În ultima jumătate de an, coaliția majoritară aflată la guvernare a lansat o serie de propuneri fiscale care vizează mai mult decât nivelul de impozitare (cât se impozitează) și merg până la chestiunea de fond a structurii impozitării (ce, cum se impozitează). Vorbim de trecerea la impozitul progresiv, globalizat, pentru persoane fizice, respectiv înlocuirea impozitului pe profit cu unul pe cifra de afaceri, pentru companii, altfel spus - măsuri radicale, menite să schimbe însăși filozofia fiscală.

Este îngrijorătoare lipsa dezbaterii, a dialogului autorități-mediu de afaceri/contribuabili pe marginea unor teme de asemenea anvergură, dar și ”deficitul” de analize de oportunitate ori studii de impact. Este o situație care poate degenera ușor într-o criză de încredere contribuabil-autorități, punând în pericol stabilitatea câștigată atât de greu de economia românească.

TPS consideră că doar prin conlucrare se pot găsi soluții adecvate contextului actual prin care sistemul fiscal să fie pus, în mod mai eficient, în slujba dezvoltării economiei. Din discuțiile cu partenerii și clienții noștri, am adunat mai jos argumente pentru renunțarea la propunerea generalizării impozitului pe cifra de afaceri, pe care o considerăm echivalentul unei aventuri fiscale.

1. Un calcul pentru confortul psihologic al contribuabilului. A dat sub 40%

Înaintea unor analize sofisticate, prima reacție a unui întreprinzător ca și a unui director financiar este de a face un studiu de impact simplu și rapid – generează afacerea mea o marjă de profit (la nivel operațional, așadar) de minimum 3% pe an ca să pot fi sigur că nu ajung să aduc bani de acasă pentru a-mi plăti impozitul pe vânzări? (fără a mai vorbi de celelalte)

Am avut curiozitatea să facem un asemenea calcul la nivelul primilor 10.000 de jucători din economie, după cifra de afaceri. Cu o plajă de valori între 19 miliarde și 14 milioane lei, acest grup realizează în total 80% din cifra de afaceri de la nivelul economiei [1].

După trei ani (2013-2015), din 10.000 cei mai mari, mai puțin de 40% (3.881) au obținut în fiecare an o marjă de profit de minimum 3%, având astfel un confort psihologic că ar avea resurse să-și achite măcar impozitul pe afacere. Pentru 50% din acești performeri, rata profitului operațional nu trece de 9%.

Domeniile-fanion ale industriei din acest moment, care asigură exporturile României ar pierde mai bine de jumătate din membri pe drumul conformării la taxa pe vânzări. Sau, altfel spus, pentru ei conformarea ar avea un preț – pierderi cronice (din tehnologia informației, în segmentul performerilor rămân 121 de companii din 223, inițial/ în automotive – 55 din 126/în echipamente electrice, 36 din 86).

De ce se întâmplă acest lucru? Răspunsurile trebuie căutate la nivel maco, în specificul unei economii unde profitul nu vine la pachet cu vânzările mari, atâta timp cât valoarea adăugată produsă este mică, pentru că nu este stimulată investiția pe termen lung. Răspunsuri se pot găsi și la nivel micro, în urma unor audit-uri caz cu caz, care să țină cont de riscurile și funcțiunile fiecărei afaceri.

2. Despre corectitudine (și) în fiscalitate

Un impozit pe vânzări care nu ține seama de contribuția factorilor de producție (forța de muncă, capital) și practic de riscurile asumate de contribuabil ajunge să-i penalizeze în primul rând pe cei mai vulnerabili jucători din economie. Prin nerecunoașterea fiscală a pierderilor inerente din primii ani, start-up-urile vor fi descurajate să aleagă pe terenul inovației tehnologice (soluție pare să fie, totuși, trecerea la CCCTB).

IMM-urile vor primi o lovitură suplimentară când își vor vedea factura încărcată disproporționat față de marii competitori (jucătorii mici nu au forța să meargă direct la furnizor și apelează la un lanț de intermediari, la costuri în care se va regăsi o taxă plătită de mai multe ori pe aceeași sumă).

Dacă acționează după un modele de afaceri prin care dau întâietate vânzărilor de masă și nu profitului net, de asemenea vor fi penalizate (comparativ cu un producător jucător din industria de lux, să spunem).

Incorectitudinea se va simți însă în primul rând prin aplicarea aceleiași unități de măsură, fără să fie luate în considerare marjele de piață pe care, în mod obiectiv, un domeniu de activitate le are față de altul. În mod realist, nu ne putem aștepta la introducerea a zeci de diferențieri de impozitare în funcție de profitabilitatea sectorului (ar însemna o complicare a sistemului care, altminteri, se dorește a fi simplu).

În contextul european de care vorbeam, trebuie precizat că este exclusă posibilitatea unei discriminări pozitive pentru micii comercianți în materie de taxe pe vânzări. Comisia Europeană tocmai a respins schema Poloniei de a aplica o taxă lunară pe vânzări în retail, pe motivul că afectează concurența, atâta timp cât se mergea pe diferențieri, pe plafoane de CA. [Bruxelles, iunie 2017].

3. În Europa, impozitul pe profit se schimbă, dar ... rămâne

Cadrul fiscal internațional este în ultimii ani într-un proces de transformare care stă sub semnul unei cooperări fără precedent între administrațiile naționale împotriva ”erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor” (așa-numitul proiect BEPS lansat de G20/OECD – a se vedea inclusiv declarația finală G20, Hamburg, iulie 2017).

Schimbarea presupune adaptarea sistemului astfel să împiedice competiția fiscală neloială, iar impozitarea profitului companiilor să se facă acolo se derulează activitatea economică, în funcție de valoarea creată. Pe de altă parte, Comisia Europeană a preluat acest principiu pentru a duce într-o nouă fază proiectul de integrare comunitară. Se urmărește transparență totală privind activitatea economică derulată și impozitele pe profit plătite de grupurile europene în fiecare stat membru [2], dar și realizarea unei baze comune consolidate de impozitare a profitului companiilor (CCCTB). [3]

Aceasta va avea caracter obligatoriu doar pentru toate filialele grupurilor europene mari, dar ținta este ca noul sistem să fie preluat practic de toate companiile europene, în schimbul unui program generos de deduceri fiscale pentru cercetare-dezvoltare. În baza noii abordări europene, cele mai recente analize de la Bruxelles plasează CCCTB în rând noilor surse permanente proprii ale bugetului UE. [4]

4. România, trei sisteme?

Studii recente derulate la nivel de FMI și ONU arată că România face parte din grupul țărilor emergente care, în ciuda declarațiilor populiste, nu doar că nu sunt afectate de fenomenul mutării profiturilor, dar, pe ansamblu, chiar se pot numi câștigător net de pe urma acestuia [5]

Fără îndoială însă că și România trebuie să se ralieze programului BEPS și, cu atât mai mult, să adopte legislația europeană în materie. Dar, așa cum arătam mai sus, în ciuda controverselor pe care le naște impozitul pe profit, nici G20, nici UE nu își propun anularea acestuia, ci doar o revizuire a modului de aplicare.

Prin adoptarea Propunerii, România și-ar îngreuna în mod artificial legislația și procedurile fiscale (și așa stufoase), erodându-și poziția în clasamentele internaționale ”doing business”. Spre exemplu, guvernul va trebui să se asigure că acele peste 90 de tratate bilaterale încheiate de România pentru evitarea dublei impuneri răspund atât cerințelor BEPS, dar și scopului principal, care este tocmai asigurarea unei impozitări corecte a veniturilor în activitățile transfrontaliere.

În același timp, după adoptarea noilor directive europene, România are șanse de a crește confuzia în rândul investitorilor, adoptând ... trei tipuri de legislație în materie de impozitarea companiilor (”obligatoriu CCCTB”, pentru filialele marilor grupuri europene/ ”opțional CCCTB”, pentru companiile care aleg baza de impozitare și super-deducerile oferite de Bruxelles/respectiv ”impozit pe cifra de afaceri”, pentru IMM-urile care aleg să facă afaceri în afara celor două categorii de mai sus).

5. ”Modeștii Europei” - din cinci investitori, a mai rămas unu. Să-l taxăm pentru curaj?  

În acest moment, preocuparea principală a autorităților ar trebui să fie legată de stabilire a unei identități fiscale în peisajul European post-CCCTB (subiect nepus pe agenda publică de nicio guvernare în ultimii doi ani), de crearea unui climat investițional de încredere, favorabil investițiilor cu valoare adăugată mare.

Pe fondul presiunii salariale, în condițiile unui deficit de forță de muncă calificată, competitivitatea prin costuri începe să nu mai fie principalul magnet pentru investiții, mai ales în domeniile cu productivitate scăzută.

Statistica arată că evoluția ascendentă a economiei din ultima perioadă nu se datorează creșterii investițiilor. Din contră, formarea brută de capital fix a avut o contribuție negativă la creșterea PIB real pe ansamblul anului 2016 (-0,8 puncte procentuale). [BNR, Raport asupra inflației, mai 2017]

Actuala Propunere nu-și putea alege un moment mai inoportun pentru a transmite investitorilor un mesaj de instabilitate, impredictibilitate, complexitate.

