Pentru a înțelege prețurile de transfer ai nevoie să înțelegi tabloul general al conexiunilor din interiorul grupului comercial analizat:  de ce apar/care este rolul lor, cum se încadrează aceste conexiuni în modelul de afaceri al grupului.

În mod similar, provocările fiscale ale acestui grup numit Uniunea Europeană nu pot fi înțelese fără decriptarea relațiilor care se formează în noul context (post Brexit, globalizare etc.), relații care vor defini funcțiunile și riscurile asumate de filialele grupului (a se citi statele membre) în toate domeniile.

Ne oprim astăzi asupra domeniului industriei navale europene, pornind de la o știre cu implicații pe termen lung - recentul scandal scandalul STX dintre Franța și Italia. Poftă, pardon, lectură bună!

 

Vară europeană: italianul se bate pe tăieței cu francezul, francezul se bate pe bărci cu italianul, românul se bate singur

Astăzi, 1 august, se consumă un episod cu o semnificație aparte în construcția acelui meniu unic care se cheamă noua Europă. După ce săptămâna trecută Franța și-a naționalizat strategic cel mai mare șantier naval (STX-Saint Nazaire) doar pentru a nu lăsa pachetul majoritar pe mâinile constructorului italian concurent Fincantieri, ministrul francez al Economiei se întâlnește la Roma cu omologul său pentru a găsi o soluție împăciuitoare, o mediere europeană între interesele naționale.

Bun, veți zice, s-au mai văzut naționalizări în Vest (francezii au o tradiție de a bloca privatizările strategice și când e vorba de iaurt sau oranjadă), se mai ceartă frații între ei și, în definitiv, om fi noi europeni, chiar de gintă latină, chiar cu industrie navală, dar povestea asta e la altă masa, ce treabă are cu noi…

Nu vă grăbiți, mai bine instalați-vă comod! Iar dacă aveți un Beaujolais cu o porție de paste bine făcute la îndemână, atunci și mai bine veți înțelege despre ce e vorba. O recomandare – întrebați mai întâi cine e bucătarul!

Săptămâna trecută, un anume Maurizio Landi, bun bucătar bolognez și falit proprietar de pensiune în Piazza Maggiore din orașul natal, a încins facebook-ul conaționalilor cu aventura lui franțuzească. Acum trei luni a găsit să se angajeze la un restaurant în Beaujolais, lângă Lyon. Toate bune: lui îi place să foloseacă celebrele vinuri franțuzești, francezilor le plac celebrele spaghete… doar dacă sunt ținute mai mult la cuptor, mai puțin „aldente”, mai bine făcute, cum am spune noi! Curând atmosfera se încinge – clienții încep să lase pastele în farfurie și reclamațiile în condică. Il cuoco Maurizio spune că a făcut suficiente concesii gustului francez, dar… totul până la paste! Un episod, altminteri previzibil, a pus capac – înainte să plece în ziua liberă, a pregătit un sos ragu ca la mama acasă. Când s-a întors a aflat că patronii îl serviseră cu spaghete cum le plac francezilor. Era deja prea mult. Degeaba le-a tot predicat – la noi, în Bologna și, altminteri, în toată lumea civilizată, ragu se servește la tăieței (tagliatelle). Maurizio a trântit ușa, în mii de like-uri ale mândrilor săi conaționali – iată un italiano vero care nu se vinde pe o farfurie de paste gătite … franțuzește.

Pentru italieni, acestă poveste culinară a venit ca confirmare a proverbului ”Non c’è due senza tre”, cum amintea un editorialist al prestigiosului ziar la Stampa. Noi am zice – ”un necaz nu vine niciodată singur”. Italienii, mai optimiști, au nevoie de două ca să se îngrijoreze că vine și al treilea. S-au apucat să numere necazurile din ultima săptămână venite pe filiera Macron, noul și atât de tânărul președinte al vecinilor. Mai întâi, de la Paris a venit cu un plan legat de Libia, fără să-i întrebe și pe italieni, cei care sunt cei mai afectați de valul de imigranți de peste Mediterana (ca să nu mai spunem că francezii și nu italienii au agitat apele în Libia, acum 6 ani).

Dar cel mai greu au resimțit italienii acest afront al naționalizării STX. În milioane de like-uri ale compatrioților săi, președintele Macron decide să ridice deținerea statului de la 33 la 100% la șantierul naval de la Saint Nazaire, anulând practic un acord la care se ajunse în ultimele zile ale mandatului predecesorului său, ca acționar majoritar să devină (prin deținere directă și indirectă) grupul italian Fincantieri.

Mai direct mai pe ocolite, opinia publică franceză rezonează emoțional la retorica din jurul acestui șantier francez glorios cu o istorie care merge până la 1861, care face cele mai mari pacheboturi, singurul care, la o adică, ar putea construi următorul (deocamdată au unul) port-avion francez, printre ultimele perle ale industriei naționale, unde mai lucrează 2500 de oameni, și deci care nu se poate lăsa la discreția unui competitor italian (efectiv cei doi impart aceeași piață) care mai are și un acord de colaborare cu cel mai mare producător naval chinez (de stat, desigur). Pe scurt, mergem cu italienii, dar nu le dăm decât 50%!

Bravo, strigă italienii ca la operă, dar acum un an, când coreenii de la STX, intrați în faliment, v-au anunțat că nu mai pot păstra Saint Nazaire, voi, francezii, ați venit la noi, italienii, să-l cumpărăm, pentru că nimeni altcineva nu vă mai făcea o ofertă. Fincantieri al nostru este și la noi sub controlul statului (cca 60%) și la noi e perla industriei, cu peste 7000 de vapoare într-o istorie care a început când nici nu începuserăți voi Revoluția, la 1780, care face, tot la fel, bijuterii inginerești, de la pacheboturi la portavioane (un pic mai mici, poate, dar tot portavioane). Chinezii sunt parteneri de afaceri (până una-alta, ei au forța să cumpere) nu le dăm tehnologia! Și apoi nu înțelegem de ce noi, frați europeni, nu avem voie să deținem nici 51% la un șantier francez, dar 10 ani nu ați avut nicio problemă când cu două treimi din acțiuni au fost un grup … coreean. Se presupune că europenii trebuie să concureze cu restul lumii, nu să se bată între ei! Unde mai este proiectul European de care vorbim atât?

De fapt proiectul European există, e la locul lui, și aceste zbateri sunt un semn că … se lucrează la el. Deocamdată, acestă afacere STX s-a împotmolit într-un banc de nisip politic. Că e vorba de nave, că e vorba de auto, de cercetare, ori de taxe etc., Europa vrea (1) eliminarea concurenței interne, vrea jucători puternici europeni: își dă seama că în competiția internațională nu poți rezista doar amintindu-ți de perlele naționale, oricâte sute de ani ar avea în spate … pur și simplu nu așa se navighează astăzi pe oceanul globalizării. Mai direct, mai printre rânduri, asta spune și Cartea Albă a Europei lansată fix acum cinci luni, cu ale ei cinci scenarii, din care rămâne unul singur – rezistăm doar punând la comun resursele și politicile – economică, monetară, fiscală, energetică, militară… poate chiar culinară, la nevoie.

Cu un mesaj, fără îndoială, european se duce astăzi trimisul președintelui pro-european de la Paris într-o capitală pro-europeană cum e Roma. Un mesaj pro-apărare comună europeană care sună cam așa – nu putem să ne mai concurăm între noi, fiecare să facă submarinele lui, protavioanele lui, bărcuțele lui, ne trebuie un proiect de tip Airbus pe mare! Suntem frați, doar că am vrea ca noi, francezii, să avem cârma dacă se poate.

Îmi imaginez că negocierile nu vor fi deloc discuții frățești la o terasă cu Nastro Azzurro în față, că va fi o bătălie cu gloriile și orgoliile pe masă. (2) Franța și Italia vor încerca să fie ca în ”fabula” lui Maurizio și a tăiețeilor lui dintr-un restaurant francez de provincie, fiecare căutând să-și ia cât mai multe like-uri naționale, dar uitând, pentru moment, cât de mult îi ajută piața comună europeană. Până la urmă balanța se va înclina de partea celui care e mai tare în finanțe, cine e mai solid politic la el acasă (nu e cazul nici la francezi, nici la italieni), cine e mai bine văzut de Germania (cea care, evident are și ea șantierele ei și, în general, nu poate fi exclusă din niciun proiect de Airbus, că e în aer, la sol ori pe apă).

Cu acest episod naval în față, nu pot să nu mă gândesc cum vor arăta negocierile europene de ordin fiscal, de tipul cine să încaseze cele mari venituri când se va trece la baza comună comună consolidate de impozitare a companiilor europene (CCCTB). E acolo un algoritm care, în mod evident, lucrează în favoarea celor care dețin plus-valoare, substanță economică și nu a celor care nu-și asumă decât riscul unei forțe de muncă ieftine (despre algoritmul CCCTB, puteți citi aici). Amintesc în treacăt că deja e un conflict mocnit între italieni și francezi pe tema impozitelor pe care ar trebui să le încaseze de la Google, de la baza irlandeză a gigantului american. Vedeam anul trecut cum, francezii, dar și italienii, își persiflau colegii britanici (încă nu se pronunțase Brexit-ul) că au ajuns la înțelegere cu Google. În primăvară, și italienii au adoptat calea negocierii, lăsându-i descoperiți pe francezi, care au mers în continuare pe procesul de la care așteptau impozite suplimentare de peste un miliard de euro. Doar că statul francez tocmai a primit de la Tribunalul administrativ din Paris sentința că Google nu trebuie să plătească nimic. Procesul continuă cu recurs ”din principiu”, dar statul francez se arată acum și … deschis la negocieri. Negocieri în care nu are cum să nu se atingă și subiectul CCCTB! (studiu de caz, cu detalii tehnice în premieră tehnice, aici).

Mă opresc aici, pentru că, în mod natural, ar urma întrebarea, dar noi, românii, unde suntem în acest peisaj? Și, în mod fatal, ar urma același răspuns – undeva, acolo, la marginea Europei.

În ultima jumătate de an, mi s-a părut incredibil că suntem blocați în tot felul de aventuri fiscale, fără să ne punem problema – dar ne potrivim cu ce se discută acum în Europa, am auzit de ideea asta de politică fiscală comună, înțelegem că vom concura de la egal la egal cu germani, francezi, italieni, polonezi…?

Astăzi, mi s-ar părea incredibil să aud că România ar avea un plan de racordare a industriei navale la proiectul european industrial. Asta în condițiile în care două șantiere navale (Brăila și Tulcea) sunt acum, indirect, sub umbrela italienilor de la Fincantieri (preluate de la STX). (4)

Astfel de crize de facere ale noii Europe rămân cele mai bune oportunități de-a ne stabili o minimă identitate fiscală, industrială etc., de-a ne valorifica mai bine în proiectele comunitare. Dar poate mai la (o) toamnă să deschidem și noi cărțile (albe) europene, acum e vară… Și , orium, dacă nu ne trezim noi, o să ne trezească Europa spunându-ne – stați liniștiți, am hotărât noi pentru voi!

Note:

(1) Vrem, nu vrem, când zicem Europa ne gândim la un act de voință (via Bruxelles) al părinților fondatori, în special Franța și Germania.
(2) Cum arăta și articolul din La Stampa, în momente de tensiune Europa se întoarce în trecut: să nu-și aducă aminte italienii că au multe pe inimă, că până la urmă Gioconda e a lor (da, poate că Leonardo cu mâna lui le-a dat-o francezilor, dar … orișicât), că rața cu portocale e invenția lor folosită de alții, că ei nu sunt ca alții care au dat numele bideului dar refuză să-l folosească, că ei nu sunt doar o simplă destinație de vacanțe, cum le place altora să-i vadă, că ei au avut un politician (florentinul Capponi) care acum 500 de ani și mai bine nu s-a sfiit să-i zică de la obraz unui rege francez care amenința că sună trompetele războiului: ”dar și noi avem clopote de care să tragem”etc.
(3) De notat că există, totuși, o imagine realistă și între francezi, chiar din partea sindicatelor – în definitiv, statul nu se pricepe la vapoare, e nevoie de un partener industrial și comercial pentru a rămâne pe linie de plutire.
(4) Autorul declară că nu are relații comerciale cu nicio companie din domeniul construcției navale.

