frecvențele” europene?
(7) Ca și cum bulversările de început de an n-ar fi fost de ajuns pentru o PFA, a picat de câteva zile și obligativitatea întocmirii așa-numitului registru de evidență fiscală. De ce? La ce bun pentru contribuabil această nouă te(a)mă? Care e rațiunea pentru Fisc, dacă e să vorbim de acel parteneriat stat-contribuabil? Sunt întrebări care par … fără sens. Important e acum, nu-i așa?, să deslușim de unde se procură sau cum se completează, să nu luăm AMENDA!
(8) În același spirit al integrității, dar și al pragmatismului se dovedește că și la noi au început să ”prindă” instrumente moderne de tipul soluțiilor fiscale anticipate, atât de ”populare” în Vest. Acestea au dublul avantaj pentru parteneri – Fiscul se asigură de conformarea voluntară și de încasarea în avans a unor sume certe (în general, de la mari companii), iar contribuabilul își asigură liniștea fiscală pentru o perioadă. În acest caz chiar ar fi recomandată motivarea corespunzătoare a acelor inspectori fiscali care facilitează încheierea unor astfel de acorduri și care realmente contribuie la consolidarea parteneriatului administrație-contribuabil.

 

Comentariu apărut pe contributors.ro și pe zf.ro, ianuarie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS  


Văzut de cele mai multe ori doar ca un cash-cow, contribuabilul român a primit în DAR în 2017 multe comete fiscale la care nu se aștepta. Sau dacă se aștepta, în orice caz le aștepta ... altfel.

Un optimist ar constata că aceste comete n-au adus sfârșitul lumii, care-le, nu-i așa, nu se poate. Dar un... optimist informat s-ar teme de efectul stârpirii vacilor.

Ehe, bucuros le-ar duce toate contribuabilul dacă ar fi mai pregătit, nu-i așa?
Așa că noi ne-am gândit să vă aducem un (ra)DAR de 2018! Pentru acea protecție și reacție fiscală de care aveți nevoie pe astfel de vremuri!   

Așadar, avem aici pentru dumneavoastră tradiționalul Expres TPS de sfârșit de an, în care puteți găsi:

- Cum să transformăm CbCR-un într-un spațiu de siguranță: un răspuns pentru aproape fiecare întrebare privind „Raportarea pentru fiecare țară în parte“!
- 15 zone cu „intensificări foarte probabile de inspecție“
- Din provocările fiscale ale unei companii de tranziție
- Despre cometa care a trecut amenințător pe lângă planurile de finanțare

 

Lectură cu folos, dragii noștri parteneri, și să găsiți pe radarul vostru 2018 doar împliniri personale și profesionale!

La mulți ani cu sănătate,

Vă dorește echipa voastră de Transfer Pricing în Siguranță!

Acum o lună, Guvernul trimitea la Camera Deputaților o notă prin care solicita respingerea proiectului ”Transpunerea Directivei (UE) 2016/1164 a Consiliului din 12 iulie 2016 de stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligaţiilor fiscale care au incidenţă directă asupra funcţionării pieţei interne, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 193/1 din data de 19 iulie 2016”. Doar acest titlu spune tot despre un proiect de lege care, într-adevăr, amenința să adopte la virgulă (efectiv copy-paste - vezi comentariul TPS din octombrie 2016) un text european, fără nici cea mai mică adaptare la cadrul național, deși chiar directiva cerea o astfel de adaptare.

În nota respectivă, Guvernul arăta că, ”în contextul dat, pentru identificarea celor mai bune soluții de adoptat, considerăm că se impune efectuarea unor analize detaliate asupra implicațiilor de natură bugetară și administrativă pe care aceste noi modificări legislative le generează”. Deci se vorbea de analize detaliate, ba chiar se invoca o lege din 2000 care spune că ”un proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă”. Era vorba de Legea 24/2000 – o precizare pentru cei care s-ar iluziona că astfel de legi au valabilitate la noi.