Prin impozitul pe cifră de afaceri nu doar că se elimină, prin definiție, stimulentele fiscale pentru reinvestirea profitului, dar practic statul nici nu va mai recunoaște efortul investițional făcut de antreprenor/acționari. Din nou se pune problema oportunității.

Rata (capacitatea) de autofinanțare în sectorul companiilor nefinanciare s-a plasat în anul 2016 sub media ultimilor ani, iar dinamica reală a creditelor pentru echipamente s-a atenuat gradual, apropiindu-se de zero în intervalul octombrie-decembrie. Pentru acest din urmă indicator, debutul anului 2017 nu a marcat nicio schimbare, stagnarea cererii de credite din partea firmelor fiind posibil să caracterizeze întregul trimestru I. În același timp însă, se remarcă susținerea mai pronunțată de care a beneficiat economia românească din partea capitalului străin, în condițiile în care influxurile nete sub forma investițiilor directe au crescut cu 1 miliard euro (ajungând la 3,9 miliarde euro – valoare record pentru perioada postcriză)”. [BNR, mai 2017]

În acest moment, ”doar o firmă din cinci realizează investiții, iar valoarea medie a investiției e de 420 mii lei/firmă, adică prea mica pentru capacități noi” [6]. Să mai notăm că, în cazul IMM-urilor, peste 80% din investițiile nete sunt finanțate din surse proprii [7].

Și o apreciere de ultimă oră venită via Bruxelles – România este încadrată, alături de Bulgaria, la categoria ”inovator modest”. Toți ceilalți 26 de membri UE sunt cel puțin inovator moderat.[8]
Cu inovații fiscale de acest tip avem garantat asigurat un loc pe scaunul modeștilor Europei.

În loc de concluzie

Credem că nu aduce niciun răspuns, nicio soluție o măsură fiscală fără fundament economic și mai degrabă populist. În România, e loc suficient de o reformă reală, în primul rând la nivelul relației autoritate-contribuabil [8] și nu mai e timp pentru a încerca pseudo-soluții, fără valoare-adăugată!
E momentul să vedem că, în jurul nostru, lumea fiscală se schimbă. Suntem pegătiți pentru ce va urma?

 

Note:
[1] Ordonarea s-a făcut în baza C.A. pe 2015. S-a folosit baza de date internațională Amadeus. Pentru datele sectoriale, s-a folosit baza de date națională tpsoft.ro. Pentru cifra de afaceri pe economie (2014), s-a folosit baza de date Tempo, INS
[2] Despre complexitatea noului cadru vorbește și următorul titlu – ”Convenția multilaterală de implementare a măsurilor privind acordurile fiscale, pentru prevenirea BEPS” – Paris, iunie 2017, cu România printre semnatari.
[3] Actualele proiecte de directive preconizează ca, într-o primă fază, baza comună de impozitare să intre în vigoare din 2019, urmând ca din 2021 să intre în aplicare consolidarea și apoi alocarea profiturilor către filiale, în baza unui algoritm care ține cont de vânzările, forța de muncă și activele implicate la nivel de filială.
[4] Cf. ”Future financing of the EU”, December 2016. A se vedea și ”Documentul de reflecție pe tema finanțelor europene”, Bruxelles, iunie 2017.
[5] În cazul României, câștigul ar fi undeva la 1% din PIB. A se vedea ”Global distribution of revenue loss from tax avoidance”, United Nations University, martie 2017
[6] Cf. ”Finanţarea investiţiilor: de ce este scăzută creditarea pentru firme?”, Liviu Voinea, vicegurvernator BNR, iulie 2017
[7] Cf. ”IMM-uri în economia românească în 2015”, INS, iunie 2017
[8] Spre exemplu, rămân încă neexploatate recomandările făcute de FMI în urmă cu un an pentru reformarea administrației fiscale în scopul creșterii colectării.

 

 

 

 

E de așteptat ca venirea dură a unui nou-guvern-PSD-care-să aplice-cu determinare-programul-de guvernare-cel-mai-ambițios-din-89-încoace să repună pe tapet ”soluția” introducerii IVG-ului (impozitului pe venitul global/gospodărie). Vorba vine că e de așteptat: rămân la părerea că, în lipsa unui sistem administrativ bine pregătit (la nivel de tehnică, legislație, proceduri, atitudine) introducerea unui regim fiscal prin definiție sofisticat este pur și simplu o loterie.

Nu știu cât de sensibil la argument poate să fie un nou-guvern-care-să aplice etc., dar, de câteva zile, mă frământă o întrebare – oare or avea timp, ocupați fiind cu determinarea, să citească mesajele străvezii care curg de la Bruxelles despre cum va arăta Europa (fiscală) a zilei de mâine? Vor înțelege că modul cum acționăm, cum jucăm acum este determinant pentru a ne stabili o identitate fiscală, atât de necesară în acest context european tensionat?

1. Pe terminalele de Bruxelles a apărut, săptămâna trecută, o propunere căreia însăși Comisia i-a pus de la bun început eticheta – ”dură” (tough). Sub titlul ”noi reguli de transparență pentru intermediarii schemelor de planificare fiscală” textul se adresează, la prima vedere, intermediarilor de tipul ”contabililor, consultanților, consilierilor, avocaților, bancherilor, agenților sportivi”, dar și direct acelor contribuabili ”suficient de deștepți să-și organizeze singuri propriile aranjamente/scheme de optimizare fiscală” (formulare preluată ca atare din acest uluitor film de 50 de secunde marca studiourile bruxelleze).

Vorbind de intermediari, vorbești practic de clienții lor, adică de contribuabilii europeni, companii și indivizi. Iar propunerea cu pricina îi caută pricină fiecăruia, democratic, fără discriminare după mărime, domeniu, tipul de impozit, de tranzacție, riscul pe care îl prezintă etc.

Așadar, dacă un intermediar european (I) și clientul său european recurg la aranjamente/scheme fiscale care duc la pierderi pentru bugetele de stat (”losses for governments”) trebuie ca, în cinci zile, să le raporteze autorității fiscale naționale. Doar așa ”ajung curați” (”come clean” – dacă doriți să revedeți filmulețul acela de 50 de sec, merită!).

Bun, vor zice cârcotașii, dar ce trebuie raportat, că practic orice poate fi interpretat astăzi, în epoca BEPS, ca aducând pierdere bugetului? (II) Corect, stimați cârcotași, pentru că propunerea spune – ”trebuie raportat orice aranjament trans-frontalier care conține una sau mai multe din acele hallmarks (marca, simbol generic) listate în propunere”. ”S-a mers pe ideea de hallmarks, că ar fi fost fără sens să se definească ce înseamnă optimizare fiscală agresivă”, admite cu nonșalanță Comisia.

Și așa urmează o listă în 18 puncte în care cuvântul de ordine este ... prezumția de vinovăție a contribuabilului. Puteți, de altfel, începe direct cu punctul 18 – trebuie raportate ”aranjamente care nu sunt conforme cu principiul valorii de piață (arm’s length /lungimea brațului) sau ghidul OECD de prețuri de transfer”. Tema apare și la punctul 6 - ”Acolo unde transferurile de plăți trans-frontaliere nu reprezintă valoarea adevărată/reală (true value) a activului cumpărat”.

Dar ce înseamnă valoare adevărată? Esența preturilor de transfer este să aproximeze valoare de piață in tranzactiile dintre persoane afiliate pe baza unor metode de analiză. Nu e o știință exactă, cum a observat însăși OECD. În baza prezumției de vinovăție aplicată aici, statul poate oricând, în acest moment, să conteste metoda aleasă de contribuabil, benchmarking-ul/ baza de comparație etc. și apoi să opereze ajustări, dacă e cazul. Dar cât de realist este să-i ceri intermediarului/contribuabilului să-și demoleze singur argumentele și să transmită o notificare la Fisc - știți, eu am stabilit o valoare reală, de piață, dar nu am ales corect ... piața! Citind lista în 18 puncte, mai că îți vine să-i întrebi direct - nu mai bine îmi spuneți dumneavoastră cu cine am voie să fac tranzacții și cu cine nu? Cât profit este permis?

Să fie aceste noi obligații pe care le are contribuabilul încă un argument pentru încheierea de acorduri de preț în avans (așa numitele APA), singurul mecanism prin care fiscul îți oferă certitudine fiscală?

Să mai notăm că sancțiunile pentru neraportare se lasă la latitudinea statelor membre. Aici ar fi prea prețios să vedem o interpretare a principiilor comunitare ale subsidiariatății și proporționalității. E mai degrabă vorba de un mesaj simplu și direct: miza acestei propuneri nu este nici sancționarea, nici măcar aplicabilitatea ei.