Actualizare, 2 august: după întâlnirea dintre ministrul francez al Economiei și omologul său italian, părțile și-au mai dat răgaz să reflecteze la o soluție încă două luni. Subiectul este en marche, cum s-ar spune.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2017. Autor Adrian Luca, TPS

Internautul care dă un google după ”France-negocier-Google” (Franța-negociere-Google) va avea surpiza să găsească mai întâi  în diverse variante, știrea că ”Franța propune.../nu exclude.../ gata să.../ministrul bugetulului vrea să negocieze cu Google” (25 iulie 2017), pentru ca, imediat mai jos să dea peste ”Franța nu vrea să negocieze cu Google ” (2 februarie 2017).

Dar algoritmul de căutare și-a făcut datoria, sursele sunt de încredere, așa că nu e nimic în neregulă. În definitiv, în cinci luni, se pot schimba multe în ziua de azi: între timp, Franța are un nou președinte – dl. Macron, un pragmatic european, iar Google are confirmarea din partea Tribunalului administrativ din Paris că nu are de plătit impozitele suplimentare de 1,115 miliarde euro, cât îi cerea deunăzi guvernul-care-nu-vrea-să-negocieze-cu-Google.

În secțiunea noastră studii de caz prezentăm pe larg acestă decizie prin care Instanța explică de ce Google Irlanda (cea care operează Google pentru întreaga Europă) nu are sediu permanent în Franța, deci nu trebuie să plătească impozite suplimentare pe lângă cele plătite în prezent de societatea Google France. (Eroarea 404 – de ce (nici) francezii nu au găsit ”sediu permanent” la Google).

Bine-bine, va continua poate internautul nostru să se întrebe, dar ce mai e de negociat acum, după decizia instanței? Negocierea n-ar ar fi avut mai mult sens să se poarte înainte să se ajungă la un proces? Cum ar fi spus marele romancier francez Balzac – ”chiar și un aranjament prost este de preferat unui proces bun” (Iluzii Pierdute).

Culmea e că ministrul francez al Acțiunii și al Conturilor Publice (fiecare guvern cu literatura lui, dar, în esență, e vorba de ministrul responsabil cu bugetul) vine și spune ”vom face recurs la acestă decizie pentru că e o chestiune de principiu, dar ... dacă Google este gata să intre într-un demers sincer pe lângă guvernul francez pentru a-și regulariza situația într-un cadru de acord tranzacțional inteligent pentru companie dar și pentru finanțele publice, ușa noastră este deschisă. E de preferat un bun acord unui proces prost”(s.n.) 

Ce să se ascundă în spatele acestei actualizări a lui Balzac, acestei noi perspective asupra conceptului de negociere fiscală?  

Chiar dacă răspunsul nu se găsește pe Google, poate fi intuit punând piesele cap la cap în tabloul general, așa cum ne place nouă să spunem în transfer pricing.

După ianuarie 2016, când Fiscul britanic a anunțat încheierea unui acord cu Google pe doar 130 de milioane de lire pentru încheierea disputei fiscale, a devenit clar că acest caz Google este o piatră de încercare pentru administrațiile fiscale din toată Europa, în condițiile în care fiecare se confrunta cu același model de afaceri al gigantului IT - facturarea tuturor serviciilor publicitare Adwords în Irlanda.

Francezii au înțeles miza politică și au anunțat că joacă pe cartea procesului în instanță (în mod evident, Google a contestat impunerea la plată retroactivă a miliardului de euro). Mai mult, în mai 2016, când actualul președinte Macron era ministrul Economiei, a venit știrea unei percheziții de proporții la birourile din Paris. (vezi ”Operațiunea laleaua” sau cum caută francezii ”transfer pricing” pe Google).

A fost mobilizată o forță de nu mai puțin de 96 de procurori și experți în informatică, dar nici până acum nu e clar care sunt efectele. După cum reiese din decizia din iulie 2017, mailurile/documentele interne ridicate de autorități au scos la iveală că angajați ai Google France se apelau între ei cu titulatura Sales Representative (agent de vânzări) sau Account Manager (responabil conturi clienți), ceea ce tot nu a fost suficient pentru a se demonstra că birourile din Paris sunt sediu permanent al Google Ireland (care ar fi avut consecințe în reclasificarea activității și implicit impozite mai mari – vezi studiul de caz).

Dar lucrurile aveau să se complice pentru francezi încă mai devreme de acestă decizie. În mai 2017, de la Roma a venit știrea păcii fiscale încheiate de autoritățile italiene cu Google pentru 306 milioane de euro, după ”mai bine de un an de negocieri”. O negociere și nu un divorț în stil italian – iată o presiune suplimentară pentru Parisul care nu vroia să negocieze, dar, în mod evident, trebuia producă rezultate în ochii opiniei publice.
Acum, după verdictul din instanță, astfel de rezultate par de-a dreptul ”iluzii pierdute”. Și totuși ...

Dacă disputele cu Google ori se pierd, ori se negociază, înseamnă că nu există soluții naționale pentru ceea ce așteaptă administrațiile fiscale, în interiorul actualelor legislații. Iată încă un argument politic în plus pentru urgentarea adoptării soluției europene. Soluție care poartă un singur nume și care este în faza finală de negociere la nivelul Uniunii Europene – baza comună, apoi consolidată, de impozitare a companiilor (CCCTB).

Câștigând în instanțe naționale, Google și celelalte mari grupuri multinaționale nu pot decât să se pregătească mai repede pentru a face față unui singur set de reguli la nivel european prin care se va judeca administrativ substanța economică, funcțiunile, riscurile asumate de filiale grupului, argumentele în baza cărora se va face alocarea profiturilor pe filiale. (aici, despre algoritmul CCCTB)

Încă de anul trecut, Google își arăta în Parlamentul European îngrijorarea că prin CCCTB îi vor crește costurile de oprerare în fiecare stat membru UE. Francezii sunt motorul principal în repunerea CCCTB pe agenda Comisiei Euroepene (Comisarul pe probele fiscale, Pierre Moscovici, este, totuși, francez). Iată că subiecte de discuție se găsesc, pentru că, vorba ministrului Acțiunii, e de preferat un acord bun ...

În ultima jumătate de an, coaliția majoritară aflată la guvernare a lansat o serie de propuneri fiscale care vizează mai mult decât nivelul de impozitare (cât se impozitează) și merg până la chestiunea de fond a structurii impozitării (ce, cum se impozitează). Vorbim de trecerea la impozitul progresiv, globalizat, pentru persoane fizice, respectiv înlocuirea impozitului pe profit cu unul pe cifra de afaceri, pentru companii, altfel spus - măsuri radicale, menite să schimbe însăși filozofia fiscală.

Este îngrijorătoare lipsa dezbaterii, a dialogului autorități-mediu de afaceri/contribuabili pe marginea unor teme de asemenea anvergură, dar și ”deficitul” de analize de oportunitate ori studii de impact. Este o situație care poate degenera ușor într-o criză de încredere contribuabil-autorități, punând în pericol stabilitatea câștigată atât de greu de economia românească.

TPS consideră că doar prin conlucrare se pot găsi soluții adecvate contextului actual prin care sistemul fiscal să fie pus, în mod mai eficient, în slujba dezvoltării economiei. Din discuțiile cu partenerii și clienții noștri, am adunat mai jos argumente pentru renunțarea la propunerea generalizării impozitului pe cifra de afaceri, pe care o considerăm echivalentul unei aventuri fiscale.

1. Un calcul pentru confortul psihologic al contribuabilului. A dat sub 40%

Înaintea unor analize sofisticate, prima reacție a unui întreprinzător ca și a unui director financiar este de a face un studiu de impact simplu și rapid – generează afacerea mea o marjă de profit (la nivel operațional, așadar) de minimum 3% pe an ca să pot fi sigur că nu ajung să aduc bani de acasă pentru a-mi plăti impozitul pe vânzări? (fără a mai vorbi de celelalte)

Am avut curiozitatea să facem un asemenea calcul la nivelul primilor 10.000 de jucători din economie, după cifra de afaceri. Cu o plajă de valori între 19 miliarde și 14 milioane lei, acest grup realizează în total 80% din cifra de afaceri de la nivelul economiei [1].

După trei ani (2013-2015), din 10.000 cei mai mari, mai puțin de 40% (3.881) au obținut în fiecare an o marjă de profit de minimum 3%, având astfel un confort psihologic că ar avea resurse să-și achite măcar impozitul pe afacere. Pentru 50% din acești performeri, rata profitului operațional nu trece de 9%.

Domeniile-fanion ale industriei din acest moment, care asigură exporturile României ar pierde mai bine de jumătate din membri pe drumul conformării la taxa pe vânzări. Sau, altfel spus, pentru ei conformarea ar avea un preț – pierderi cronice (din tehnologia informației, în segmentul performerilor rămân 121 de companii din 223, inițial/ în automotive – 55 din 126/în echipamente electrice, 36 din 86).

De ce se întâmplă acest lucru? Răspunsurile trebuie căutate la nivel maco, în specificul unei economii unde profitul nu vine la pachet cu vânzările mari, atâta timp cât valoarea adăugată produsă este mică, pentru că nu este stimulată investiția pe termen lung. Răspunsuri se pot găsi și la nivel micro, în urma unor audit-uri caz cu caz, care să țină cont de riscurile și funcțiunile fiecărei afaceri.

2. Despre corectitudine (și) în fiscalitate

Un impozit pe vânzări care nu ține seama de contribuția factorilor de producție (forța de muncă, capital) și practic de riscurile asumate de contribuabil ajunge să-i penalizeze în primul rând pe cei mai vulnerabili jucători din economie. Prin nerecunoașterea fiscală a pierderilor inerente din primii ani, start-up-urile vor fi descurajate să aleagă pe terenul inovației tehnologice (soluție pare să fie, totuși, trecerea la CCCTB).

IMM-urile vor primi o lovitură suplimentară când își vor vedea factura încărcată disproporționat față de marii competitori (jucătorii mici nu au forța să meargă direct la furnizor și apelează la un lanț de intermediari, la costuri în care se va regăsi o taxă plătită de mai multe ori pe aceeași sumă).

Dacă acționează după un modele de afaceri prin care dau întâietate vânzărilor de masă și nu profitului net, de asemenea vor fi penalizate (comparativ cu un producător jucător din industria de lux, să spunem).

Incorectitudinea se va simți însă în primul rând prin aplicarea aceleiași unități de măsură, fără să fie luate în considerare marjele de piață pe care, în mod obiectiv, un domeniu de activitate le are față de altul. În mod realist, nu ne putem aștepta la introducerea a zeci de diferențieri de impozitare în funcție de profitabilitatea sectorului (ar însemna o complicare a sistemului care, altminteri, se dorește a fi simplu).

În contextul european de care vorbeam, trebuie precizat că este exclusă posibilitatea unei discriminări pozitive pentru micii comercianți în materie de taxe pe vânzări. Comisia Europeană tocmai a respins schema Poloniei de a aplica o taxă lunară pe vânzări în retail, pe motivul că afectează concurența, atâta timp cât se mergea pe diferențieri, pe plafoane de CA. [Bruxelles, iunie 2017].

3. În Europa, impozitul pe profit se schimbă, dar ... rămâne

Cadrul fiscal internațional este în ultimii ani într-un proces de transformare care stă sub semnul unei cooperări fără precedent între administrațiile naționale împotriva ”erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor” (așa-numitul proiect BEPS lansat de G20/OECD – a se vedea inclusiv declarația finală G20, Hamburg, iulie 2017).

Schimbarea presupune adaptarea sistemului astfel să împiedice competiția fiscală neloială, iar impozitarea profitului companiilor să se facă acolo se derulează activitatea economică, în funcție de valoarea creată. Pe de altă parte, Comisia Europeană a preluat acest principiu pentru a duce într-o nouă fază proiectul de integrare comunitară. Se urmărește transparență totală privind activitatea economică derulată și impozitele pe profit plătite de grupurile europene în fiecare stat membru [2], dar și realizarea unei baze comune consolidate de impozitare a profitului companiilor (CCCTB). [3]

Aceasta va avea caracter obligatoriu doar pentru toate filialele grupurilor europene mari, dar ținta este ca noul sistem să fie preluat practic de toate companiile europene, în schimbul unui program generos de deduceri fiscale pentru cercetare-dezvoltare. În baza noii abordări europene, cele mai recente analize de la Bruxelles plasează CCCTB în rând noilor surse permanente proprii ale bugetului UE. [4]

4. România, trei sisteme?

Studii recente derulate la nivel de FMI și ONU arată că România face parte din grupul țărilor emergente care, în ciuda declarațiilor populiste, nu doar că nu sunt afectate de fenomenul mutării profiturilor, dar, pe ansamblu, chiar se pot numi câștigător net de pe urma acestuia [5]

Fără îndoială însă că și România trebuie să se ralieze programului BEPS și, cu atât mai mult, să adopte legislația europeană în materie. Dar, așa cum arătam mai sus, în ciuda controverselor pe care le naște impozitul pe profit, nici G20, nici UE nu își propun anularea acestuia, ci doar o revizuire a modului de aplicare.