Dar apropo de iluzii. În deja celebrul pachet de modificări fiscale care ține capul de afiș de câteva zile, s-a inclus și noua formă a acestei Directive 1164 (mai cunoscută ca ATAD, de la tax avoidance). Pe scurt, este vorba de o directivă cu impact direct asupra impozitelor plătite de o companie, prin supra-reglementări (pentru că, evident, nu lipseau reglementările nici până acum) asupra tranzacțiilor intra-grup, cele susceptibile, acuzate, vânate, cum preferați, de erodarea bazei de impozitare și mutarea profiturilor (celebrul acronim BEPS). Cum știm din materia prețurilor de transfer, se pune la îndoială că o tranzacție între filială și compania-mamă nu s-ar desfășura în aceeași termeni în care ar avea loc o tranzacție între două părți independente (din punct de vedere al prețului de piață, dar și al oportunității, substanței tranzacției). 

În esență despre asta e vorba în Directiva 1164, și o recunoaște și Guvernul, de altfel – ”limitarea deductibilității dobânzii prin descurajarea finanțărilor la nivelul grupurilor multinaționale; impozitarea la ieșire, garantarea că impozitul se plătește chiar și după ce s-a realizat transferul unui activ/al rezidenței fiscale; regula antiabuz, care permite autorităților naționale să refuze contribuabililor beneficiile fiscale obținute din aranjamente abuzive (1); normele privind societățile străine controlate – reatribuirea societății-mamă a veniturilor unei filiale din străinătate controlate, unde impozitarea este redusă; tratamentul neuniform al elementelor hibride, pentru evitarea situațiilor de dublă deducere/dublă neimpozitare”.

Dar iată că Guvernul care promitea „analize detaliate pentru găsirea celor mai bune soluții” merge acum cu suspiciunea până acolo încât suntem mai catolici decât Papa: alege nici mai mult nici mai puțin decât limitările cele mai drastice din plaja de opțiuni pe care Directiva a pus-o la dispoziția guvernelor naționale. Și apropo de plajă, nu puține companii vor vedea că intră (și mai mult) la apă dacă intră în vigoare ordonanța în forma de mai jos.

Astfel cea mai mare problemă va fi legată de costurile de îndatorare (2) ale unei companii românești care nu are statut de independent – cheltuielile cu dobânzile nu vor mai putea fi deduse decât până la 200.000 de euro (Directiva a propus maxim 3 milioane Euro și doar pentru împrumuturile luate după iunie 2016) sau maximum 10% din EBITDA (câștiguri fiscale înainte de dobânzi, impozitare și amortizare, Directiva permitea până la 30%). Asta în condițiile în care EBITDA este pozitiv – dacă nu, nu se mai acceptă nicio deducere a cheltuielilor cu dobânzile.

Să notăm mai întâi că vorbim de-o prevedere cu o aplicabilitate cvasi-generală, pentru că a fi independent în sensul directivei (și al ordonanței) înseamnă să nu ai participații în mod direct sau indirect de 25% într-o altă companie sau să nu fii deținut (direct sau indirect) în proporție de 25% de alt acționar (notă: într-o economie modernă, cu afaceri integrate, interdependente, să rămâi neafiliat … e chiar foarte dificil și neobișnuit).

La capitolul mari surprize, nu știi cu ce să începi mai întâi. Cu faptul că, de acum, restricțiile se aplică indiferent dacă iau un împrumut de la o parte afiliată sau de la o bancă? Adică poți să te duci să iei un împrumut de la o bancă X cu care să nu ai absolut nicio afiliere, care să-ți aplice criteriile de risc cum scrie la carte … tot va trebui să aplici restricțiile de deductibilitatea dobânzii, atâta timp cât tu ești afiliat cu un Y oarecare. Cred că fiecare manager își spune – bun poate era o problemă dacă luam un împrumut intra-grup, dar nici dacă mă duc la bancă nu e bine, la o bănci care, încă o dată, îmi aplică condițiile pieței?

Sau să spunem că de acum nu se mai face distincție între împrumuturile pe termen scurt și restul? Că nu mai contează efortul de capitalizare făcut de companie/grup – Guvernul nu mai este dispus să încurajeze acest efort. Altfel cum să explicăm faptul că nu a fost acceptată o derogare care era permisă chiar de Directivă – „se pot deduce în totalitate costurile îndatorării, în cazul în care poate demonstra că raportul dintre capitalul propriu și activele sale totale este egal cu sau mai mare decât raportul echivalent la nivelul grupului”. Altfel spus, până și exigentul Bruxelles dă de înțeles că trebuie operat cu măsură acolo unde este bună credință, pentru că nu toată lumea vrea/își asumă să facă planificare fiscală agresivă.