2. Comisia transmite că, pentru acestă măsură ”simplă și directă”, s-a inspirat din măsura 12 a planului BEPS de la OECD și modelele care ”funcționează” în Marea Britanie, Irlanda, Portugalia. Și ca să fim convinși că problema a fost bine studiată, comisarul Pierre Moscovici arată că ”de la introducerea regulilor acum peste 10 ani, în UK au fost aduse la lumină impozite în valoare de 12 miliarde de lire”. Dacă faci însă o minimă investigație pe net de unde vine suma asta, s-ar putea să ai suspriza să o și găsești, dar într-un raport al HMRC (Fiscul britanic) pentru ... 2004-2009.

Altminteri, nu stă nimeni la Bruxelles să ne spună (proiectul de directivă nu se oprește în detalii tehnice) că sistemul britanicilor (ei îi zic DOTAS – disclaimer of tax-avoidance scheme) funcționează cam așa: contribuabilul (companii, dar și persoane fizice, pentru că în UK lucrează IVG-ul) se duce la un consultant să-l întrebe dacă, pentru cazul său, există o modalitate legală prin care își poate reduce povara fiscală. Consultantul zice – ar fi ceva, dar vezi că o să anunț schema și la Fisc! Fiscul atribuie un număr la schema respectivă, cu acest număr consultantul se duce din nou la contribuabil și îi zice – când depui declarația anuală, trece și acest număr! Apoi contribuabilul n-are de făcut decât un singur lucru să aștepte cu ochii pe o listă de mii de numere de scheme ca niște serii de bingo, listă pe care Fiscul o actualizează periodic. Dacă omul își găsește numărul, e fericit, strigă bingo: o să primească o notificare că, în 90 de zile trebuie să returneze toate economiile de impozite pe care le-a făcut. Se cheamă notificare de plată accelerată și nu se pune în discuție, se poate doar intra în negocieri pe eșalonarea plăților. Sigur, contribuabilul poate face și contestație și dacă are câștig de cauză în instanță, poate primi suma înapoi, cu dobânzile aferente. Simplu, nu? (III)

Cârcotașii de care aminteam vor mai avea poate forța să mai întrebe – bun, dar de ce trebuie să copiem un sistem complicat venit dintr-un pol financiar global atât de dezvoltat cum e Marea Britanie (altminteri, tocmai au început tratativele pe Brexit!) și să îl aplicăm în România și, în general, în țări unde gradul de sofisticare a contribuabilului este redus?

3. Suntem la aceiași întrebare pe care Comisia și-o adresa retoric în ianuarie 2016 când lansa propunerea de directivă anti-avoidance – mai are nevoie UE de aceste măsuri când oricum o să fie relansat CCCTB?
CCCTB, adică baza comună consolidată de impozitare a companiilor, este Sfântul Graal al fiscalității europene, în condițiile în care ținta proiectului comunitar este, prin înseși principiile de înființare, înnăbușirea concurenței fiscale între statele membre. Un proiect care a început cu punerea în comun a cărbunelui și oțelului nu se poate desăvârși fără să fie puse la comun și politicile fiscale. Este o țintă extrem de ambițioasă, cu mize grele, și, până de curând nu s-a reușit convingerea marilor economii europene că nu există altă cale. Ce s-a schimbat între timp – a apărut cea mai mare criză de la înființarea CEE/UE, a mai apărut și Brexitul ... Politic vorbind, e o altă stare de spririt în rândul opiniei publice, cum arăta în toamna trecută chiar dl. Moscovici.

Sub semnul unei moralități în fiscalitate, publicul află că trebuie rezolvată chestiunea împrumuturilor hibride, că e nevoie de raportări financiare comune la nivel UE, țară cu țară (în acest sens a apărut și la noi o Ordonanță la începutul lunii, dar miza e în următorul pas – publicarea acestor raportări!), că trebuie o listă de hallmark-uri, că, în sfârși, e nevoie de CCCTB și de algoritmul său.

Revedeți Pachetul antievaziune: Pașii următori spre realizarea impozitării efective și spre creșterea transparenței fiscale în UE, din ianuarie 2016! Și veți înțelege de ce, chiar și săptămâna trecută, la prezentarea propunerii de care vorbim, comisarul Moscovici a adus vorba de CCCTB (ACCIS cum zice francezul). Veți citi altfel și ultimul document de reflecție pe tema finanțelor europene, document așteptat în următoarele zile (de data asta chiar e de așteptat!), pentru a încheia seria de reflecții care însoțesc Carta Albă a viitorului UE, cea cu așa-zisele cinci scenarii. Și de-abia atunci probabil că vom începe și noi reflecțiile, dacă altceva nu vom ști ce să facem.

Am mai spus-o ori de câte ori am avut ocazia în ultimii doi ani – e inutil și ineficient să ne opunem drumului de unificare a politicilor fiscale europene. E un drum deblocat de părinții fondatori ai UE (Franța și Germania) și, până una-alta, noi am intrat în UE, nu invers!

Dar tocmai pentru că, la nivel european, va urma o perioadă tulbure, de relativizări, incertitudini, atunci, pentru a ne putea menține un minim de atractivitate în fața investitorilor, tot ce putem aștepta de la un guvern național este să nu ne aducă mai mult relativism, să nu termine și bruma de simplitate și de certitudine fiscală pentru care a luptat atât de greu economia/contribuabilul român. Poate că nu cerem chiar atât de mult, mai ales de la un guvern plin de determinare etc.


Note:
(I) Iată cum propunerea raportează ... prima breșă – doar intermediarii localizați în UE sunt afectați. Se spune că, în cazul intermediarilor din afara UE, raportarea se face direct de client.
(II) BEPS, după numele pachetului de măsuri împotriva erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor, lansate de OECD. La acest punct mi se pare utilă precizarea adusă de Consiliul Barourilor din Europa că aranjamentele despre care se face vorbire în propunerea Comisiei nu se referă la cele care intră sub incidența practicii ilegale a evaziunii fiscale/spălării banilor, ci la cele care, în interiorul reglementărilor legale, pot fi interpretate că nu respectă spiritul legii și duc la evitarea plății impozitelor până la un nivel total așteptat de autorități (tax avoidance). Organizațiile profesionale (de avocați, consultanți etc.) au reglementări stricte prin care interzic membrilor implicarea în acțiuni ilegale. În același timp, domnia legii, accesul la justiție și siguranță fiscală (valori în UE) cer ca un contribuabil să aibă posibilitatea de a căuta consiliere legală și fiscală fără teama că acest lucru va duce automat la transmitrea informațiilor către autorități. Se deschide aici o întreagă discuție, privind secretul profesional/privilegiul profesional legal (LPP), care este practic un drept de protecție acordat clientului/contribuabilului. O discuție ignorată de Comisie - ”nu vor fi mulți consilieri care să protesteze cu banderola de secret fiscal”, cum spune comisarul Moscovici.
(III) De notat că, pe măsură ce raportările s-au rărit, britanicii au venit și cu un regim de sancționare drastică a promotorului (POTAS), a celui care a facilitat o schemă dovedită de tax avoidance. Cred că e o așezare a lucrurilor în matca firească – Fiscul dovedește, vinovatul plătește și nu hai să-i punem să raporteze, că or fi ei vinovați de ceva. â

Articol apărut pe zf.ro, iunie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

În iunie anul trecut, englezii, cei mai pragmatici dintre britanici, urmau parcă un scenariu de transfer pricing și vedeau în Brexit o confruntare pe alocarea profiturilor – câștiga atunci tabăra care nu vroia mai multă Europă, pentru că profitul/câștigul care revenea din statutul de membru nu părea pe măsura costurilor/constrângerilor asumate.

În iunie 2017, englezii – poate cei mai orgolioși dintre britanici – nu cer renunțarea la Brexit, ci doar o reevaluare/nuanțare a procesului. Acum problema se pune în termeni nu de câștig (în ultimul an, li s-a dat suficient de înțeles că, deocamdată, nu prea au motive de optimism), ci măcar de minimizare a riscurilor, de a nu strica mai mult echilibrul precar de acum.

Cu riscul de a trăi cu ceața pe care o dă un Parlament atârnat (hung), la alegerile anticipate de ieri alegătorii au transmis că nu acceptă riscul unui Brexit dur cu orice preț. Dna. May – care convocase alegeri anticipate tocmai pentru a-și asigura susținerea pentru un Brexit în care no deal is better than a bad deal – își poate pierde funcția pentru că nu a văzut noua stare de spirit britanică. (1)

Nevoia de minimizare a riscurilor definește și starea de spirit a europenilor rămași dincoace de Canal și, culmea, este mai pragmatic captată de Bruxelles.
Până la sfârșitul acestei luni, cât încă britanicii nu se vor fi lămurit poate în legătură cu direcția noului lor guvern, noi vom vedea încheiat procesul de reflecție pe care liderii Europei … l-au avut în legătură cu UE.
În 2-3 săptămâni, va veni și documentul pe tema ”viitorului finanțelor UE”, ultimul din seria care a însoțit ”Cartea Albă a viitorului Europei”, dată pe 1 martie. Va veni la timp așa cum a fost și în cazul documentului privind ”dimensiunea socială a Europei”, cel privind ”valorificarea oportunităților legate de globalizare”, privind ”adâncirea Uniunii Economice și Monetare” sau proaspătul document privind ”apărarea europeană”, care tocmai a fost livrat acum câteva zile. (linkurile pentru toate materialele se găsesc aici)

Vă lansez o provocare – căutați în aceste documente de câte ori apare cuvândul risc/risk (încă n-au apucat să fie traduse toate) și derivatele sale. Și comparați apoi cu câștig, nu mai zic de profit. Veți vedea că, din acestă înfruntare câștigă … riscurile.