Prin adoptarea Propunerii, România și-ar îngreuna în mod artificial legislația și procedurile fiscale (și așa stufoase), erodându-și poziția în clasamentele internaționale ”doing business”. Spre exemplu, guvernul va trebui să se asigure că acele peste 90 de tratate bilaterale încheiate de România pentru evitarea dublei impuneri răspund atât cerințelor BEPS, dar și scopului principal, care este tocmai asigurarea unei impozitări corecte a veniturilor în activitățile transfrontaliere.

În același timp, după adoptarea noilor directive europene, România are șanse de a crește confuzia în rândul investitorilor, adoptând ... trei tipuri de legislație în materie de impozitarea companiilor (”obligatoriu CCCTB”, pentru filialele marilor grupuri europene/ ”opțional CCCTB”, pentru companiile care aleg baza de impozitare și super-deducerile oferite de Bruxelles/respectiv ”impozit pe cifra de afaceri”, pentru IMM-urile care aleg să facă afaceri în afara celor două categorii de mai sus).

5. ”Modeștii Europei” - din cinci investitori, a mai rămas unu. Să-l taxăm pentru curaj?  

În acest moment, preocuparea principală a autorităților ar trebui să fie legată de stabilire a unei identități fiscale în peisajul European post-CCCTB (subiect nepus pe agenda publică de nicio guvernare în ultimii doi ani), de crearea unui climat investițional de încredere, favorabil investițiilor cu valoare adăugată mare.

Pe fondul presiunii salariale, în condițiile unui deficit de forță de muncă calificată, competitivitatea prin costuri începe să nu mai fie principalul magnet pentru investiții, mai ales în domeniile cu productivitate scăzută.

Statistica arată că evoluția ascendentă a economiei din ultima perioadă nu se datorează creșterii investițiilor. Din contră, formarea brută de capital fix a avut o contribuție negativă la creșterea PIB real pe ansamblul anului 2016 (-0,8 puncte procentuale). [BNR, Raport asupra inflației, mai 2017]

Actuala Propunere nu-și putea alege un moment mai inoportun pentru a transmite investitorilor un mesaj de instabilitate, impredictibilitate, complexitate.

Prin impozitul pe cifră de afaceri nu doar că se elimină, prin definiție, stimulentele fiscale pentru reinvestirea profitului, dar practic statul nici nu va mai recunoaște efortul investițional făcut de antreprenor/acționari. Din nou se pune problema oportunității.

Rata (capacitatea) de autofinanțare în sectorul companiilor nefinanciare s-a plasat în anul 2016 sub media ultimilor ani, iar dinamica reală a creditelor pentru echipamente s-a atenuat gradual, apropiindu-se de zero în intervalul octombrie-decembrie. Pentru acest din urmă indicator, debutul anului 2017 nu a marcat nicio schimbare, stagnarea cererii de credite din partea firmelor fiind posibil să caracterizeze întregul trimestru I. În același timp însă, se remarcă susținerea mai pronunțată de care a beneficiat economia românească din partea capitalului străin, în condițiile în care influxurile nete sub forma investițiilor directe au crescut cu 1 miliard euro (ajungând la 3,9 miliarde euro – valoare record pentru perioada postcriză)”. [BNR, mai 2017]

În acest moment, ”doar o firmă din cinci realizează investiții, iar valoarea medie a investiției e de 420 mii lei/firmă, adică prea mica pentru capacități noi” [6]. Să mai notăm că, în cazul IMM-urilor, peste 80% din investițiile nete sunt finanțate din surse proprii [7].

Și o apreciere de ultimă oră venită via Bruxelles – România este încadrată, alături de Bulgaria, la categoria ”inovator modest”. Toți ceilalți 26 de membri UE sunt cel puțin inovator moderat.[8]
Cu inovații fiscale de acest tip avem garantat asigurat un loc pe scaunul modeștilor Europei.

În loc de concluzie

Credem că nu aduce niciun răspuns, nicio soluție o măsură fiscală fără fundament economic și mai degrabă populist. În România, e loc suficient de o reformă reală, în primul rând la nivelul relației autoritate-contribuabil [8] și nu mai e timp pentru a încerca pseudo-soluții, fără valoare-adăugată!
E momentul să vedem că, în jurul nostru, lumea fiscală se schimbă. Suntem pegătiți pentru ce va urma?

 

Note:
[1] Ordonarea s-a făcut în baza C.A. pe 2015. S-a folosit baza de date internațională Amadeus. Pentru datele sectoriale, s-a folosit baza de date națională tpsoft.ro. Pentru cifra de afaceri pe economie (2014), s-a folosit baza de date Tempo, INS
[2] Despre complexitatea noului cadru vorbește și următorul titlu – ”Convenția multilaterală de implementare a măsurilor privind acordurile fiscale, pentru prevenirea BEPS” – Paris, iunie 2017, cu România printre semnatari.
[3] Actualele proiecte de directive preconizează ca, într-o primă fază, baza comună de impozitare să intre în vigoare din 2019, urmând ca din 2021 să intre în aplicare consolidarea și apoi alocarea profiturilor către filiale, în baza unui algoritm care ține cont de vânzările, forța de muncă și activele implicate la nivel de filială.
[4] Cf. ”Future financing of the EU”, December 2016. A se vedea și ”Documentul de reflecție pe tema finanțelor europene”, Bruxelles, iunie 2017.
[5] În cazul României, câștigul ar fi undeva la 1% din PIB. A se vedea ”Global distribution of revenue loss from tax avoidance”, United Nations University, martie 2017
[6] Cf. ”Finanţarea investiţiilor: de ce este scăzută creditarea pentru firme?”, Liviu Voinea, vicegurvernator BNR, iulie 2017
[7] Cf. ”IMM-uri în economia românească în 2015”, INS, iunie 2017
[8] Spre exemplu, rămân încă neexploatate recomandările făcute de FMI în urmă cu un an pentru reformarea administrației fiscale în scopul creșterii colectării.

 

 

 

 

E de așteptat ca venirea dură a unui nou-guvern-PSD-care-să aplice-cu determinare-programul-de guvernare-cel-mai-ambițios-din-89-încoace să repună pe tapet ”soluția” introducerii IVG-ului (impozitului pe venitul global/gospodărie). Vorba vine că e de așteptat: rămân la părerea că, în lipsa unui sistem administrativ bine pregătit (la nivel de tehnică, legislație, proceduri, atitudine) introducerea unui regim fiscal prin definiție sofisticat este pur și simplu o loterie.

Nu știu cât de sensibil la argument poate să fie un nou-guvern-care-să aplice etc., dar, de câteva zile, mă frământă o întrebare – oare or avea timp, ocupați fiind cu determinarea, să citească mesajele străvezii care curg de la Bruxelles despre cum va arăta Europa (fiscală) a zilei de mâine? Vor înțelege că modul cum acționăm, cum jucăm acum este determinant pentru a ne stabili o identitate fiscală, atât de necesară în acest context european tensionat?

1. Pe terminalele de Bruxelles a apărut, săptămâna trecută, o propunere căreia însăși Comisia i-a pus de la bun început eticheta – ”dură” (tough). Sub titlul ”noi reguli de transparență pentru intermediarii schemelor de planificare fiscală” textul se adresează, la prima vedere, intermediarilor de tipul ”contabililor, consultanților, consilierilor, avocaților, bancherilor, agenților sportivi”, dar și direct acelor contribuabili ”suficient de deștepți să-și organizeze singuri propriile aranjamente/scheme de optimizare fiscală” (formulare preluată ca atare din acest uluitor film de 50 de secunde marca studiourile bruxelleze).

Vorbind de intermediari, vorbești practic de clienții lor, adică de contribuabilii europeni, companii și indivizi. Iar propunerea cu pricina îi caută pricină fiecăruia, democratic, fără discriminare după mărime, domeniu, tipul de impozit, de tranzacție, riscul pe care îl prezintă etc.

Așadar, dacă un intermediar european (I) și clientul său european recurg la aranjamente/scheme fiscale care duc la pierderi pentru bugetele de stat (”losses for governments”) trebuie ca, în cinci zile, să le raporteze autorității fiscale naționale. Doar așa ”ajung curați” (”come clean” – dacă doriți să revedeți filmulețul acela de 50 de sec, merită!).

Bun, vor zice cârcotașii, dar ce trebuie raportat, că practic orice poate fi interpretat astăzi, în epoca BEPS, ca aducând pierdere bugetului? (II) Corect, stimați cârcotași, pentru că propunerea spune – ”trebuie raportat orice aranjament trans-frontalier care conține una sau mai multe din acele hallmarks (marca, simbol generic) listate în propunere”. ”S-a mers pe ideea de hallmarks, că ar fi fost fără sens să se definească ce înseamnă optimizare fiscală agresivă”, admite cu nonșalanță Comisia.

Și așa urmează o listă în 18 puncte în care cuvântul de ordine este ... prezumția de vinovăție a contribuabilului. Puteți, de altfel, începe direct cu punctul 18 – trebuie raportate ”aranjamente care nu sunt conforme cu principiul valorii de piață (arm’s length /lungimea brațului) sau ghidul OECD de prețuri de transfer”. Tema apare și la punctul 6 - ”Acolo unde transferurile de plăți trans-frontaliere nu reprezintă valoarea adevărată/reală (true value) a activului cumpărat”.

Dar ce înseamnă valoare adevărată? Esența preturilor de transfer este să aproximeze valoare de piață in tranzactiile dintre persoane afiliate pe baza unor metode de analiză. Nu e o știință exactă, cum a observat însăși OECD. În baza prezumției de vinovăție aplicată aici, statul poate oricând, în acest moment, să conteste metoda aleasă de contribuabil, benchmarking-ul/ baza de comparație etc. și apoi să opereze ajustări, dacă e cazul. Dar cât de realist este să-i ceri intermediarului/contribuabilului să-și demoleze singur argumentele și să transmită o notificare la Fisc - știți, eu am stabilit o valoare reală, de piață, dar nu am ales corect ... piața! Citind lista în 18 puncte, mai că îți vine să-i întrebi direct - nu mai bine îmi spuneți dumneavoastră cu cine am voie să fac tranzacții și cu cine nu? Cât profit este permis?

Să fie aceste noi obligații care le are contribuabilul încă un argument pentru încheierea de acorduri de preț în avans (asa numitele APA), singurul mecanism prin care fiscul îți oferă certitudine fiscală?

Să mai notăm că sancțiunile pentru neraportare se lasă la latitudinea statelor membre. Aici ar fi prea prețios să vedem o interpretare a principiilor comunitare ale subsidiariatății și proporționalității. E mai degrabă vorba de un mesaj simplu și direct: miza acestei propuneri nu este nici sancționarea, nici măcar aplicabilitatea ei.

2. Comisia transmite că, pentru acestă măsură ”simplă și directă”, s-a inspirat din măsura 12 a planului BEPS de la OECD și modelele care ”funcționează” în Marea Britanie, Irlanda, Portugalia. Și ca să fim convinși că problema a fost bine studiată, comisarul Pierre Moscovici arată că ”de la introducerea regulilor acum peste 10 ani, în UK au fost aduse la lumină impozite în valoare de 12 miliarde de lire”. Dacă faci însă o minimă investigație pe net de unde vine suma asta, s-ar putea să ai suspriza să o și găsești, dar într-un raport al HMRC (Fiscul britanic) pentru ... 2004-2009.

Altminteri, nu stă nimeni la Bruxelles să ne spună (proiectul de directivă nu se oprește în detalii tehnice) că sistemul britanicilor (ei îi zic DOTAS – disclaimer of tax-avoidance scheme) funcționează cam așa: contribuabilul (companii, dar și persoane fizice, pentru că în UK lucrează IVG-ul) se duce la un consultant să-l întrebe dacă, pentru cazul său, există o modalitate legală prin care își poate reduce povara fiscală. Consultantul zice – ar fi ceva, dar vezi că o să anunț schema și la Fisc! Fiscul atribuie un număr la schema respectivă, cu acest număr consultantul se duce din nou la contribuabil și îi zice – când depui declarația anuală, trece și acest număr! Apoi contribuabilul n-are de făcut decât un singur lucru să aștepte cu ochii pe o listă de mii de numere de scheme ca niște serii de bingo, listă pe care Fiscul o actualizează periodic. Dacă omul își găsește numărul, e fericit, strigă bingo: o să primească o notificare că, în 90 de zile trebuie să returneze toate economiile de impozite pe care le-a făcut. Se cheamă notificare de plată accelerată și nu se pune în discuție, se poate doar intra în negocieri pe eșalonarea plăților. Sigur, contribuabilul poate face și contestație și dacă are câștig de cauză în instanță, poate primi suma înapoi, cu dobânzile aferente. Simplu, nu? (III)

Cârcotașii de care aminteam vor mai avea poate forța să mai întrebe – bun, dar de ce trebuie să copiem un sistem complicat venit dintr-un pol financiar global atât de dezvoltat cum e Marea Britanie (altminteri, tocmai au început tratativele pe Brexit!) și să îl aplicăm în România și, în general, în țări unde gradul de sofisticare a contribuabilului este redus?