În contextul dat, vorba Guvernului, nici nu-ți mai vine să întrebi – oare chiar s-a calculat care va fi impactul alegerii celor mai dure constrângeri pe care le permitea Directiva?

Cum se împacă aceasta cu realitatea din terenul economiei noastre, cu subcapitalizarea cronică, cu nevoia de încurajare a unor domenii, cu faptul că sunt sectoare unde, în mod obiectiv sunt cicluri lungi de amortizare a investiției (de exemplu industria de real estate) și în primii ani, mergi pe pierderi, că sunt industrii grea unde, o spune piața, marja de profit este mică …

Până una alta câteva calcule, de încălzire: dacă ești fericitul posesor al unei marje EBITDA de 20%, să spunem, atunci poți să-ți deduci o dobândă de până la 2% din venituri, ceea ce ar însemna, la o dobândă de 4%, că ai dreptul să-ți deduci costurile unui împrumut care poate merge până la 50% din venituri. Onorabil. (notă: mergem pe 4%, dobânda pe care o acceptă Fiscul la decontare în prezent).

Dar, dacă ești într-un domeniu industrial cât se poate de onorabil unde mergi cu o marjă, în limita pieței, de 5% (pe care o găsești și în economiile vecine) va rezulta că nu poți să-ți deduci costurile pentru un împrumut mai mare de 12-13% din venituri, luat fie de la afiliat, fie de la bancă. Și acesta ar fi un domeniu pe care chiar vrei să-l încurajezi să se dezvolte (vezi tabelul).

În final, dacă nu v-ați mirat destul, mai aflați că transpunerea Directivei 1164 se va face la noi, în premieră, cu un an mai devreme decât s-a cerut de la Bruxelles!!!

Note
(1) Atenție mare la această formulare care face foarte discutabilă o eventuală trecere a plății angajaților/acționarilor pe microîntreprindere, PFA – des invocată în ultimele zile. Fiscul va pune mai des întrebarea – este în scop economic această tranzacție/restructurare? În baza noilor norme europene, va fi suficient să se indentifice că unul din scopuri este și optimizarea fiscală, pentru ca respectiva tranzacție să fie reconsiderată din punct de vedere fiscal (să nu se mai acorde deducere).
(2) Directiva vorbește de ”costurile excedentare ale îndatorării”, diferența între dobânzile plătite și dobânzile încasate de contribuabil. Pentru ușurința citirii textului nu am folosit și termenul excedentar (presupunem că nu există și venituri din dobânzi).

 

Cât va fi împrumutul maxim care poate fi luat cu deducerea integrală a dobânzii – studiu de caz pe un … domeniu strategic pentru dezvoltare CAEN 2932 – Fabricarea altor piese și accesorii pentru autovehicule și pentru motoare de autovehicule
  Mediana  marja EBITDA , 2016
Primele 100 companii din România – CAEN 2932 5,4%
Primele 100 companii din Polonia, Cehia, Ungaria – CAEN 2932 7%

Sursa: TPSoft.ro si baze de date internaționale

În baza unei marje EBITDA de 5,4%, valoarea maximă a împrumutului care poate fi luat cu deducerea integrală a dobânzii este de 13,5% din veniturile din exploatare ale companiei (notă: s-a luat în calcul un împrumut în euro cu dobândă de 4%). În prezent, pentru o companie care ia un împrumut în valută de la o parte afiliată cu dobândă de 4%, cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile dacă gradul de îndatorare este cel mult 3 (raportul dintre capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an și capitalul propriu).
CAEN 2932 – Fabricarea altor piese și accesorii pentru autovehicule și pentru motoare de autovehicule. Din primele 100 companii românești CAEN 2932, cu o cifră de afaceri de minimum 1 milion de euro și peste de 50 de angajați, doar o singură companie se poate încadra în categorie ”contribuabil independent”. După noile reglementări, aceasta este singurul care își va putea deduce integral costurile de îndatorare, indiferent de mărimea împrumutului.
Din cele 100 de companii analizate, 13% au EBITDA negativ, deci nu sunt eligibile pentru deducerea dobânzii în cazul niciunui împrumut (fie de la partea afiliată, fie de la bancă).
Clasamentul s-a făcut în funcție de cifra de afaceri 2016; EBITDA reprezintă profitul înainte de dobânzi, impozitare și amortizare. Marja se calculează prin raportarea la veniturile din exploatare; mediana este valoarea sub care se înregistrează 50% din mulțimea analizată.