În ultimul an, liderii europeni au asimilat lecția Brexitului – știu acum că are mai puțină relevanță să insiști pe câștigurile nete date de UE, pentru că oricât ar fi de evidente, se vor găsi întotdeauna eurosceptici să le combată, cu propriile lor calcule. Mai productiv este să vezi partea plină a paharului din… riscurile pe care le minimizează apartenența la UE. Eliberată de presiunea unui membru mereu nemulțumit precum Marea Britanie, UE își definitivează proiectul politic punând la lucru mai degrabă temerile, decât așteptările cetățenilor europeni.

Scenariul ”mult mai mult, împreună”, cel în care ”Statele membre pun în comun competențe, resurse și procese decizionale în toate domeniile de politică, moneda euro este consolidată, iar deciziile adoptate la nivelul UE sunt puse în aplicare cu celeritate”, este scos în evidență ca fiind cel mai puțin riscant în condițiile unui viitor perfid prin nesiguranța extraordinară pe care o presupune. La probleme sociale, de apărare, fiscal-bugetare care sunt deja cu duiumul, nu există alt drum de urmat, alt joc de jucat decât mai multă Europă!

Dar în funcție de gradul de pregătire și de înțelegere al fiecărui membru, acest joc vine cu costuri dramatice pentru cei care nu-și definesc de pe acum un post, un statut național (care atacant, care fundaș, care portar etc.). Și din nou întrebarea – unde suntem noi, cum jucăm?

Continuând paralela cu ceea ce se întâmplă acum la britanici, aș zice că putem să transmitem și noi un mesaj liderilor noștri – nu vă amăgiți că sunteți suficient de puternici să luați măsuri care să șubrezească bruma de stabilitate pe care o avem acum! Să ne concentrăm pe mesajele pe care ni le dă Europa, să renunțăm la iluzia creșterii standardului prin legi salariale sau aventuri fiscale. În mod realist, nu putem visa la viață ca-n Germania, dar măcar să minimizăm riscurile de a nu ajunge nici măcar până la nivelul Poloniei!

Note.
(1) Suferind o pierdere de 12 locuri în Parlament, Premierul Theresa May a căzut sub pragul de 326 care i-ar fi asigurat majoritatea simplă. De notat însă că laburiștii (practic ”câștigătorii” acestor alegeri, plus 31 de mandate, ajungând la 261 de locuri) s-au exprimat clar că lucrurile nu se mai pot întoarce – poporul a decis Brexit, deci așa va rămâne! Dar Brexit în forma May (ieșirea din UE fără înțelegere e preferabilă unei înțelegeri proaste/nefavorabile) ”nu este o opțiune”, a arătat liderul laburist Corbyn.
(2) Așa sună traducerea oficială în română, dar în engleză e mai sugestiv – harnessing globalisation, un fel înhămare/înjugare, punere la lucru a globalizării

Articol apărut pe contributors.ro, iunie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Până de curând, mergând la mine, în Maramureș, tot mai auzeam de câte un cunoscut care strânge bonuri, se chinuie să le pună în ordine și, când e tragerea, le ia din nou la mână, să vadă dacă are și el suma și data câștigătoare. Trebuie să simți că te-ai chinuit, dacă tot vrei să câștigi, nu-i așa? Azi nu mai aud de așa ceva – a obosit și omu să mai țină atâtea hârtii, parcă nici nu mai e atât de dornic să se mai certe cu vânzătorul care uită să-i dea bon. Apoi, după cum se vede, a obosit și sistemul, care merge din inerție, nu mai dă nici măcar un mesaj motivațional. Din contră, când auzi că se premiază bonuri de sute de lei (duminică a ieșit bon de doar 144 de lei), e descurajant pentru cumpărătorul de butic să mai ceară și el bonul de 6-10 lei lei. A murit francu! Iată, îmi zic, ce va să zică să faci un lucru bine analizat, să cheltui milioane de euro cu cap, să mergi direct la țintă, să-ți cunoști clientul. [1]

Polonezii au început și ei o loterie a bonurilor fiscale cam odată cu noi. Conform planului, acum o închid. Alt sistem. Cumpărătorul își încărca datele bonului pe un site special și aștepta să fie sunat de organizatori. Apoi ei chiar s-au întrebat: de ce facem noi chestia asta? Că nu ai făcut nimic dacă pui omul să strângă doar bonurile de cumpărături de la … supermarket (nu la marile lanțuri e problema și nu strânsul bonurilor e miza!). Așa că, trimestrial a avut loc o extragere specială pentru bonuri venite dintr-un anumit sector bine țintit, considerat cu probleme (frizerii, service auto, benzinării, cabinete stomatologice). Și premiul e ales atent: nu cash, ci o mașină fabricată local. Miza e să câștige economia, să plătească câștiguri reale oamenilor, din care ei să plătească impozite etc.

Polonezii au un gap/deficit pe TVA (diferența dinntre ce se estimează că ar trebui încasat și ce se încasează efectiv) de 24%. Mare, după standarde UE (media 14%, dar jumătate din membrii UE sunt sub 10%). Dar noi avem 38%. Cine ar trebui să fie mai îngrijorat de găsirea de soluții eficiente? Dar, în timp ce polonezii se gândeau la mecanism, prima noastră grijă era cum să arate CEREREA.

Secțiunea anostă ”loteria bonurilor” de pe mfinanțe.ro începe cu ”cerere revendicare premii”. Subsemnatul(a), CNP, … solicit acordarea premiului aferent extragerii lunare … am luat cunoștință… cunoscând prevederile și sancțiunile … atașez prezentei …

Ce strategie de convingere a contribuabilului? Ce explicații? Ce mesaje? Ce informare despre eficiența campaniei, analize etc… Despre ce vorbim? Nici aici, într-o simplă loterie, nu putem scăpa de halucinantul sistem de acoperire în hârtii? Parcă suntem în fabula cu broasca țestoasă și scorpionul, în care cel din urmă își atacă salvatorul, pentru că ”așa e natura lui”.

Cred că fabula asta a loteriei bonurilor este ca un studiu de caz despre situația sistemului nostru, cu ”gap” în a găsi soluții simple și eficiente, țintite pe riscurile principale, ”gap” în sentimentul de siguranță pentru asumarea de responsabilități, în final – ”gap” de empatie față de contribuabil.

Un sistem care, nu pot să nu mă gândesc, se pregătește pentru implementarea loteriei … impozitului pe venitul gospodăriei (IVG)!

Tot mai trag nădejde că, într-un final, pe modelul legii grațierii măcar, guvernul o să ajungă să-și pună întrebarea necesară – de ce scoatem noi IVG-ul ăsta în stradă? La observațiile pe care le-am prezentat luna trecută, mai adaug câteva, poate ne ajută să găsim un răspuns.

1. Unde e analiza de risc: cui ne adresăm?

Jack-pot-ul e tentant și, culmea, va ajunge la toată lumea, după necesități. “Nu avem de gând să renunțăm la sistemul nou de impozitare pentru că este un alt sistem prin care clasa mijlocie se dezvoltă” spunea zilele trecute președintele PSD, Liviu Dragnea.

Nu avem de gând nici noi să intrăm în dezbateri pe teorie, o fac alții și la alt nivel, dar practica arată că lucrurile nu sunt deloc simple. Un exemplu: în martie 2014, în Senatul SUA a avut loc dezbaterea ”Idei inovative pentru întărirea și lărgirea clasei de mijloc” (100 de pagini de text). IVG-ul intră în discuția mare despre complicarea excesivă a legislației fiscale. La un moment dat, cineva spune: bottom line (ideea de bază, concluzia) – ajuți clasa de mijloc când ajuți companiile să creeze locuri de muncă! Acum reglementările fiscale au ajuns atât de complicate că, și dacă vin cu o facilitate, nu poți să o aplici, pentru că nu o înțelegi sau nu e rentabil. Business-ul întreprinzătorului nu e să stea să deslușească cum să respecte mulțimea de reguli pe care le are pe cap. Trebuie reduse costurile de conformare… (pag. 32 din raport).

Așadar, pentru cine facem noi IVG? Când ai 70% din truditorii unei economii low-cost care duc acasă mai puțin de 2.000 de lei, mi se pare de-a dreptul cinic să le spui că o intre în clasa de mijloc doar pentru că nu vor mai plăti impozit pe venit (cam cât să-și facă un coș minim de cumpărături la supermarket și apoi să pună bonul la loterie). Pentru că, atunci când vor cere fișa de IVG de la angajator, acesta poate nu le va înmâna automat și o majorare consistentă de salariu, în cinstea complicării fiscalității!