3. Suntem la aceiași întrebare pe care Comisia și-o adresa retoric în ianuarie 2016 când lansa propunerea de directivă anti-avoidance – mai are nevoie UE de aceste măsuri când oricum o să fie relansat CCCTB?
CCCTB, adică baza comună consolidată de impozitare a companiilor, este Sfântul Graal al fiscalității europene, în condițiile în care ținta proiectului comunitar este, prin înseși principiile de înființare, înnăbușirea concurenței fiscale între statele membre. Un proiect care a început cu punerea în comun a cărbunelui și oțelului nu se poate desăvârși fără să fie puse la comun și politicile fiscale. Este o țintă extrem de ambițioasă, cu mize grele, și, până de curând nu s-a reușit convingerea marilor economii europene că nu există altă cale. Ce s-a schimbat între timp – a apărut cea mai mare criză de la înființarea CEE/UE, a mai apărut și Brexitul ... Politic vorbind, e o altă stare de spririt în rândul opiniei publice, cum arăta în toamna trecută chiar dl. Moscovici.

Sub semnul unei moralități în fiscalitate, publicul află că trebuie rezolvată chestiunea împrumuturilor hibride, că e nevoie de raportări financiare comune la nivel UE, țară cu țară (în acest sens a apărut și la noi o Ordonanță la începutul lunii, dar miza e în următorul pas – publicarea acestor raportări!), că trebuie o listă de hallmark-uri, că, în sfârși, e nevoie de CCCTB și de algoritmul său.

Revedeți Pachetul antievaziune: Pașii următori spre realizarea impozitării efective și spre creșterea transparenței fiscale în UE, din ianuarie 2016! Și veți înțelege de ce, chiar și săptămâna trecută, la prezentarea propunerii de care vorbim, comisarul Moscovici a adus vorba de CCCTB (ACCIS cum zice francezul). Veți citi altfel și ultimul document de reflecție pe tema finanțelor europene, document așteptat în următoarele zile (de data asta chiar e de așteptat!), pentru a încheia seria de reflecții care însoțesc Carta Albă a viitorului UE, cea cu așa-zisele cinci scenarii. Și de-abia atunci probabil că vom începe și noi reflecțiile, dacă altceva nu vom ști ce să facem.

Am mai spus-o ori de câte ori am avut ocazia în ultimii doi ani – e inutil și ineficient să ne opunem drumului de unificare a politicilor fiscale europene. E un drum deblocat de părinții fondatori ai UE (Franța și Germania) și, până una-alta, noi am intrat în UE, nu invers!

Dar tocmai pentru că, la nivel european, va urma o perioadă tulbure, de relativizări, incertitudini, atunci, pentru a ne putea menține un minim de atractivitate în fața investitorilor, tot ce putem aștepta de la un guvern național este să nu ne aducă mai mult relativism, să nu termine și bruma de simplitate și de certitudine fiscală pentru care a luptat atât de greu economia/contribuabilul român. Poate că nu cerem chiar atât de mult, mai ales de la un guvern plin de determinare etc.


Note:
(I) Iată cum propunerea raportează ... prima breșă – doar intermediarii localizați în UE sunt afectați. Se spune că, în cazul intermediarilor din afara UE, raportarea se face direct de client.
(II) BEPS, după numele pachetului de măsuri împotriva erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor, lansate de OECD. La acest punct mi se pare utilă precizarea adusă de Consiliul Barourilor din Europa că aranjamentele despre care se face vorbire în propunerea Comisiei nu se referă la cele care intră sub incidența practicii ilegale a evaziunii fiscale/spălării banilor, ci la cele care, în interiorul reglementărilor legale, pot fi interpretate că nu respectă spiritul legii și duc la evitarea plății impozitelor până la un nivel total așteptat de autorități (tax avoidance). Organizațiile profesionale (de avocați, consultanți etc.) au reglementări stricte prin care interzic membrilor implicarea în acțiuni ilegale. În același timp, domnia legii, accesul la justiție și siguranță fiscală (valori în UE) cer ca un contribuabil să aibă posibilitatea de a căuta consiliere legală și fiscală fără teama că acest lucru va duce automat la transmitrea informațiilor către autorități. Se deschide aici o întreagă discuție, privind secretul profesional/privilegiul profesional legal (LPP), care este practic un drept de protecție acordat clientului/contribuabilului. O discuție ignorată de Comisie - ”nu vor fi mulți consilieri care să protesteze cu banderola de secret fiscal”, cum spune comisarul Moscovici.
(III) De notat că, pe măsură ce raportările s-au rărit, britanicii au venit și cu un regim de sancționare drastică a promotorului (POTAS), a celui care a facilitat o schemă dovedită de tax avoidance. Cred că e o așezare a lucrurilor în matca firească – Fiscul dovedește, vinovatul plătește și nu hai să-i punem să raporteze, că or fi ei vinovați de ceva. â

Articol apărut pe zf.ro, iunie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

În iunie anul trecut, englezii, cei mai pragmatici dintre britanici, urmau parcă un scenariu de transfer pricing și vedeau în Brexit o confruntare pe alocarea profiturilor – câștiga atunci tabăra care nu vroia mai multă Europă, pentru că profitul/câștigul care revenea din statutul de membru nu părea pe măsura costurilor/constrângerilor asumate.

În iunie 2017, englezii – poate cei mai orgolioși dintre britanici – nu cer renunțarea la Brexit, ci doar o reevaluare/nuanțare a procesului. Acum problema se pune în termeni nu de câștig (în ultimul an, li s-a dat suficient de înțeles că, deocamdată, nu prea au motive de optimism), ci măcar de minimizare a riscurilor, de a nu strica mai mult echilibrul precar de acum.

Cu riscul de a trăi cu ceața pe care o dă un Parlament atârnat (hung), la alegerile anticipate de ieri alegătorii au transmis că nu acceptă riscul unui Brexit dur cu orice preț. Dna. May – care convocase alegeri anticipate tocmai pentru a-și asigura susținerea pentru un Brexit în care no deal is better than a bad deal – își poate pierde funcția pentru că nu a văzut noua stare de spirit britanică. (1)

Nevoia de minimizare a riscurilor definește și starea de spirit a europenilor rămași dincoace de Canal și, culmea, este mai pragmatic captată de Bruxelles.
Până la sfârșitul acestei luni, cât încă britanicii nu se vor fi lămurit poate în legătură cu direcția noului lor guvern, noi vom vedea încheiat procesul de reflecție pe care liderii Europei … l-au avut în legătură cu UE.
În 2-3 săptămâni, va veni și documentul pe tema ”viitorului finanțelor UE”, ultimul din seria care a însoțit ”Cartea Albă a viitorului Europei”, dată pe 1 martie. Va veni la timp așa cum a fost și în cazul documentului privind ”dimensiunea socială a Europei”, cel privind ”valorificarea oportunităților legate de globalizare”, privind ”adâncirea Uniunii Economice și Monetare” sau proaspătul document privind ”apărarea europeană”, care tocmai a fost livrat acum câteva zile. (linkurile pentru toate materialele se găsesc aici)

Vă lansez o provocare – căutați în aceste documente de câte ori apare cuvândul risc/risk (încă n-au apucat să fie traduse toate) și derivatele sale. Și comparați apoi cu câștig, nu mai zic de profit. Veți vedea că, din acestă înfruntare câștigă … riscurile.

În ultimul an, liderii europeni au asimilat lecția Brexitului – știu acum că are mai puțină relevanță să insiști pe câștigurile nete date de UE, pentru că oricât ar fi de evidente, se vor găsi întotdeauna eurosceptici să le combată, cu propriile lor calcule. Mai productiv este să vezi partea plină a paharului din… riscurile pe care le minimizează apartenența la UE. Eliberată de presiunea unui membru mereu nemulțumit precum Marea Britanie, UE își definitivează proiectul politic punând la lucru mai degrabă temerile, decât așteptările cetățenilor europeni.

Scenariul ”mult mai mult, împreună”, cel în care ”Statele membre pun în comun competențe, resurse și procese decizionale în toate domeniile de politică, moneda euro este consolidată, iar deciziile adoptate la nivelul UE sunt puse în aplicare cu celeritate”, este scos în evidență ca fiind cel mai puțin riscant în condițiile unui viitor perfid prin nesiguranța extraordinară pe care o presupune. La probleme sociale, de apărare, fiscal-bugetare care sunt deja cu duiumul, nu există alt drum de urmat, alt joc de jucat decât mai multă Europă!

Dar în funcție de gradul de pregătire și de înțelegere al fiecărui membru, acest joc vine cu costuri dramatice pentru cei care nu-și definesc de pe acum un post, un statut național (care atacant, care fundaș, care portar etc.). Și din nou întrebarea – unde suntem noi, cum jucăm?

Continuând paralela cu ceea ce se întâmplă acum la britanici, aș zice că putem să transmitem și noi un mesaj liderilor noștri – nu vă amăgiți că sunteți suficient de puternici să luați măsuri care să șubrezească bruma de stabilitate pe care o avem acum! Să ne concentrăm pe mesajele pe care ni le dă Europa, să renunțăm la iluzia creșterii standardului prin legi salariale sau aventuri fiscale. În mod realist, nu putem visa la viață ca-n Germania, dar măcar să minimizăm riscurile de a nu ajunge nici măcar până la nivelul Poloniei!

Note.
(1) Suferind o pierdere de 12 locuri în Parlament, Premierul Theresa May a căzut sub pragul de 326 care i-ar fi asigurat majoritatea simplă. De notat însă că laburiștii (practic ”câștigătorii” acestor alegeri, plus 31 de mandate, ajungând la 261 de locuri) s-au exprimat clar că lucrurile nu se mai pot întoarce – poporul a decis Brexit, deci așa va rămâne! Dar Brexit în forma May (ieșirea din UE fără înțelegere e preferabilă unei înțelegeri proaste/nefavorabile) ”nu este o opțiune”, a arătat liderul laburist Corbyn.
(2) Așa sună traducerea oficială în română, dar în engleză e mai sugestiv – harnessing globalisation, un fel înhămare/înjugare, punere la lucru a globalizării

Articol apărut pe contributors.ro, iunie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Până de curând, mergând la mine, în Maramureș, tot mai auzeam de câte un cunoscut care strânge bonuri, se chinuie să le pună în ordine și, când e tragerea, le ia din nou la mână, să vadă dacă are și el suma și data câștigătoare. Trebuie să simți că te-ai chinuit, dacă tot vrei să câștigi, nu-i așa? Azi nu mai aud de așa ceva – a obosit și omu să mai țină atâtea hârtii, parcă nici nu mai e atât de dornic să se mai certe cu vânzătorul care uită să-i dea bon. Apoi, după cum se vede, a obosit și sistemul, care merge din inerție, nu mai dă nici măcar un mesaj motivațional. Din contră, când auzi că se premiază bonuri de sute de lei (duminică a ieșit bon de doar 144 de lei), e descurajant pentru cumpărătorul de butic să mai ceară și el bonul de 6-10 lei lei. A murit francu! Iată, îmi zic, ce va să zică să faci un lucru bine analizat, să cheltui milioane de euro cu cap, să mergi direct la țintă, să-ți cunoști clientul. [1]

Polonezii au început și ei o loterie a bonurilor fiscale cam odată cu noi. Conform planului, acum o închid. Alt sistem. Cumpărătorul își încărca datele bonului pe un site special și aștepta să fie sunat de organizatori. Apoi ei chiar s-au întrebat: de ce facem noi chestia asta? Că nu ai făcut nimic dacă pui omul să strângă doar bonurile de cumpărături de la … supermarket (nu la marile lanțuri e problema și nu strânsul bonurilor e miza!). Așa că, trimestrial a avut loc o extragere specială pentru bonuri venite dintr-un anumit sector bine țintit, considerat cu probleme (frizerii, service auto, benzinării, cabinete stomatologice). Și premiul e ales atent: nu cash, ci o mașină fabricată local. Miza e să câștige economia, să plătească câștiguri reale oamenilor, din care ei să plătească impozite etc.