 

Ce se întâmplă cu deducerea cheltuielilor cu dobânzile (dacă se aplică noile reglementări propuse)
Din 2018 În prezent 
Deducere integrală doar pentru contribuabili independenți
Deducere integrală pentru contribuabili independenți, deducere integrală pentru contribuabilii afiliați care iau împrumut de la instituțiile de credit / financiare nebancare și deducere limitata la 4% pentru împrumuturile în valută și 1.75% pentru împrumuturile în lei pentru contribuabilii care iau împrumut de la partea afiliată, dacă datoriile peste un an nu depășesc de trei ori capitalurile proprii
Restricții pentru orice tip de împrumut în cazul unui contribuabil afiliat (sub un an/ peste un an)
Restricție doar pentru împrumuturi peste un an în cazul contribuabilului afiliat, în anumite condiții
Restricțiile nu țin cont de gradul de îndatorare
Restricții se aplică doar dacă gradul de îndatorare este mai mare de 3 (raportul între împrumut pe termen lung și capitaluri proprii) sau negativ
Deducerea nu se acordă, sub nicio formă, companiilor care înregistrează pierderi (EBITDA negativ)
Deducerea nu este condiționată de pierderi
Restricțiile se aplică indiferent dacă împrumutul este acordat de o parte afiliată sau de o bancă/ altă instituție de credit / instituție financiară
Restricții se aplică doar în cazul împrumuturilor contractate de la o parte afiliată, în anumite condiții
Restricții – plafon la deducerea costului de îndatorare: 200.000 de euro sau maxim 10% din EBITDA
Restricții – Plafon la deducerea dobânzii: 4% pentru împrumuturile în valută și 1,75% pentru împrumuturile în lei

Text apărut pe contributors.ro, noiembrie 2017. Autor, Adrian Luca, TPS

Pe aceeași temă, puteți citi și declarația lui Adrian Luca preluată de digi24.ro

Poziția TPS - Adrian Luca a fost preluată ulterior și de ziare.com (februarie 2018)

Comisia Europeană a transmis joi, 21 septembrie, un mesaj foarte clar despre cum ”opțiunea preferată de Comisie este baza comună consolidată de impozitare a companiilor (CCCTB)”, un mesaj care este, în același timp, foarte ... diplomatic despre acea propunere a impozitării cifrei de afaceri giganților din domeniul internet (propunere denumită ”taxă de egalizare” lansată de Franța și asumată în total de 10 state membre, inclusiv România - vezi comentariul TPS din 19 septembrie).

Sunt puține detalii disponibile în acest moment referitor la taxa de egalizare, astfel încât ne e imposibil să spunem exact cum va funcționa în practică până când ideea nu va prinde substanță. Se pun încă multe întrebări despre cum ar putea arăta o astfel de impozitare. Spre exemplu, cum definim companiile din industria digitală sau activități digitale. Ce intră în acea ”cifră de afaceri” și cum variază acesta în funcție de diverse modele de afaceri?

Baza comună consolidată oferă o bună bază pentru rezolvarea provocărilor majore, oferind un cadru sustenabil, robust și corect pentru impozitarea tuturor marilor companii în viitor. Având în vedere că acestă propunere este în plină dezbatere între statele membre, impozitarea din industria digitală poate fi ușor inclusă în forma finală a noilor reglementări” se mai arată în comunicarea de la Bruxelles.

De asemenea, se poate vedea, încă o dată presiunea politică pusă asupra unui domeniu care altă-dată era doar tehnic – evaluarea tranzacțiilor intra-grup. Vezi titluri precum ”ce este transfer pricing și cum poate fi folosit de companiile din industria digitală pentru a reduce factura fiscală”, ”transfer pricing folosind proprietatea intelectuală într-o companie digitală” sau ”ce este un sediu permanent și cum poate fi actualizat acest concept pentru a include economia digitală”.