Cât poate să fie bateria de deduceri fiscale, chiar credite fiscale care o să antreneze automat economia [2], când deja deficitul bate la cota de alarmă? Unde e coada de investitori care așteaptă să ridice industrii cu locuri de muncă din acelea bine plătite, pentru că au auzit că acum s-a schimbat sistemul? Investitori cărora, mai deunăzi, chiar Guvernul le transmitea că avem un sistem fiscal stabil. În sfârșit, unde e strategie care să ne ducă la acumulare, pentru a avea ce să redistribuim? [3]

2. Care sunt costurile sistemului?

Astăzi, cu 25.000 de angajați și fără presiunea unui IVG pe cap, ANAF are un cost mediu de colectare de 11 lei la 1.000 lei venituri bugetare nete (din care 9,8 lei – cheltuieli cu personalul). Fiscul britanic (HMRC) e la jumătate – în medie, 5,5 lire la mia colectată (în cazul impozitului persoanelor fizice, costul crește la 7,8 lire). [4] Administrația de la Londra are în jur de 58.600 de angajați cu normă întreagă, colectează impozite și taxe de la 45 de milioane de familii și peste 5,4 milioane de afaceri, acordă credite fiscale pentru 4,4 milioane de familii și plătește beneficii pentru copii către 7,4 milioane de familii. De notat că până în 2020-21, HMRC trebuie să-și reducă personalul cu o treime.

Noi în acest moment ne gândim, să mai adăugăm 35.000 de semi-funcționari, pe statul de plată al ANAF. Si atunci te intrebi unde va ajunge costul colectării, comparativ cu efectele?

Când vorbim de efecte, închidem ochii și dăm vina pe … fatalitate: în România, gradul de non-conformare voluntară la plată e calculat la 16%. În Marea Britanie, se estimează că diferența între impozitele care teoretic ar trebui plătite și cele colectate este undeva la 6,4%. (în ce privește erorile sau fraudele legate de rambursările fiscale, procentul de contribuabili care cer sume la care nu sunt îndreptățiți este estimat la 4,8%)

Vrem să presupunem că IVG-ul nu va înrăutăți și mai mult acestă fatalitate locală? (pentru că apropo, când ai un sistem IVG se mai întâmplă și să fie nevoie să pui bani de-o parte pentru a plăti impozitul la regularizare). Atunci musai trebuie să ne imaginăm o radicală transformare a sistemului, care să meargă până la … ”bottom line” - relația dintre administrație și contribuabilul-client.


3. Cum interacționează sistemul cu clienții?

Zilele trecute, a produs emoție un tabel apărut pe surse cu eventuale ”niveluri planificate ale indicatorilor de perfomanță pentru un inspector inspector fiscal pe 2017” – 600 mii lei/inspector după minimum 20 inspecții la persoane fizice, respective 6 mil lei, după la 11 inspecții la persoane juridice. Fiscul răspunde imediat la ”alegațiile” din presă, spunând că nu a dat nicio circulară în acest sens. Dar despre ce alegații vorbim când aceste sume care încep cu 6 (Șase, vine inspecția) se potrivesc, bat de-a dreptul cu datele raportate de ANAF pe anul trecut, ca valoare colectată/inspecție? (vezi Raportul de performanță pe 2016, pag. 56)

Totuși, e de înțeles supărarea ANAF, atâta timp cât tabelul amintit pare să spună că performanța angajaților într-o instituție de forță a statului s-ar măsura doar în funcție de numărul de bastoane aplicate (numărul de inspecții și suma colectată). Dar răspunsul instituției e plin de empatie față de contribuabilul-client: ”ANAF a dezvoltat un sistem modern de indicatori de performanță cantitativi și calitativi ce sunt stabiliți în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare și strategia ANAF pentru perioada 2017-2020”. Indicatori calitativi – e suficient atât. [5]

Fiscul nostru a făcut, fără îndoială, pași serioși înainte, mai ales în ultimii ani (ghiduri, întâlniri cu contribuabili pentru clarificări, mai multă transparență). Dar chiar îți trebuie o altă empatie ca să primești noul val de contribuabili dat de IVG – oameni care, nota bene, nu au apetență pentru a intra în relații cu autoritatea, nu au spiritul de întreprinzător care își asumă și trece peste obstacole. Sistemul trebuie să fie altfel echipat, spre exemplu cu mecanisme de mediere a disputelor contribuabilului cu statul, esențiale într-o relație eficientă de parteneriat, așa cum au administrațiile fiscale moderne. [6]

Pentru ”value for money”, pentru a da utilitate fiecărui ban cheltuit în atingerea obiectivelor finale, Fiscul e mai eficient când are o atitudine soft. Soft, de la software-ul care te ajută să faci analize de risc sofisticate, pentru a merge țintit doar acolo unde e cazul. (Bineînțeles că principala condiție e să ai un echipamentul informatic care să nu crape de oboseală și să amenințe că se poate bloca oricând). Sau soft de la programele de studiu comportamental, precum … loteriile bine țintite. [7]

4. Unde ne e entuziasmul?

Conflictul de muncă pornit săptămâna trecută la nivelul administrațiilor fiscale ne-a arătat un sistem cu probleme adânci, de care chiar oamenii lui sunt nemulțumiți. Nu mi se pare corect să li se transmită că o să se sincronizeze salariile cu ale funcționarilor din alte ministere, pentru că Fiscul nu e orice instituție – mai mult decât în cazul altor organe, nemulțumirea din interiorul Fiscului se vede pe fața contribuabilului. Nicăieri în lume nu vezi însă contribuabil mulțumit, dacă nu ai și un funcționar mulțumit.

Iată de ce pun entuziasmul în rândul resurselor necesare pentru a ne angaja cu toții la o asemenea reformă-loterie precum o nouă impozitare. Ni se scoate în evidență că noi, contribuabili, nu o să mai mergem la ghișeu, că o să stea consultantul (unul din cei 35.000 la care vom fi arondați) – că asta o să fie treaba lui. O treabă care din start nu e prea entuziasmantă, din moment ce e nevoie să fie angajați chiar de stat acești consultanți, cu un salariu tentant.

”Dacă vom ajunge la concluzia că actualul sistem nu ne dă garanția că, pâna la finalul anului 2018, acești consultanti fiscali pot fi identificați, atunci putem amâna cu un an”, mai spunea dl. Dragnea. Dar de ce n-am ajunge la concluzia că putem face un sistem care să-și integreze bazele de date și să completeze el, sistemul, fișele într-o primă formă, pe care s-o dea la aprobat contribuabilului. Cum ar fi? Probabil polonezii vor ști să ne spună, că la ei se implementează așa ceva.

Revenind – nu știu din ce bazin se gândește să-i pescuiască/identifice pe noii consultanți, dar sper sincer ca acestă recrutare să nu însemne o hemoragie de profesioniști din sistem. [8]

Am mai spus – problema sistemului nostru nu e că nu are oameni bine pregătiți, ci că nu are pârghiile și voința să-i pună în valoare. Când vom ajunge la un sistem capabil să facă acest lucru, vom ști că avem cu cine să trecem și la o impozitare modernă.

Aș încheia tot cu o fabulă pe care o aminteam la sfârșitul anului trecut, când șeful PSD aducea vorba de știuca românească în raport cu crapul european – dacă nu începem odată să trecem la soluții realiste, care să se concentreze pe crearea de locuri de muncă bine plătite, atunci, în vorbele lui Donici, batem pasul pe loc … ”racul înapoi se da/broasca tot în sus sălta/Știuca foarte se izbea/Și nimic nu isprăvea”.