Polonezii au un gap/deficit pe TVA (diferența dinntre ce se estimează că ar trebui încasat și ce se încasează efectiv) de 24%. Mare, după standarde UE (media 14%, dar jumătate din membrii UE sunt sub 10%). Dar noi avem 38%. Cine ar trebui să fie mai îngrijorat de găsirea de soluții eficiente? Dar, în timp ce polonezii se gândeau la mecanism, prima noastră grijă era cum să arate CEREREA.

Secțiunea anostă ”loteria bonurilor” de pe mfinanțe.ro începe cu ”cerere revendicare premii”. Subsemnatul(a), CNP, … solicit acordarea premiului aferent extragerii lunare … am luat cunoștință… cunoscând prevederile și sancțiunile … atașez prezentei …

Ce strategie de convingere a contribuabilului? Ce explicații? Ce mesaje? Ce informare despre eficiența campaniei, analize etc… Despre ce vorbim? Nici aici, într-o simplă loterie, nu putem scăpa de halucinantul sistem de acoperire în hârtii? Parcă suntem în fabula cu broasca țestoasă și scorpionul, în care cel din urmă își atacă salvatorul, pentru că ”așa e natura lui”.

Cred că fabula asta a loteriei bonurilor este ca un studiu de caz despre situația sistemului nostru, cu ”gap” în a găsi soluții simple și eficiente, țintite pe riscurile principale, ”gap” în sentimentul de siguranță pentru asumarea de responsabilități, în final – ”gap” de empatie față de contribuabil.

Un sistem care, nu pot să nu mă gândesc, se pregătește pentru implementarea loteriei … impozitului pe venitul gospodăriei (IVG)!

Tot mai trag nădejde că, într-un final, pe modelul legii grațierii măcar, guvernul o să ajungă să-și pună întrebarea necesară – de ce scoatem noi IVG-ul ăsta în stradă? La observațiile pe care le-am prezentat luna trecută, mai adaug câteva, poate ne ajută să găsim un răspuns.

1. Unde e analiza de risc: cui ne adresăm?

Jack-pot-ul e tentant și, culmea, va ajunge la toată lumea, după necesități. “Nu avem de gând să renunțăm la sistemul nou de impozitare pentru că este un alt sistem prin care clasa mijlocie se dezvoltă” spunea zilele trecute președintele PSD, Liviu Dragnea.

Nu avem de gând nici noi să intrăm în dezbateri pe teorie, o fac alții și la alt nivel, dar practica arată că lucrurile nu sunt deloc simple. Un exemplu: în martie 2014, în Senatul SUA a avut loc dezbaterea ”Idei inovative pentru întărirea și lărgirea clasei de mijloc” (100 de pagini de text). IVG-ul intră în discuția mare despre complicarea excesivă a legislației fiscale. La un moment dat, cineva spune: bottom line (ideea de bază, concluzia) – ajuți clasa de mijloc când ajuți companiile să creeze locuri de muncă! Acum reglementările fiscale au ajuns atât de complicate că, și dacă vin cu o facilitate, nu poți să o aplici, pentru că nu o înțelegi sau nu e rentabil. Business-ul întreprinzătorului nu e să stea să deslușească cum să respecte mulțimea de reguli pe care le are pe cap. Trebuie reduse costurile de conformare… (pag. 32 din raport).

Așadar, pentru cine facem noi IVG? Când ai 70% din truditorii unei economii low-cost care duc acasă mai puțin de 2.000 de lei, mi se pare de-a dreptul cinic să le spui că o intre în clasa de mijloc doar pentru că nu vor mai plăti impozit pe venit (cam cât să-și facă un coș minim de cumpărături la supermarket și apoi să pună bonul la loterie). Pentru că, atunci când vor cere fișa de IVG de la angajator, acesta poate nu le va înmâna automat și o majorare consistentă de salariu, în cinstea complicării fiscalității!

Cât poate să fie bateria de deduceri fiscale, chiar credite fiscale care o să antreneze automat economia [2], când deja deficitul bate la cota de alarmă? Unde e coada de investitori care așteaptă să ridice industrii cu locuri de muncă din acelea bine plătite, pentru că au auzit că acum s-a schimbat sistemul? Investitori cărora, mai deunăzi, chiar Guvernul le transmitea că avem un sistem fiscal stabil. În sfârșit, unde e strategie care să ne ducă la acumulare, pentru a avea ce să redistribuim? [3]

2. Care sunt costurile sistemului?

Astăzi, cu 25.000 de angajați și fără presiunea unui IVG pe cap, ANAF are un cost mediu de colectare de 11 lei la 1.000 lei venituri bugetare nete (din care 9,8 lei – cheltuieli cu personalul). Fiscul britanic (HMRC) e la jumătate – în medie, 5,5 lire la mia colectată (în cazul impozitului persoanelor fizice, costul crește la 7,8 lire). [4] Administrația de la Londra are în jur de 58.600 de angajați cu normă întreagă, colectează impozite și taxe de la 45 de milioane de familii și peste 5,4 milioane de afaceri, acordă credite fiscale pentru 4,4 milioane de familii și plătește beneficii pentru copii către 7,4 milioane de familii. De notat că până în 2020-21, HMRC trebuie să-și reducă personalul cu o treime.

Noi în acest moment ne gândim, să mai adăugăm 35.000 de semi-funcționari, pe statul de plată al ANAF. Si atunci te intrebi unde va ajunge costul colectării, comparativ cu efectele?

Când vorbim de efecte, închidem ochii și dăm vina pe … fatalitate: în România, gradul de non-conformare voluntară la plată e calculat la 16%. În Marea Britanie, se estimează că diferența între impozitele care teoretic ar trebui plătite și cele colectate este undeva la 6,4%. (în ce privește erorile sau fraudele legate de rambursările fiscale, procentul de contribuabili care cer sume la care nu sunt îndreptățiți este estimat la 4,8%)

Vrem să presupunem că IVG-ul nu va înrăutăți și mai mult acestă fatalitate locală? (pentru că apropo, când ai un sistem IVG se mai întâmplă și să fie nevoie să pui bani de-o parte pentru a plăti impozitul la regularizare). Atunci musai trebuie să ne imaginăm o radicală transformare a sistemului, care să meargă până la … ”bottom line” - relația dintre administrație și contribuabilul-client.


3. Cum interacționează sistemul cu clienții?

Zilele trecute, a produs emoție un tabel apărut pe surse cu eventuale ”niveluri planificate ale indicatorilor de perfomanță pentru un inspector inspector fiscal pe 2017” – 600 mii lei/inspector după minimum 20 inspecții la persoane fizice, respective 6 mil lei, după la 11 inspecții la persoane juridice. Fiscul răspunde imediat la ”alegațiile” din presă, spunând că nu a dat nicio circulară în acest sens. Dar despre ce alegații vorbim când aceste sume care încep cu 6 (Șase, vine inspecția) se potrivesc, bat de-a dreptul cu datele raportate de ANAF pe anul trecut, ca valoare colectată/inspecție? (vezi Raportul de performanță pe 2016, pag. 56)

Totuși, e de înțeles supărarea ANAF, atâta timp cât tabelul amintit pare să spună că performanța angajaților într-o instituție de forță a statului s-ar măsura doar în funcție de numărul de bastoane aplicate (numărul de inspecții și suma colectată). Dar răspunsul instituției e plin de empatie față de contribuabilul-client: ”ANAF a dezvoltat un sistem modern de indicatori de performanță cantitativi și calitativi ce sunt stabiliți în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare și strategia ANAF pentru perioada 2017-2020”. Indicatori calitativi – e suficient atât. [5]

Fiscul nostru a făcut, fără îndoială, pași serioși înainte, mai ales în ultimii ani (ghiduri, întâlniri cu contribuabili pentru clarificări, mai multă transparență). Dar chiar îți trebuie o altă empatie ca să primești noul val de contribuabili dat de IVG – oameni care, nota bene, nu au apetență pentru a intra în relații cu autoritatea, nu au spiritul de întreprinzător care își asumă și trece peste obstacole. Sistemul trebuie să fie altfel echipat, spre exemplu cu mecanisme de mediere a disputelor contribuabilului cu statul, esențiale într-o relație eficientă de parteneriat, așa cum au administrațiile fiscale moderne. [6]

Pentru ”value for money”, pentru a da utilitate fiecărui ban cheltuit în atingerea obiectivelor finale, Fiscul e mai eficient când are o atitudine soft. Soft, de la software-ul care te ajută să faci analize de risc sofisticate, pentru a merge țintit doar acolo unde e cazul. (Bineînțeles că principala condiție e să ai un echipamentul informatic care să nu crape de oboseală și să amenințe că se poate bloca oricând). Sau soft de la programele de studiu comportamental, precum … loteriile bine țintite. [7]

4. Unde ne e entuziasmul?

Conflictul de muncă pornit săptămâna trecută la nivelul administrațiilor fiscale ne-a arătat un sistem cu probleme adânci, de care chiar oamenii lui sunt nemulțumiți. Nu mi se pare corect să li se transmită că o să se sincronizeze salariile cu ale funcționarilor din alte ministere, pentru că Fiscul nu e orice instituție – mai mult decât în cazul altor organe, nemulțumirea din interiorul Fiscului se vede pe fața contribuabilului. Nicăieri în lume nu vezi însă contribuabil mulțumit, dacă nu ai și un funcționar mulțumit.

Iată de ce pun entuziasmul în rândul resurselor necesare pentru a ne angaja cu toții la o asemenea reformă-loterie precum o nouă impozitare. Ni se scoate în evidență că noi, contribuabili, nu o să mai mergem la ghișeu, că o să stea consultantul (unul din cei 35.000 la care vom fi arondați) – că asta o să fie treaba lui. O treabă care din start nu e prea entuziasmantă, din moment ce e nevoie să fie angajați chiar de stat acești consultanți, cu un salariu tentant.

”Dacă vom ajunge la concluzia că actualul sistem nu ne dă garanția că, pâna la finalul anului 2018, acești consultanti fiscali pot fi identificați, atunci putem amâna cu un an”, mai spunea dl. Dragnea. Dar de ce n-am ajunge la concluzia că putem face un sistem care să-și integreze bazele de date și să completeze el, sistemul, fișele într-o primă formă, pe care s-o dea la aprobat contribuabilului. Cum ar fi? Probabil polonezii vor ști să ne spună, că la ei se implementează așa ceva.

Revenind – nu știu din ce bazin se gândește să-i pescuiască/identifice pe noii consultanți, dar sper sincer ca acestă recrutare să nu însemne o hemoragie de profesioniști din sistem. [8]

Am mai spus – problema sistemului nostru nu e că nu are oameni bine pregătiți, ci că nu are pârghiile și voința să-i pună în valoare. Când vom ajunge la un sistem capabil să facă acest lucru, vom ști că avem cu cine să trecem și la o impozitare modernă.

Aș încheia tot cu o fabulă pe care o aminteam la sfârșitul anului trecut, când șeful PSD aducea vorba de știuca românească în raport cu crapul european – dacă nu începem odată să trecem la soluții realiste, care să se concentreze pe crearea de locuri de muncă bine plătite, atunci, în vorbele lui Donici, batem pasul pe loc … ”racul înapoi se da/broasca tot în sus sălta/Știuca foarte se izbea/Și nimic nu isprăvea”.