 

Propunerea este una practică. Nu pune în discuție preocuparea esențială pentru CCTB și CCCTB. Aceasta va demonstra angajamentul nostru pentru a impozita corespunzător companiile din economia digitală, într-un mod care să reflecte activitatea lor reală în UE”. Așa se încheie scrisoarea de o pagină transmisă pe 16 septembrie la Comisia Europeană sub semnătura a 10 miniștri de Finanțe din statele membre, inclusiv România. (scrisoare în forma originală se găsește aici)

Propunerea în cauză se referă la ”o așa-numită «taxă de egalizare» pe cifra de afaceri” care ar aduce impozitarea giganților internet la nivelul impozitului pe profit din țările unde se realizează veniturile. ”Sumele obținute vor reflecta o parte din ceea ce aceste companii ar trebui să plătească sub forma impozitului pe profit” spune scrisoarea.

Scrisoarea, după cum se știe (vezi și articolul TPS din 14 septembrie – Acum știm ce armonizare vrea Euroopa. Dar ce vrem noi?) este inițiată de Franța, în contextul în care Parisul a pierdut în instanță procesul avut cu Google pentru așa-zise impozite pe profit neplătite, estimate la peste 1 miliard de euro (un caz tehnic clasic de transfer pricing- vezi rubrica TPS, studii de caz - cu deja clasice implicații politice).

Faptul că a raliat și Germania în susținerea acestei soluții agresive de impozitare a ... veniturilor arată determinarea Franței în a da o lecție de supremație fiscală, indiferent de costuri (e de așteptat că au avut loc negocieri serioase). Cât privește ceilalți semnatari – vorbim de un grup de economii importante, Italia, Spania, Austria, dar și de economii mici – Grecia, Portugalia, Bulgaria, Slovenia, România – practic aceștia au, într-o măsură mai mare sau mai mică, suficiente vulnerabilități financiare pentru a nu-și permite un conflict cu părinții europeni.

De notat absența dintre semnatari a Poloniei, cea mai mare economie din Est, deși Franța transmite că are acordul tacit al celei mai mari economii din Est pentru acestă inițiativă.

Nu e clar când și mai ales cum ar putea să iasă practic o asemenea propunere. Chiar și inițiatorii recunosc, voalat, că problema are multe fațete, de ordin tehnic, politic, juridic. ”Cerem Comisiei să exploreze opțiuni de compatibilitate cu legislația UE și să propună soluții efective”.

Dar un alt detaliu care merită menționat este că, dacă acestă scrisoare conține o singură data referire la ”așa-numita taxă de egalizare” (care ar trebui să fie eroul principal), în schimb trimite de două ori la baza comună consolidată de impozitare a companiilor (defalcată pe cele două etape – CCTB și CCCTB),  soluție apelată ca ”folositoare” și ”esențială”.

Altfel spus, scrisoare se transformă într-o susținere deschisă a acestui proces revoluționar care este CCCTB, și despre care știm deja că va intra în procedură accelerată de adoptare, prin majoritate calificată – cum a anunțat chiar președintele Comisiei Europene în discursul său despre Starea Uniunii (cu cei 10 semnatari, se apropie de voturile necesare. În orice caz, grupul opozanților, condus de ambițioasa, dar totuși mica Irlanda, poate fi ușor izolat).

De altfel, și Comisarul pe Finanțe, Pierre Moscovici, a lăsat să se înțeleagă, într-o intervenție avută luni, 18 septembrie, la canalul american CNBC, că tehnologia de impozitare ”corectă” a giganților (americani) din tehnologia informației se va găsi în interiorul CC(C)TB.

Așadar, tot acest zgomot în jurul taxei pe venit poate fi, în final, o mizanscenă (mai neortodox spus – un fel de-a arăta pisica) prin care Franța, Germania etc. să se asigure de implementarea fără multe comentarii a CCCTB (cel puțin e o impozitare pe profit, nu-i așa?).

Până una alta, România găsește, fără alte comentarii în afară de folositor și esențial, acest nou cadru care aduce pe același plan fiscal economiile europene, indiferent de nivelul de dezvoltare. Dar, dacă tot e vorba de mesaj, credem că interesul economiei noastre, mai ales într-un context european de natura nisipurilor mișcătoare, nu era să arate pisica.