Note_____________________________
[1] La prima extragere din 13 aprilie 2015, cu un bon de 6 lei (se ia partea întreagă) se strângeau … 777 de pagini de câștigători din toată țara. Apoi o singură dată s-a mai câștigat cu un bon sub 100 de lei, când au fost 10 pagini de câștigători. Acum un an, pe 22 mai 2016, au fost doar 20 de câștigători cu un bon de 238 de lei. Pe 19 martie 2017 s-au înregistrat 2 câștigători pe un bon de 361 de lei. Luna trecută, s-a tras un bon de 935. Niciun câștigor. La fel, în mai 2016, niciun câștigător pentru un bon de 934 de lei. Mi se pare explicabil – cine-și permite să dea 900 de lei odată pe cumpărături la supermarket sau undeva unde se dă bon pe suma asta nu e interesat de o loterie în care să păstreze bonurile, să le înserieze etc. De partea cealaltă, cine a ținut să participe la loterie (în acestă formulă complicată, de care vorbeam) chiar dacă ar avea o achiziție de așa dimensiuni, la dentist sau mecanic auto, să spunem, nu-și mai permite să mai achite și ”costul” de a primi factură, doar pe ideea că o câștige el la loterie!
[2] Mai ales când nu întotdeauna e clar efectul în piață al unei intervenții. Noul președinte francez, Macron, are în plan o măsură privită cu scepticism – ridicarea, în cinci ani, la 100% a rambursărilor cheltuielilor cu proteze dentare și ochelari. Subiectul e delicat. În ciuda bunelor intenții ale statului (unii ar zice că tocmai din cauza), Franța are printre cele mai scumpe servicii stomatologice din Vest, cu efecte îngrijorătoare la acest capitol de sănătate (la nivel statelor bogate).
[3] Puțini își mai aduc aminte că ideea de trecere la cota unică și renunțarea la impozitarea progresivă pe venitul global a apărut încă din ultimul an al guvernării Năstase, acum 14 ani. Până și un guvern ”curat de stânga” își dădea seama că sună prea fals preocuparea pentru redistribuire în condițiile în care tu încă nu prea ai ce să redistribui!
[4] În cazul în care nu e specificat altfel, datele privind ANAF provin din Raportul de performanță 2016, iar la HMRC – Raportul pe anul fiscal 2015-2016.
[5] Încă din 2010, un studiu FMI nota procesul dificil de implementare a unui sistem de măsurarea a performanței în administrația românească. Am notat întrebarea – ”o creștere a sumelor aduse în urma inspecțiilor reprezintă o inspecție mai eficientă, o scădere a gradului de conformare sau amândouă în același timp?”
[6] Zilele trecute, președintele ANAF, Bogdan Stan, a explicat că, în cadrul legislativ actual, practic nu se poate implementa o recomandare a FMI de tipul introducerii posibilității negocierii dintre administrație și contribuabil. Despre recomandările FMI care pot fi extinse și la nivelul micului contribuabil puteți citi mai multe aici.
[7] Politicile publice moderne folosesc din ce în ce mai mult analizele comportamentale (behavioural insights), după cum o arată un raport de la Bruxelles. Specialiștii britanici, ca să folosesc o formulă consacrată, sunt pe cale să argumenteze o teorie care spune că un punct procentual de creștere a satisfacției clientului duce la o scădere cu 0,3% a tax gap (diferența dintre ce ar trebui și ce se încasează efectiv).
[8] Deja Fiscul are probleme în a-și reține profesioniștii. Conform unui raport recent al OCDE privind administrația fiscală în țările membre, dar și în afara organizației, în România, în structura administrativă fiscală, 68% este personal cu vârsta 30-49 de ani. Este printre cele mai bune procente din UE. Dar în același timp, România are și printre cele mai mari rate de părăsire a sistemului (9,7% în 2013). Este tipul de schimbare cea mai costisitoare pentru un sistem – să-ți plece oameni în care ai investit, pe care i-ai pregătit.

Articol apărut pe contributors.ro, mai 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

Noi, la TPS, privim fiscalitatea ca un tot, nu doar în ceea ce are legătură cu prețurile de transfer. Pentru că, în final, orice intervenție suferită de fiscalitatea companiilor ori a persoanelor fizice se resimte în economie, de unde, mai devreme sau mai târziu, se întoarce cu efect multiplicat în buzunarul fiecărui contribuabil, mic sau mare.

Continuăm să pledăm pentru simplificare fiscală ca măsură chirurgicală neinvazivă pentru însănătoșirea mediului economic de la noi. Acestă simplificare (vezi campania TPS la începutul anului!) pare să rămână tot mai mult un deziderat, când apar noi amenințări că sistemul se va complica și mai mult. Desigur, vorbim din nou de impozitul pe gospodării. Chiar e momentul, chiar suntem pregătiți? 

 

Țară, țară vrem … consultanți și salariu minim de 2.000 de euro!

Putem spune că avem multe sporturi naționale, dar cred că puțini s-ar aventura să pună între ele și dezbaterea. Nu cred că avem ceva de dezbătut aici, pentru că nu mă refer la show-urile noastre, la maratonul de talkshow-uri la care trebuie să rezistăm toate serile.

Ideea asta cu impozitul pe gospodărie (IVG) pare o știre de câteva zile, dar ea stă liniștită și așteaptă, din ianuarie, aruncată într-un colț al programului de guvernare, la capitolul Politici macro, subcapitolul Competență. Ce așteaptă? Scrie chiar în program – o dezbatere (mai multe) de cum se va face: ”Arondarea populației la consultanții fiscali precum și funcționarea acestora se va face prin Hotărâre de Guvern în urma dezbaterilor publice”.

Cum ar veni, nu mai dezbatem de ce e nevoie să schimbăm sistemul de impozitare – asta s-a făcut prin alegeri, unde, desigur, alegătorul, în cunostință de cauză, s-a pronuntat asupra temelor clasice – se vor reduce până la dezumflare totală taxele, vor crește până la ieșirea din atmosferă salariile etc.

Odată încheiat capitolul ”ce se va întâmpla”, iată că vine vremea să ne mai și întrebăm ”cum se va întâmpla?”. Acum am aflat – prin consultanți. De stat. 35.000. Cu 10.000 lei salariu.

Până la o dezbatere, eu, ca simplu consultant-întreprinzător, am pregătit câteva observații:

1. Așadar, ce aflăm – ai venituri totale sub 2.000 de lei, nu mai plătești impozit. Plătește republica!

Ce știm, însă: populația activă a republicii nostre – circa 8,8 milioane de oameni. Din ei, 5 milioane sunt salariați, din care în jur de 3,5 milioane duc acasă (net) sub 2.000 de lei. Atât poate economia noastră low-cost acum: să-și plătească 70% din truditori cu mai puțin de 2.000 de lei. Și încă 2.000 ar mai fi ceva. Dar peste 40% din salariați se descurcă doar cu minimul (net) de 1.000 de lei.

O fi din cauza cotei unice, s-au gândit unii. Dar acum acești oameni (salariații) răsuflă ușurați – iau bani de la stat, poate chiar mai mulți decât au dat. Asta, pe bază de chitanțe, desigur - au pus parchet cu vecinul, și-au dat copiii la un curs de engleză, ori la meditații la fizică cu profesorul de la școală etc. Sigur, nu-i o problemă cu chitanțele, că la noi gaura pe TVA, spre exemplu (în engleză, i se zice gap) e doar prima în Europa.

Am luat la întâmplare exemplele de mai sus, dar nimic nu e întâmplător – datorită politicilor macro puse în aplicare în ultimele luni, vecinul care punea parchet în Italia s-a întors acasă; oamenii se bat acum pe meditațiile la engleză, de când au citit în program că ”adoptăm sistemul american”, sau la fizică, de când zice, tot la program, că vom avea ”cercetare de excelență, la nivel european și internațional”.

2. ”După 1 decembrie 2018, pe modelul din SUA, fiecare român va beneficia de suportul unui consultant fiscal. Această măsură va duce la eliminarea ghișeelor pentru persoane fizice din țară, din cadrul tuturor instituțiilor publice”. N-o zic eu, o zice tot programul de guvernare.

Și care-i problema?, parcă aud. Nu e bine că se simplifică și la noi lucrurile, că nu mai stăm nici noi la cozi la ghișee, că nu o să mai fie nici ghișee? Nu e bine că oamenii nu mai dau aiurea banii la stat pe impozite care nu știi unde se duc – uite, acum pui un termopan, îți iei banii frumos înapoi, apoi aduci totul la suprafață, pe chitanță, contribuabilul e mulțumit, statul e mulțumit …

Toate bune și frumoase, dar, pe lângă situația descrisă mai sus, mai câteva amendamente: un sistem IVG e oricum, numai simplu nu. Nu are cum să fie. Codul Fiscal american are acum aproape 75 de mii de pagini, de … 187 de ori mai mult decât cu 100 de ani în urmă! Uriașul mecanism economic american a ajuns dependent de facilitățile fiscale care încurajează contribuabilul să investească într-o asigurare mai mare, într-o casă mai mare, cu mai multe ferestre termopan și dotări mai bune, într-o școală mai bună, într-un proiect de cercetare, într-un start-up, într-un fond de pensii, într-o mașină hibrid etc., etc. Asta e America. Dacă vedem că zboară multe avioane în America, să ne luăm și noi avioane și, gata, trăim ca americanii!

Hai să facem o încercare – să umflăm și noi Codul Fiscal de 200 de ori, să le copiem toate formularele și toate instrucțiunile cu deduceri fiscale și să vedem ce iese. [1]

Iar dacă tot o facem ca americanii, e clar că ne trebuie și ceva consultanți – ei vor ști să convingă gospodăriile din periferie să-și aducă la suprafață veniturile, bătrânii uitați de la sate să-și factureze o chitanță când se duc în grădină, ciobanii să pună mâna pe ghioagă să prepare o declarație fiscală etc.

3. Toate bune, o singură problemă – de unde consultanți? Consultanța, ca oricare marfă, are o cerere și o ofertă, care-și dau întâlnire într-un preț. Când prețul devine suficient de atractiv, oferta se face singură, că de-aia suntem în capitalism. Dar ce înseamnă un preț atractiv pentru cererea de consultanță de care vorbim noi aici, o ”cerere” care, cum ziceam, în marea majoritate, de-abia vede 2.000 de lei pe lună, care se duc pe mâncare și întreținere. Ce deduceri se pot obține (din investiții pe bază de chitanță) la 2.000 de lei, cât să mai plătești și un consultant?