Note_____________________________
[1] La prima extragere din 13 aprilie 2015, cu un bon de 6 lei (se ia partea întreagă) se strângeau … 777 de pagini de câștigători din toată țara. Apoi o singură dată s-a mai câștigat cu un bon sub 100 de lei, când au fost 10 pagini de câștigători. Acum un an, pe 22 mai 2016, au fost doar 20 de câștigători cu un bon de 238 de lei. Pe 19 martie 2017 s-au înregistrat 2 câștigători pe un bon de 361 de lei. Luna trecută, s-a tras un bon de 935. Niciun câștigor. La fel, în mai 2016, niciun câștigător pentru un bon de 934 de lei. Mi se pare explicabil – cine-și permite să dea 900 de lei odată pe cumpărături la supermarket sau undeva unde se dă bon pe suma asta nu e interesat de o loterie în care să păstreze bonurile, să le înserieze etc. De partea cealaltă, cine a ținut să participe la loterie (în acestă formulă complicată, de care vorbeam) chiar dacă ar avea o achiziție de așa dimensiuni, la dentist sau mecanic auto, să spunem, nu-și mai permite să mai achite și ”costul” de a primi factură, doar pe ideea că o câștige el la loterie!
[2] Mai ales când nu întotdeauna e clar efectul în piață al unei intervenții. Noul președinte francez, Macron, are în plan o măsură privită cu scepticism – ridicarea, în cinci ani, la 100% a rambursărilor cheltuielilor cu proteze dentare și ochelari. Subiectul e delicat. În ciuda bunelor intenții ale statului (unii ar zice că tocmai din cauza), Franța are printre cele mai scumpe servicii stomatologice din Vest, cu efecte îngrijorătoare la acest capitol de sănătate (la nivel statelor bogate).
[3] Puțini își mai aduc aminte că ideea de trecere la cota unică și renunțarea la impozitarea progresivă pe venitul global a apărut încă din ultimul an al guvernării Năstase, acum 14 ani. Până și un guvern ”curat de stânga” își dădea seama că sună prea fals preocuparea pentru redistribuire în condițiile în care tu încă nu prea ai ce să redistribui!
[4] În cazul în care nu e specificat altfel, datele privind ANAF provin din Raportul de performanță 2016, iar la HMRC – Raportul pe anul fiscal 2015-2016.
[5] Încă din 2010, un studiu FMI nota procesul dificil de implementare a unui sistem de măsurarea a performanței în administrația românească. Am notat întrebarea – ”o creștere a sumelor aduse în urma inspecțiilor reprezintă o inspecție mai eficientă, o scădere a gradului de conformare sau amândouă în același timp?”
[6] Zilele trecute, președintele ANAF, Bogdan Stan, a explicat că, în cadrul legislativ actual, practic nu se poate implementa o recomandare a FMI de tipul introducerii posibilității negocierii dintre administrație și contribuabil. Despre recomandările FMI care pot fi extinse și la nivelul micului contribuabil puteți citi mai multe aici.
[7] Politicile publice moderne folosesc din ce în ce mai mult analizele comportamentale (behavioural insights), după cum o arată un raport de la Bruxelles. Specialiștii britanici, ca să folosesc o formulă consacrată, sunt pe cale să argumenteze o teorie care spune că un punct procentual de creștere a satisfacției clientului duce la o scădere cu 0,3% a tax gap (diferența dintre ce ar trebui și ce se încasează efectiv).
[8] Deja Fiscul are probleme în a-și reține profesioniștii. Conform unui raport recent al OCDE privind administrația fiscală în țările membre, dar și în afara organizației, în România, în structura administrativă fiscală, 68% este personal cu vârsta 30-49 de ani. Este printre cele mai bune procente din UE. Dar în același timp, România are și printre cele mai mari rate de părăsire a sistemului (9,7% în 2013). Este tipul de schimbare cea mai costisitoare pentru un sistem – să-ți plece oameni în care ai investit, pe care i-ai pregătit.

Articol apărut pe contributors.ro, mai 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

Noi, la TPS, privim fiscalitatea ca un tot, nu doar în ceea ce are legătură cu prețurile de transfer. Pentru că, în final, orice intervenție suferită de fiscalitatea companiilor ori a persoanelor fizice se resimte în economie, de unde, mai devreme sau mai târziu, se întoarce cu efect multiplicat în buzunarul fiecărui contribuabil, mic sau mare.

Continuăm să pledăm pentru simplificare fiscală ca măsură chirurgicală neinvazivă pentru însănătoșirea mediului economic de la noi. Acestă simplificare (vezi campania TPS la începutul anului!) pare să rămână tot mai mult un deziderat, când apar noi amenințări că sistemul se va complica și mai mult. Desigur, vorbim din nou de impozitul pe gospodării. Chiar e momentul, chiar suntem pregătiți? 

 

Țară, țară vrem … consultanți și salariu minim de 2.000 de euro!

Putem spune că avem multe sporturi naționale, dar cred că puțini s-ar aventura să pună între ele și dezbaterea. Nu cred că avem ceva de dezbătut aici, pentru că nu mă refer la show-urile noastre, la maratonul de talkshow-uri la care trebuie să rezistăm toate serile.

Ideea asta cu impozitul pe gospodărie (IVG) pare o știre de câteva zile, dar ea stă liniștită și așteaptă, din ianuarie, aruncată într-un colț al programului de guvernare, la capitolul Politici macro, subcapitolul Competență. Ce așteaptă? Scrie chiar în program – o dezbatere (mai multe) de cum se va face: ”Arondarea populației la consultanții fiscali precum și funcționarea acestora se va face prin Hotărâre de Guvern în urma dezbaterilor publice”.

Cum ar veni, nu mai dezbatem de ce e nevoie să schimbăm sistemul de impozitare – asta s-a făcut prin alegeri, unde, desigur, alegătorul, în cunostință de cauză, s-a pronuntat asupra temelor clasice – se vor reduce până la dezumflare totală taxele, vor crește până la ieșirea din atmosferă salariile etc.

Odată încheiat capitolul ”ce se va întâmpla”, iată că vine vremea să ne mai și întrebăm ”cum se va întâmpla?”. Acum am aflat – prin consultanți. De stat. 35.000. Cu 10.000 lei salariu.

Până la o dezbatere, eu, ca simplu consultant-întreprinzător, am pregătit câteva observații:

1. Așadar, ce aflăm – ai venituri totale sub 2.000 de lei, nu mai plătești impozit. Plătește republica!

Ce știm, însă: populația activă a republicii nostre – circa 8,8 milioane de oameni. Din ei, 5 milioane sunt salariați, din care în jur de 3,5 milioane duc acasă (net) sub 2.000 de lei. Atât poate economia noastră low-cost acum: să-și plătească 70% din truditori cu mai puțin de 2.000 de lei. Și încă 2.000 ar mai fi ceva. Dar peste 40% din salariați se descurcă doar cu minimul (net) de 1.000 de lei.

O fi din cauza cotei unice, s-au gândit unii. Dar acum acești oameni (salariații) răsuflă ușurați – iau bani de la stat, poate chiar mai mulți decât au dat. Asta, pe bază de chitanțe, desigur - au pus parchet cu vecinul, și-au dat copiii la un curs de engleză, ori la meditații la fizică cu profesorul de la școală etc. Sigur, nu-i o problemă cu chitanțele, că la noi gaura pe TVA, spre exemplu (în engleză, i se zice gap) e doar prima în Europa.

Am luat la întâmplare exemplele de mai sus, dar nimic nu e întâmplător – datorită politicilor macro puse în aplicare în ultimele luni, vecinul care punea parchet în Italia s-a întors acasă; oamenii se bat acum pe meditațiile la engleză, de când au citit în program că ”adoptăm sistemul american”, sau la fizică, de când zice, tot la program, că vom avea ”cercetare de excelență, la nivel european și internațional”.

2. ”După 1 decembrie 2018, pe modelul din SUA, fiecare român va beneficia de suportul unui consultant fiscal. Această măsură va duce la eliminarea ghișeelor pentru persoane fizice din țară, din cadrul tuturor instituțiilor publice”. N-o zic eu, o zice tot programul de guvernare.

Și care-i problema?, parcă aud. Nu e bine că se simplifică și la noi lucrurile, că nu mai stăm nici noi la cozi la ghișee, că nu o să mai fie nici ghișee? Nu e bine că oamenii nu mai dau aiurea banii la stat pe impozite care nu știi unde se duc – uite, acum pui un termopan, îți iei banii frumos înapoi, apoi aduci totul la suprafață, pe chitanță, contribuabilul e mulțumit, statul e mulțumit …

Toate bune și frumoase, dar, pe lângă situația descrisă mai sus, mai câteva amendamente: un sistem IVG e oricum, numai simplu nu. Nu are cum să fie. Codul Fiscal american are acum aproape 75 de mii de pagini, de … 187 de ori mai mult decât cu 100 de ani în urmă! Uriașul mecanism economic american a ajuns dependent de facilitățile fiscale care încurajează contribuabilul să investească într-o asigurare mai mare, într-o casă mai mare, cu mai multe ferestre termopan și dotări mai bune, într-o școală mai bună, într-un proiect de cercetare, într-un start-up, într-un fond de pensii, într-o mașină hibrid etc., etc. Asta e America. Dacă vedem că zboară multe avioane în America, să ne luăm și noi avioane și, gata, trăim ca americanii!

Hai să facem o încercare – să umflăm și noi Codul Fiscal de 200 de ori, să le copiem toate formularele și toate instrucțiunile cu deduceri fiscale și să vedem ce iese. [1]

Iar dacă tot o facem ca americanii, e clar că ne trebuie și ceva consultanți – ei vor ști să convingă gospodăriile din periferie să-și aducă la suprafață veniturile, bătrânii uitați de la sate să-și factureze o chitanță când se duc în grădină, ciobanii să pună mâna pe ghioagă să prepare o declarație fiscală etc.

3. Toate bune, o singură problemă – de unde consultanți? Consultanța, ca oricare marfă, are o cerere și o ofertă, care-și dau întâlnire într-un preț. Când prețul devine suficient de atractiv, oferta se face singură, că de-aia suntem în capitalism. Dar ce înseamnă un preț atractiv pentru cererea de consultanță de care vorbim noi aici, o ”cerere” care, cum ziceam, în marea majoritate, de-abia vede 2.000 de lei pe lună, care se duc pe mâncare și întreținere. Ce deduceri se pot obține (din investiții pe bază de chitanță) la 2.000 de lei, cât să mai plătești și un consultant?

Dar iată că cine a venit cu problema, a venit și cu soluția: Îi angajăm. Pe consultanți. Statul îi face, statul îi plătește. Și le dăm și 10.000 de lei (2.000 de euro), să nu se zică că nu avem grijă de oameni.

Am uitat ceva? Poate un mic amănunt – la americani, consultanții nu-și iau banii de la stat, ci de la clienți. La ei se cheamă tax preparer (aproximativ – cel care îți pregătește situația fiscală). Sunt specialiști acreditați de Fisc, dar nu le dă Fiscul nici bani, nici clienți ”arondați”. Fiecare se luptă cum poate pentru ei – experiență, servicii, marketing … ca orice întreprinzător.

Ultimul gând al statului (american) ar fi să-i mai și angajeze. Ar zice, nu mulțumesc. Eu, stat, am calculat/analizat că, dacă dau facilitățile astea, o să crească mai mult economia, încasările etc. Mă aștept să vină acum consultanții să-i ajute pe plătitorii de taxe să ia toate deducerile posibile, cum scrie la lege. Am inspectori care o să verifice că deducerile s-au acordat conform legii. Dar, sincer, n-am de gând să-i angajez și pe domnii consultanți, adică să le plătesc eu și salarii, și impozite. Ați auzit de costul/eficiența colectării? Nu ajunge ce aparat bugetar avem deja? Vrem să crească PIB-ul sau doar deficitul?

Ne întoarcem în republica noastră. Nu știu ce calcule/analize și-o fi făcut statul nostru. Dar mă bate un gând. La 2.000 de euro salariu, angajez și mâine 35.000 de consultanți. E clar că o să mai am nevoie de 15-20.000 de inspectori, la verificare. Lor nu pot să le dau mai puțin de 2.000 de euro, nu? Normal, și celor 25.000 de angajați de acum ai ANAF trebuie să le aduc salariile la 2.000 de euro. Vor veni atunci și învățătorul, și soldatul, și doctorul (doar ”consultantul e ca medicul de familie”, nu?) să le dau tot atât. Dacă vor vedea așa, anagajatorii din privat n-o să aibă ce face – 2.000 de euro o să ajungă, peste noapte, salariul mediu, de trei ori cât e acum. Și, uite așa, n-o să mai câștige nimeni acei amărâți 2.000 de lei, deci n-o să mai fie nevoie să le dau impozit zero. De fapt, la banii ăștia poate nici n-o să mai vrea deduceri. Hai că merge. See you later, aligator!

PS. Aș zice și acum, cum ziceam în ianuarie – să fim rezonabili, nu avem încă forța (economică, instituțională, financiară), încă nu ne permitem o fiscalitate de lux, de subtilități birocratice, să alergăm după iepuri … americani. Simplificarea fiscală, administrativă reală – așa ar trebui să arate un model românesc, ca un refugiu pentru investiții cu valoare adăugată, care să poată susține, rezonabil, un salariu mediu pe economie de 2.000 de euro.

Nota [1] – Ca lectură la ceas de seară, recomand declarația 1040 de la IRS, cu instrucțiuni (106 pagini). Peste o săptămână, puteți continua cu 5695, dacă, spre exemplu, vă puneți pompă geotermală. Dar până atunci, vă doresc Sărbători fericite!