Dar iată că cine a venit cu problema, a venit și cu soluția: Îi angajăm. Pe consultanți. Statul îi face, statul îi plătește. Și le dăm și 10.000 de lei (2.000 de euro), să nu se zică că nu avem grijă de oameni.

Am uitat ceva? Poate un mic amănunt – la americani, consultanții nu-și iau banii de la stat, ci de la clienți. La ei se cheamă tax preparer (aproximativ – cel care îți pregătește situația fiscală). Sunt specialiști acreditați de Fisc, dar nu le dă Fiscul nici bani, nici clienți ”arondați”. Fiecare se luptă cum poate pentru ei – experiență, servicii, marketing … ca orice întreprinzător.

Ultimul gând al statului (american) ar fi să-i mai și angajeze. Ar zice, nu mulțumesc. Eu, stat, am calculat/analizat că, dacă dau facilitățile astea, o să crească mai mult economia, încasările etc. Mă aștept să vină acum consultanții să-i ajute pe plătitorii de taxe să ia toate deducerile posibile, cum scrie la lege. Am inspectori care o să verifice că deducerile s-au acordat conform legii. Dar, sincer, n-am de gând să-i angajez și pe domnii consultanți, adică să le plătesc eu și salarii, și impozite. Ați auzit de costul/eficiența colectării? Nu ajunge ce aparat bugetar avem deja? Vrem să crească PIB-ul sau doar deficitul?

Ne întoarcem în republica noastră. Nu știu ce calcule/analize și-o fi făcut statul nostru. Dar mă bate un gând. La 2.000 de euro salariu, angajez și mâine 35.000 de consultanți. E clar că o să mai am nevoie de 15-20.000 de inspectori, la verificare. Lor nu pot să le dau mai puțin de 2.000 de euro, nu? Normal, și celor 25.000 de angajați de acum ai ANAF trebuie să le aduc salariile la 2.000 de euro. Vor veni atunci și învățătorul, și soldatul, și doctorul (doar ”consultantul e ca medicul de familie”, nu?) să le dau tot atât. Dacă vor vedea așa, anagajatorii din privat n-o să aibă ce face – 2.000 de euro o să ajungă, peste noapte, salariul mediu, de trei ori cât e acum. Și, uite așa, n-o să mai câștige nimeni acei amărâți 2.000 de lei, deci n-o să mai fie nevoie să le dau impozit zero. De fapt, la banii ăștia poate nici n-o să mai vrea deduceri. Hai că merge. See you later, aligator!

PS. Aș zice și acum, cum ziceam în ianuarie – să fim rezonabili, nu avem încă forța (economică, instituțională, financiară), încă nu ne permitem o fiscalitate de lux, de subtilități birocratice, să alergăm după iepuri … americani. Simplificarea fiscală, administrativă reală – așa ar trebui să arate un model românesc, ca un refugiu pentru investiții cu valoare adăugată, care să poată susține, rezonabil, un salariu mediu pe economie de 2.000 de euro.

Nota [1] – Ca lectură la ceas de seară, recomand declarația 1040 de la IRS, cu instrucțiuni (106 pagini). Peste o săptămână, puteți continua cu 5695, dacă, spre exemplu, vă puneți pompă geotermală. Dar până atunci, vă doresc Sărbători fericite!

 

Articol apărut pe contributors.ro, aprilie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS 

Pe la jumătatea lunii (martie, 2017) Parlamentul European a trimis spre aprobarea finală directiva care dă acționarilor companiilor listate mai multe drepturi, inclusiv privind aprobarea tranzacțiilor cu părțile afiliate (care creează un risc pentru micii acționari) și verificarea condițiilor de piață în care s-au realizat. De asemenea, acționarii pot avea un cuvânt de spus mai puternic în ce privește remunerația directorilor, dacă este concentrată prea mult pe performanța pe termen scurt și nu ține cont de interesele pe termen lung ale companiei (găsiți aici informarea Parlamentului, aici, forma aflată la Consiliul UE în decembrie 2016, iar aici informarea și comentariile TPS pe această temă în iulie 2015 - ”După Fisc, acum și acționarii vă vor întreba de dosarul prețurilor de transfer. Directivă de la Bruxelles”).

La câteva zile, același Parlament European trimitea la Comisia Europeană recomandarea de a îmbunătăți condițiile în care sunt crescuți iepurii - ”Dați iepurilor mai mult spațiu!”. Peste alte câteva zile, la Bruxelles ajungea cererea Marii Britanii de retragere din UE - începerea oficială a Brexitului.

Se întâmplă toate astea în Europa noastră de azi. Într-o succesiune pe viteza ... repede înainte, decorurile se schimbă și avem obligația să nu rămânem simpli spectatori. 

Comentariul TPS de astăzi propune o sugestie de abordare europeană - țintește sus, gândind la scară mică!        

Ce să învățăm din Brexit: rămânem în Europa, dar nu ca simpli iepuri!

 

”Dați iepurilor mai mult spațiu”. Așa sună o recomandare pusă chiar în titlul unui comunicat venit zilele trecute de la Parlamentul European. E vorba de o rezoluție care cere Comisiei Europene să impună reglementări pentru creșterea standardelor de viață pentru iepuri, așa cum există deja pentru găini, porci și vaci. Fermele tip grădină vor avea între altele efecte în reducerea consumului de antibiotice pentru protecție sanitară, deci și friptura la tavă va fi mai sănătoasă. Unde mai pui că un iepure nestresat protejează și producția comunitară, asaltată de importurile ieftine din China.

Cu imaginea simpaticelor urecheate zburdând liber pe iarbă și nu sufocându-se în cuști (98% din efective sunt crescute așa!), ne vine greu să înțelegem cum de acestă rezoluție cu raportor german nu a trecut în unanimitate (401 voturi pentru, dar 205 contra; 59 au fost absenți). Pun voturile ”contra” nu pe seama barbariei și le mai dau o șansă celor 205 – poate că sunt doar din categoria euroscepticilor, mai ales după ce or fi citit că, prin dărnicia Parlamentului, Comisia trebuie să găsească și fonduri pentru compensarea producătorilor (nu uitați – 98% din producție se face în cuști), dar și promovarea consumului de carne de iepure nestresat (care s-ar putea să fie mai scump, deși… nu știi ce iepure mai scot din pălărie chinezii).

Acesta e doar un episod recent din filmul ”mai multă Europă” care ne vine zilnic pe cablul de la Bruxelles. Speriați de finalul imprevizibil, britanicii au decis acum nouă luni să renunțe la abonament, iar premierul May a trimsi ieri în plic și cererea oficială de retragere.

Sigur, veți spune, puteam să aleg alt episod ca să marchez evenimentul de ieri, mai ales că sincer vorbind, britanicii chiar sunt nevinovați la faza cu iepurii – ei nu prea se dau în vânt după acestă carne și nici nu sunt mari producători. (Cu toate astea, se mândresc cu iepurele englez și, așa cum era de așteptat, au și un … Consiuliul britanic al iepurelui).

Dar nu am ales acest caz nici pentru a da apă la moară cârcotașilor care văd că, deși stau cu Brexitul pe masă și e furtună în jur, dar autoritățile de la Bruxelles, cu un calm englezesc, au vreme să se ocupe și de iepuri, așa cum s-au ocupat divorțuri (1), așa cum au măsurat dimensiunea oălelor, curbura bananelor, ori s-au întrebat dacă prunele sunt laxative iar apa chiar hidratează.

Am ales cazul însă pentru că e o veste bună. E un fel de bemol optimist în acest crescendo de pesimism care ar putea să ne încerce!

Ce ar trebui să facem văzând fotografia istorică cu premierul Theresa May semnând, într-un cadru atât de british style, cererea de Brexit? Să spunem ca Donald Tusk – ”deja ne e dor de voi”, un fel de cui ne lăsați? Unde mai pui că noi, cei 27 de instrumentiști rămași, nici măcar nu avem încă o partitură oficială, urmând să alegem din cinci (scenarii). Iar cea mai clară (și agreată) cheie de interpretare pe care o avem până acum este ”Vom acționa împreună, cu ritmuri și intensități diferite acolo unde e cazul, mișcându-ne în aceeași direcție…” (din declarația finală agreată de cei 27 pentru concertul de 60 de ani, de sâmbăta trecută, de la Roma.

Dar să (ne) revenim: Uniunea Europeană e întâi de toate o piață comună și, ca piață, e despre chestii foarte practice – e despre directive și regulamente, peste rezoluții și recomandări. Și da, oricât ar părea de ciudat, asta e o veste bună!

Astfel de bucăți birocratice, adunate, vor duce la un puzzle europen greu de anticipat cum se va sfârși. Dar în aceeași ceață se găsesc odată cu noi și francezii, și germanii, și italienii, ca să nu mai vorbesc de venerabilii englezi ori scoțieni ( îi separ, pentru că acum scoțienii sunt darnici în a împărți doza lor de incertitudine, prin propriul referendum). Așa că… ce-ar fi să privim acele bucăți birocratice ca frânturi de partitură care, bine asimilate, ne pot ajuta să avem aria noastră de succes, de o manieră interpretativă proprie, dar în același timp în acord cu restul orchestrei?