 

Articol apărut pe contributors.ro, aprilie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS 

Pe la jumătatea lunii (martie, 2017) Parlamentul European a trimis spre aprobarea finală directiva care dă acționarilor companiilor listate mai multe drepturi, inclusiv privind aprobarea tranzacțiilor cu părțile afiliate (care creează un risc pentru micii acționari) și verificarea condițiilor de piață în care s-au realizat. De asemenea, acționarii pot avea un cuvânt de spus mai puternic în ce privește remunerația directorilor, dacă este concentrată prea mult pe performanța pe termen scurt și nu ține cont de interesele pe termen lung ale companiei (găsiți aici informarea Parlamentului, aici, forma aflată la Consiliul UE în decembrie 2016, iar aici informarea și comentariile TPS pe această temă în iulie 2015 - ”După Fisc, acum și acționarii vă vor întreba de dosarul prețurilor de transfer. Directivă de la Bruxelles”).

La câteva zile, același Parlament European trimitea la Comisia Europeană recomandarea de a îmbunătăți condițiile în care sunt crescuți iepurii - ”Dați iepurilor mai mult spațiu!”. Peste alte câteva zile, la Bruxelles ajungea cererea Marii Britanii de retragere din UE - începerea oficială a Brexitului.

Se întâmplă toate astea în Europa noastră de azi. Într-o succesiune pe viteza ... repede înainte, decorurile se schimbă și avem obligația să nu rămânem simpli spectatori. 

Comentariul TPS de astăzi propune o sugestie de abordare europeană - țintește sus, gândind la scară mică!        

Ce să învățăm din Brexit: rămânem în Europa, dar nu ca simpli iepuri!

 

”Dați iepurilor mai mult spațiu”. Așa sună o recomandare pusă chiar în titlul unui comunicat venit zilele trecute de la Parlamentul European. E vorba de o rezoluție care cere Comisiei Europene să impună reglementări pentru creșterea standardelor de viață pentru iepuri, așa cum există deja pentru găini, porci și vaci. Fermele tip grădină vor avea între altele efecte în reducerea consumului de antibiotice pentru protecție sanitară, deci și friptura la tavă va fi mai sănătoasă. Unde mai pui că un iepure nestresat protejează și producția comunitară, asaltată de importurile ieftine din China.

Cu imaginea simpaticelor urecheate zburdând liber pe iarbă și nu sufocându-se în cuști (98% din efective sunt crescute așa!), ne vine greu să înțelegem cum de acestă rezoluție cu raportor german nu a trecut în unanimitate (401 voturi pentru, dar 205 contra; 59 au fost absenți). Pun voturile ”contra” nu pe seama barbariei și le mai dau o șansă celor 205 – poate că sunt doar din categoria euroscepticilor, mai ales după ce or fi citit că, prin dărnicia Parlamentului, Comisia trebuie să găsească și fonduri pentru compensarea producătorilor (nu uitați – 98% din producție se face în cuști), dar și promovarea consumului de carne de iepure nestresat (care s-ar putea să fie mai scump, deși… nu știi ce iepure mai scot din pălărie chinezii).

Acesta e doar un episod recent din filmul ”mai multă Europă” care ne vine zilnic pe cablul de la Bruxelles. Speriați de finalul imprevizibil, britanicii au decis acum nouă luni să renunțe la abonament, iar premierul May a trimsi ieri în plic și cererea oficială de retragere.

Sigur, veți spune, puteam să aleg alt episod ca să marchez evenimentul de ieri, mai ales că sincer vorbind, britanicii chiar sunt nevinovați la faza cu iepurii – ei nu prea se dau în vânt după acestă carne și nici nu sunt mari producători. (Cu toate astea, se mândresc cu iepurele englez și, așa cum era de așteptat, au și un … Consiuliul britanic al iepurelui).

Dar nu am ales acest caz nici pentru a da apă la moară cârcotașilor care văd că, deși stau cu Brexitul pe masă și e furtună în jur, dar autoritățile de la Bruxelles, cu un calm englezesc, au vreme să se ocupe și de iepuri, așa cum s-au ocupat divorțuri (1), așa cum au măsurat dimensiunea oălelor, curbura bananelor, ori s-au întrebat dacă prunele sunt laxative iar apa chiar hidratează.

Am ales cazul însă pentru că e o veste bună. E un fel de bemol optimist în acest crescendo de pesimism care ar putea să ne încerce!

Ce ar trebui să facem văzând fotografia istorică cu premierul Theresa May semnând, într-un cadru atât de british style, cererea de Brexit? Să spunem ca Donald Tusk – ”deja ne e dor de voi”, un fel de cui ne lăsați? Unde mai pui că noi, cei 27 de instrumentiști rămași, nici măcar nu avem încă o partitură oficială, urmând să alegem din cinci (scenarii). Iar cea mai clară (și agreată) cheie de interpretare pe care o avem până acum este ”Vom acționa împreună, cu ritmuri și intensități diferite acolo unde e cazul, mișcându-ne în aceeași direcție…” (din declarația finală agreată de cei 27 pentru concertul de 60 de ani, de sâmbăta trecută, de la Roma.

Dar să (ne) revenim: Uniunea Europeană e întâi de toate o piață comună și, ca piață, e despre chestii foarte practice – e despre directive și regulamente, peste rezoluții și recomandări. Și da, oricât ar părea de ciudat, asta e o veste bună!

Astfel de bucăți birocratice, adunate, vor duce la un puzzle europen greu de anticipat cum se va sfârși. Dar în aceeași ceață se găsesc odată cu noi și francezii, și germanii, și italienii, ca să nu mai vorbesc de venerabilii englezi ori scoțieni ( îi separ, pentru că acum scoțienii sunt darnici în a împărți doza lor de incertitudine, prin propriul referendum). Așa că… ce-ar fi să privim acele bucăți birocratice ca frânturi de partitură care, bine asimilate, ne pot ajuta să avem aria noastră de succes, de o manieră interpretativă proprie, dar în același timp în acord cu restul orchestrei?

Să ne întoarcem la episodul cu care am început. Într-o singură săptămână (13-16 martie) în plenul Parlamentului, s-a discutat de eliberarea iepurilor și a benzii de 700 MHz; s-a stabilit definitiv că ”acționarii vor avea mai multă putere în deciziile legate de salariile directorilor companiilor” (e vorba de directiva de întărire a drepturilor acționarilor, inclusiv în ce privește verificarea tranzacțiilor intra-grup/prețurilor de transfer); apoi s-a constat că ”doar voința politică mai lipsește” pentru unificarea achizițiilor de apărare; s-a mai discutat despre o rezolvare a scandalului cărnii de cal ”care a ținut prima pagină a ziarelor în 2013” (un scandal european care chiar i-a înfuriat pe britanici și în care noi am picat ca iepurii), s-a mai tras încă o data semnalul de alarmă că până în 2030 (curat optimism!), ”trei sferturi din deșeuri trebuie să fie reciclate” și lista continuă.

Ca să sumarizăm, vorba comunicatului – ”Amenințările moderne și prejudecățile vechi au dominat ordinea de zi a plenului Parlamentului săptămâna aceasta. Siguranța alimentară, provocările topirii gheții polare și inegalitatea dintre femei și bărbați la locul de muncă au fost în centrul deputaților europeni. Un eurodeputat care a susținut inferioritatea femeilor a fost pedepsit”.

Fiecare titlu de mai sus are gradul lui de importanță, având incidență până la urmă asupra tuturor europenilor (nu doar cei care pun pe masă un iepure stresat, ajung la o AGA unde se votează remunerația unui CEO potrivit planurilor de dezvoltare pe termen mediu sau mai lucrează într-o industrie de apărare care trebuie să se zbată și mai mult pentru piață etc.). E drept că n-ar strica mai multă rigoare în stabilirea unor priorități, mai les în vremuri turlburi.

Dar cum spuneam, putem lua toate acestea ca semnale a ceea ce urmează să se întâmple: un IMM mai rapid de la noi se poate gândi că n-ar strica să înceapă de pe acum să dea mai mult spațiu locativ iepurilor, ca să câștige mai repede noua piață. Sau o companie listată să se gândească că acum e momentul ca să iasă înaintea altora cu o ofertă de transparență sporită, în care să explice cum s-a stabilit remunerația directorului sau cum s-au stabilit termenii tranzacțiilor cu parte afiliată. Decât să tragem salve de tun în onoarea fostei noastre glorii -  industria de apărare, haideți mai bine să ne punem un binoclu la ochi și poate găsim o nișă, cât de mică, pentru viitoarele achiziții comune. Pentru că se va ajunge la achiziții comune – cred că, după 10 ani de UE, avem suficientă experiență să știm ce înseamnă ”doar voința politică lipsește”.

Am și pentru politicienii noștri o veste bună – pot să facă mai mult în apărarea interesului național în concertul European doar … contribuind la nașterea legislației bruxelleze.

Am să-i întreb direct – știați că Europa noastră are un principiu care se cheamă ”gândește la scară mică”? Știu, sună fatalist în românește, dar veți fi surprinși probabil să aflați că, pe limba bruxelleză, IMM-urile (că de ele e vorba) ar trebui să fie ”clienții privilegiați” ai autorităților în procesul legislativ, că, la modul ideal, politicile economice trebuie să pornească de la impactul asupra celor mici și mijlocii, să treacă printr-un ”test de IMM”.

Acest principiu este statuat formal de aproape 10 ani în ”Carta afacerilor mici” (Small Business Act), plecând de la constatarea evidentă că, dacă tot ”nu există o măsură protrivită pentru toți”, atunci e mai rațional ca o reglementare, o procedură să nu-i împovăreze excesiv și disproporționat pe cei mici. Se va ține cont că acelora mici le lipsesc avantajele de scară de care beneficiază marile afaceri și deci, automat, au capacități diferite de implementare eficientă a unor obligații. De pe urma unei astfel de abordări raționale vor avea de câștigat, în final, inclusiv companiile mari – arată actul european.

Nu mai vorbesc aici de cum s-ar schimba climatul de afaceri din țară dacă am ține cont de acestă filozofie (2). Dar cum ar fi dacă ne-am întoarce apoi cu aceeași filozofie la Bruxelles și le-am spune – știm că, în piața unică europeană, țări ca Germania, Franța sunt companiile mari, iar România, Polonia – IMM-urile. Înțelegem că și IMM-urile au rolul lor (3), deci avem nevoie de reglementări și proceduri pe măsura noastră.

Sutele, poate miile de directive care emană de la Comisariatul central din Bruxelles nu trec printr-un test care să măsoare impactul la cei mici (4). Reversul – cei mici trec gâfâind testul european, atunci când îl trec. Implacabilul ”va fi adoptat de statele membre în x ani” de la finalul unei directivei uită tocmai principiul de bun simț european că … nu există o măsură potrivită pentru toți. Afaceri din economiile mici care nu rezistă testului european ajung să se închidă sporind astfel presiunea și asupra … membrilor mari, unde ne ducem să cerem locuri de muncă, fonduri, ajutoare etc. În mod paradoxal, dintr-o abordare care să țină cont de cei mici, au de câștigat și cei mari, câștigă, în final, ideea de unitatea și viabilitate a grupului european.

Cu Brexit, fără Brexit, Europa, lumea din jurul nostru se schimbă! Or schimbarea înseamnă oportunitate! Orice s-ar spune, britanicii ne dau un exemplu că trebuie să-ți învingi fricile iepurești și să nu aștepți să-ți deschidă altcineva cușca. Conștienți de diferențele de calibru, noi nu trebuie să mergem până acolo încât să ne gândim cum ar fi să ieșim din Europa. E suficient doar să vedem cum ar fi ca, în interiorul UE, să ieșim din cușca noastră tradițională de iepuraș coconaș, pardon codaș.

Așa vom avea ce să le spunem copiilor noștri – și s-a dus, colo sus… dar nu s-a ascuns!

Note__________________________________

(1) Mi-a rămas întipărit acest exemplu de acum 9 luni – fix în vinerea de 24 iunie 2016, când de la Londra curgea verdictul popular de Brexit, pe pagina de știri a UE, la principalele titluri, Parlamentul UE anunța că a stabilit reguli noi pentru a decide ce curţi naţionale trebuie să rezolve disputele pe tema proprietăţii în caz de divorţ sau deces în cupluri sau parteneriate internaţionale. Materialul informativ era ilustrat cu două degete certărețe. (comentariu TPS - ”Brexit, o confruntare pe alocarea profiturilor”)

(2) Cu toată acestă lumină verde de la Bruxelles, vedem încă de multe ori roșu în fața ochilor când citim și aplicăm o legislație națională care nu ține cont (ca să spunem doar atât) de dimensiunea, de capabilitățile și, în final, de riscurile pe care presupune un beneficiar mare, comparativ cu unul mic. Parcă se merge pe principiul asta e viteza, cine poate se ține după cei mari, cine nu … faliment scrie pe el!

În fiscalitatea grupurilor de companii - reglementările privind dosarul prețurilor de transfer, spre exemplu, de-abia din acest an se aplică efectiv la noi abordarea diferențiată în funcție de mărimea companiei, dar și de dimensiunea efectivă a tranzacțiilor intra-grup.

(3) IMM-urile sunt singurele pomenite în declarația de 60 de ani. (”o Uniunea care se dezvoltă dezvoltată ca o singură piață, de care să benefieze în primul rând întreprinderile mici și mijlocii…”).

(4) În ciuda tăcerii la nivelul oficialităților noastre, nu am să renunț să aduc în discuție subiectul de care am vorbit și răsvorbit aici privind unificarea și consolidarea bazei de impozitare a companiilor la nivel european (CCCTB). Este platforma pe care se ridică noul concept de ministru de Finanțe al UE, platforma rigidă pe care trebuie să ne îmbarcăm toți, mari economii și mici economii.

 

Articol apărut pe contributors.ro, martie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS 

 

Aproape inevitabil, se aud tot mai des și la noi acuzații în piața publică privind ”companiile/multinaționalele (țința principală) care fac prețuri de transfer, ca să lase în țară un profit mai mic decât ar trebui”.

Dacă rămâne în cadrul măsurilor anunțate de actualul program de guvernare, retorica este în ”marjele” internaționale, trasate de proiectul BEPS de la OECD (combaterea erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor/Base Erosion and Profit Shifting), preluat, revizuit și adăugit de Comisia Europeană în directiva anti-avoidance.

Dar pe un fondul unui climat și așa tensionat pentru corproații, orice politizare excesivă a subiectului dăunează grav economiei! Iată de ce se impune cel puțin o ajustare a acestor acuzații, la realitățile tehnice, economice din teren.
Despre asemenea ajustări a vorbit Adrian Luca, TPS, la emisiunea ”Business ON AIR” de la RFI (Radio France International), realizată de cunocutul jurnalist pe domeniul economic Constantin Rudnițchi.

Puteți urmări emisiunea din 2 martie 2017 și pe pagina de facebook a TPS.
Am sintetizat mai jos mesajul pe care a ținut să-l transmită TPS, punctând acele lucruri pe care ar trebui să le știm când vorbim de misterul prețurilor de transfer.

Lumea toată ”face” prețuri de transfer și are ... așteptări

Când ”80% din comerțul global se desfășoară prin lanțurile de valoare legate de coprorațiile internaționale” (UNCTAD, 2013), mai toată lumea achiziționează prețuri de transfer fără să știe – cum ar fi zis marele Molière. Achiziționăm produse care înglobează materii prime și servicii tranzacționate, la prețuri de transfer, între persoane afiliate/afiliații unui grup.

Astfel că nu e de mirare că prețurile de transfer au ajuns terenul pe care se întâlnesc și unde trebuie mediate interesele divergente ale actorilor economici – de-o parte, clientul se așteaptă la un preț final mai mic (competitiv); de cealaltă, acționarul se așteaptă la un profit tot mai mare. Apoi vine și Fiscul, fie cel din țara de reședință a multinaționalei, fie din țara unde operează filiala și spune – mă aștept la anumite impozite, mă aștept să raportezi un anumit profit. Și nu e vorba doar de Fisc: în primul rând, opinia publică este cea care transmite presiunea către politicieni, apoi administrație. 

Teoria spune că cea mai bună reconciliere a intereselor divergente se face prin piață. Deci și prețurile de transfer trebuie să fie prețuri de piață, adică prețurile pe care le-ar practica niște părți independente (cum mai ziceam, și în transfer pricing, funcționează principiul frate, frate, dar brânza...). Astăzi nu mai este suficient însă să arăți, prin dosarul prețurilor de transfer, (apropo, se apropie 25 martie!) că ești la nivelul pieței, ci trebuie să poți convinge stakeholderii că ești ... la nivelul așteptărilor.

Cât să fie profitul? Să căutăm cu ... Google

Dacă vrem să găsim un foarte bun exemplu de cum intervin așteptările în discuțiile despre transfer pricing, să mergem la Google. La cazul Google (pe care îl puteți găsi bine documentat pe site-ul TPS).

La începutul lui 2016, Fiscul britanic, HMRC, tocmai anunțase că a încheiat o înțelegere cu divizia britanică a Google, pe 130 de milioane de lire, după un audit/control pe prețuri de transfer de 10 ani. Piața britanică a serviciilor de advertising a Google e una de miliarde, au 5.000 de oameni acolo, e a doua ca mărime după cea americană, și în aceste condiții, parlamentarii s-au întrebat public – cum de doar 130 de milioane și asta după 10 ani? 

Au chemat iar Google la raport – pentru a treia oară în doi ani, au chemat și HMRC-ul și așa a rezultat o interesantă lecție (vezi video TPS) că nu e nimic în neregulă cu transfer transfer pricing atâta timp cât îți explici bine modelul de afaceri și probezi substanța economică a tranzacțiilor! Or Google a explicat că tranzacțiile din toată Europa se încheie în Irlanda, acolo se înregistrează profitul și nu în filialele europene care doar au rolul de a susține pe linie de marketing centrul din Irlanda. Iar acea amendă de 130 de milioane de euro a venit tocmai din încadrarea în prețurile pieței a tranzacției dintre Google Uk și Google Ireland.
Deci, până la urmă e vorba de remunerație și aici avem iarăși o definiție-video, foarte plastică pentru că pleacă de la Shakespeare – ”Zadarnice necazuri de iubire”. Câteodată vedem zadarnice necazuri în TP, atunci când companiile nu reușesc să-și explice de ce aplică un model de afaceri, care sunt funcțiunile și riscurile pe care o filială și le asumă în cadrul grupului și în baza cărora este remunerată.

Pe scurt, cuvintele-cheie după vom care căutăm ... elucidarea misterului prețurilor de transfer : piață/prețuri de piață, model de afaceri/substanță economică, remunerație/riscuri, funcțiuni.

Cum citim comparațiile cu dedicație

Transfer pricing-ul este despre a pune în context. Nu de puține ori, apar comparații care uită să pună în context atunci când vor să ajungă la anumite concluzii.
Recent, un patronat autohton a dat publicității un studiu pe care l-a rezumat așa – ”jumătate din CA de afaceri pe economie e făcută de companiile cu capital românesc, jumătate de străini, profitul primei jumătăți este de trei ori mai mare decât jumătatea străinilor”. Care ar trebui să fie concluzia nespusă? străinii mută profiturile, fac prețuri de transfer, românii nu! 
Doar că nu e clar ce înseamnă afaceri egale, când prima jumătate de făcută de sute de mii de companii, cealaltă de câteva mii. Nu e clar ce definim prin capital românesc, față de străin (criteriul rezidenței? Care e ponderea luată în calcul?) și apoi nu avem criterii de segmentare a companiilor...

Și Transfer Pricing Services (TPS) a făcut acum trei ani o analiză comparativă (vezi video Statioșka) – am plecat de la datele primelor 10.000 de companii după cifra de afaceri din economie și am vrut să vedem dacă și cum au ieșit din criză.

Am luat criteriu de delimitare deținerile majoritare de capital rezidenți/nerezidenți, am urmărit pierderi cronice, tranșe de profitabilitate, am studiat ponderile în interiorul fiecărui grup – citit ”paușal”, la grămadă, poți să tragi concluzia că nerezidenții stau mai mult pe pierderi decât rezidenții dar acesta nu spune foarte multe câtă vreme nu faci comparația pe același tip de afaceri, pe funcțiuni, riscuri...
Or acest verdict doar un control amănunțit, un audit fiscal poate să îl dea. Noi am vrut să tragem un semnal de alarmă pentru companii că în actualul context au o problemă dacă nu pot să-și explice corect business-ul.

Nu câștigăm războiul cu dezvoltarea punând tunurile pe multinaționale!

Să distingem între retorică și pragmatism. Și americanii, și britanicii, și francezii au un discurs politic, dar asta nu înseamnă că nu sunt constrânși de realitate să nu privească pragmatic tabloul. Sunt n motive de fapt pentru care companiile recurg la scheme de optimizare fiscală (structură organizatorică, rațiuni comerciale de supraviețuire într-un mediu foarte concurențial), care uneori pot fi percepute ca abuzive să spunem. Să stabilim clar – nu vorbim aici de acuzația penală de evaziune, ci de noua interpretare a noțiunii de tax avoidance/ cu formula nu-și plătesc taxele cât ar trebui.

Acum companiile încep să înțeleagă semnalul de alarmă privind schimbarea de context (cine a zis nu-mi pasă că e legal, nu e corect?) și se adaptează (vezi lecția Starbucks). 

Noi cu atât mai puțin vom rezolva situația dacă lansăm salve să scufundăm multinaționalele. Va trebui doar să calibrăm instrumentele de lucru, dar și așteptările. 

Instrumente – pe de-o parte avem pârghia controalelor de transfer pricing, se cere un dosar să fie întocmit anual de marile companii, anul trecut s-a schimbat legislația, formal e la nivel european. (apropo, susținem decalarea pe 30 iunie a momentului până la care marii contribuabili au obligația întocmirii dosarului prețurilor de transfer!) Va fi actualizată inevitabil cu directivele europene în materie ... (poate, totuși, nu le vor lua copy-paste, cum au fost tentativele de anul trecut)

De cealaltă parte, așteptările: ce așteptări putem avea de la o divizie low cost a unei multinaționale care practic nu face în România decât partea de producție, acea divizie de la noi nu-și asumă riscuri de producerea produsului, de vânzare etc? Majoritatea filialelor de la noi au riscuri și funcțiuni limitate! Să ne aducem aminte de cazul Google în Europa. Executivii grupului spun clar – noi am dezvoltat produsul în America, acolo avem riscurile mari, diviziile pe care le avem la voi, în Europa, nu-și asumă riscuri pentru a fi remunerate cu sumele pe care le vreți voi.

Cu întrebarea asta să se trezească, cu asta să se culce politicienii noștri – cum aduc mai multă valoare adăugată în România? Cum motivăm companiile să facă mai mult în țară, cu forță de muncă mai bine calificată și mai bine remunerată? NU contează azi naționalitatea capitalului! Doar prin valoare adăugată pot crește real veniturile angajatului și ale statului!

Întrebările continuă... 

A pornit deja spre noi o provocare fantastică. Sub pretextul luptei împrotiva BEPS, în contextul post-Brexit, UE își accelerează poate cel mai important aspect al pieței unice - politică fiscală comună.
Se discută deschis de crearea unui post de ministru european de Finanțe. Este, de fapt, o confirmare a ceea ce înseamnă în realitate CCCTB, baza comună consolidată de impozitare, despre care am vorbit deseori aici, și care a intrat în linie dreaptă de implementare.

Ce înseamnă CCCTB? - la nivelul marilor companii (motorul de bază al economiilor naționale) fiecare stat membru va aplica aceeași bază de impozitare a profiturilor, urmând ca rezultatul financiar să se adune la nivel de grup european, de unde, pe baza unui algoritm, se vor repartiza ulterior impozitele către statele membre. Dar, dacă mergem la algoritm, vom vedea că nu e chiar atât de natural să pui să alerge sub același regim fiscal o economie low-cost cu un bolid de lux. Când avantajele fiscale vor fi practic uniformizate, care va mai fi strategia de atragere a investițiilor mari, cu valoare adăugată? Rămânem la atuul salariului de 200 de euro?

Sunt întrebări pe care nu trebuie să i le punem unui ministru European, ci, în primul rând, nouă! Odată stabilit cursul politic al UE, e inutil și ineficient să ne opunem, dar asta nu înseamnă că trebuie să picăm într-un fatalism distructiv. Avem forță să compensăm, spre exemplu, cu o legislație fiscală aerisită și clară, cu proceduri transparente, pragmatice, atractive pentru investitori (cum ne-a recomandat chiar FMI)? Avem voința politică să direcționăm banii (puțini) pe care îi avem pe proiecte publice eficiente, care să atragă apoi investiții private consistente? Știm să nu speriem companiile cu amenințări inutile mai mult decât o face Bruxelles-ul?

Răspunsurile, soluțiile reale nu vor putea veni decât printr-un dialog companii - administrație, bazat pe transparență și încredere.