Să ne întoarcem la episodul cu care am început. Într-o singură săptămână (13-16 martie) în plenul Parlamentului, s-a discutat de eliberarea iepurilor și a benzii de 700 MHz; s-a stabilit definitiv că ”acționarii vor avea mai multă putere în deciziile legate de salariile directorilor companiilor” (e vorba de directiva de întărire a drepturilor acționarilor, inclusiv în ce privește verificarea tranzacțiilor intra-grup/prețurilor de transfer); apoi s-a constat că ”doar voința politică mai lipsește” pentru unificarea achizițiilor de apărare; s-a mai discutat despre o rezolvare a scandalului cărnii de cal ”care a ținut prima pagină a ziarelor în 2013” (un scandal european care chiar i-a înfuriat pe britanici și în care noi am picat ca iepurii), s-a mai tras încă o data semnalul de alarmă că până în 2030 (curat optimism!), ”trei sferturi din deșeuri trebuie să fie reciclate” și lista continuă.

Ca să sumarizăm, vorba comunicatului – ”Amenințările moderne și prejudecățile vechi au dominat ordinea de zi a plenului Parlamentului săptămâna aceasta. Siguranța alimentară, provocările topirii gheții polare și inegalitatea dintre femei și bărbați la locul de muncă au fost în centrul deputaților europeni. Un eurodeputat care a susținut inferioritatea femeilor a fost pedepsit”.

Fiecare titlu de mai sus are gradul lui de importanță, având incidență până la urmă asupra tuturor europenilor (nu doar cei care pun pe masă un iepure stresat, ajung la o AGA unde se votează remunerația unui CEO potrivit planurilor de dezvoltare pe termen mediu sau mai lucrează într-o industrie de apărare care trebuie să se zbată și mai mult pentru piață etc.). E drept că n-ar strica mai multă rigoare în stabilirea unor priorități, mai les în vremuri turlburi.

Dar cum spuneam, putem lua toate acestea ca semnale a ceea ce urmează să se întâmple: un IMM mai rapid de la noi se poate gândi că n-ar strica să înceapă de pe acum să dea mai mult spațiu locativ iepurilor, ca să câștige mai repede noua piață. Sau o companie listată să se gândească că acum e momentul ca să iasă înaintea altora cu o ofertă de transparență sporită, în care să explice cum s-a stabilit remunerația directorului sau cum s-au stabilit termenii tranzacțiilor cu parte afiliată. Decât să tragem salve de tun în onoarea fostei noastre glorii -  industria de apărare, haideți mai bine să ne punem un binoclu la ochi și poate găsim o nișă, cât de mică, pentru viitoarele achiziții comune. Pentru că se va ajunge la achiziții comune – cred că, după 10 ani de UE, avem suficientă experiență să știm ce înseamnă ”doar voința politică lipsește”.

Am și pentru politicienii noștri o veste bună – pot să facă mai mult în apărarea interesului național în concertul European doar … contribuind la nașterea legislației bruxelleze.

Am să-i întreb direct – știați că Europa noastră are un principiu care se cheamă ”gândește la scară mică”? Știu, sună fatalist în românește, dar veți fi surprinși probabil să aflați că, pe limba bruxelleză, IMM-urile (că de ele e vorba) ar trebui să fie ”clienții privilegiați” ai autorităților în procesul legislativ, că, la modul ideal, politicile economice trebuie să pornească de la impactul asupra celor mici și mijlocii, să treacă printr-un ”test de IMM”.

Acest principiu este statuat formal de aproape 10 ani în ”Carta afacerilor mici” (Small Business Act), plecând de la constatarea evidentă că, dacă tot ”nu există o măsură protrivită pentru toți”, atunci e mai rațional ca o reglementare, o procedură să nu-i împovăreze excesiv și disproporționat pe cei mici. Se va ține cont că acelora mici le lipsesc avantajele de scară de care beneficiază marile afaceri și deci, automat, au capacități diferite de implementare eficientă a unor obligații. De pe urma unei astfel de abordări raționale vor avea de câștigat, în final, inclusiv companiile mari – arată actul european.

Nu mai vorbesc aici de cum s-ar schimba climatul de afaceri din țară dacă am ține cont de acestă filozofie (2). Dar cum ar fi dacă ne-am întoarce apoi cu aceeași filozofie la Bruxelles și le-am spune – știm că, în piața unică europeană, țări ca Germania, Franța sunt companiile mari, iar România, Polonia – IMM-urile. Înțelegem că și IMM-urile au rolul lor (3), deci avem nevoie de reglementări și proceduri pe măsura noastră.

Sutele, poate miile de directive care emană de la Comisariatul central din Bruxelles nu trec printr-un test care să măsoare impactul la cei mici (4). Reversul – cei mici trec gâfâind testul european, atunci când îl trec. Implacabilul ”va fi adoptat de statele membre în x ani” de la finalul unei directivei uită tocmai principiul de bun simț european că … nu există o măsură potrivită pentru toți. Afaceri din economiile mici care nu rezistă testului european ajung să se închidă sporind astfel presiunea și asupra … membrilor mari, unde ne ducem să cerem locuri de muncă, fonduri, ajutoare etc. În mod paradoxal, dintr-o abordare care să țină cont de cei mici, au de câștigat și cei mari, câștigă, în final, ideea de unitatea și viabilitate a grupului european.

Cu Brexit, fără Brexit, Europa, lumea din jurul nostru se schimbă! Or schimbarea înseamnă oportunitate! Orice s-ar spune, britanicii ne dau un exemplu că trebuie să-ți învingi fricile iepurești și să nu aștepți să-ți deschidă altcineva cușca. Conștienți de diferențele de calibru, noi nu trebuie să mergem până acolo încât să ne gândim cum ar fi să ieșim din Europa. E suficient doar să vedem cum ar fi ca, în interiorul UE, să ieșim din cușca noastră tradițională de iepuraș coconaș, pardon codaș.

Așa vom avea ce să le spunem copiilor noștri – și s-a dus, colo sus… dar nu s-a ascuns!

Note__________________________________

(1) Mi-a rămas întipărit acest exemplu de acum 9 luni – fix în vinerea de 24 iunie 2016, când de la Londra curgea verdictul popular de Brexit, pe pagina de știri a UE, la principalele titluri, Parlamentul UE anunța că a stabilit reguli noi pentru a decide ce curţi naţionale trebuie să rezolve disputele pe tema proprietăţii în caz de divorţ sau deces în cupluri sau parteneriate internaţionale. Materialul informativ era ilustrat cu două degete certărețe. (comentariu TPS - ”Brexit, o confruntare pe alocarea profiturilor”)

(2) Cu toată acestă lumină verde de la Bruxelles, vedem încă de multe ori roșu în fața ochilor când citim și aplicăm o legislație națională care nu ține cont (ca să spunem doar atât) de dimensiunea, de capabilitățile și, în final, de riscurile pe care presupune un beneficiar mare, comparativ cu unul mic. Parcă se merge pe principiul asta e viteza, cine poate se ține după cei mari, cine nu … faliment scrie pe el!

În fiscalitatea grupurilor de companii - reglementările privind dosarul prețurilor de transfer, spre exemplu, de-abia din acest an se aplică efectiv la noi abordarea diferențiată în funcție de mărimea companiei, dar și de dimensiunea efectivă a tranzacțiilor intra-grup.

(3) IMM-urile sunt singurele pomenite în declarația de 60 de ani. (”o Uniunea care se dezvoltă dezvoltată ca o singură piață, de care să benefieze în primul rând întreprinderile mici și mijlocii…”).

(4) În ciuda tăcerii la nivelul oficialităților noastre, nu am să renunț să aduc în discuție subiectul de care am vorbit și răsvorbit aici privind unificarea și consolidarea bazei de impozitare a companiilor la nivel european (CCCTB). Este platforma pe care se ridică noul concept de ministru de Finanțe al UE, platforma rigidă pe care trebuie să ne îmbarcăm toți, mari economii și mici economii.

 

Articol apărut pe contributors.ro, martie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS 

 

Aproape inevitabil, se aud tot mai des și la noi acuzații în piața publică privind ”companiile/multinaționalele (țința principală) care fac prețuri de transfer, ca să lase în țară un profit mai mic decât ar trebui”.

Dacă rămâne în cadrul măsurilor anunțate de actualul program de guvernare, retorica este în ”marjele” internaționale, trasate de proiectul BEPS de la OECD (combaterea erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor/Base Erosion and Profit Shifting), preluat, revizuit și adăugit de Comisia Europeană în directiva anti-avoidance.

Dar pe un fondul unui climat și așa tensionat pentru corproații, orice politizare excesivă a subiectului dăunează grav economiei! Iată de ce se impune cel puțin o ajustare a acestor acuzații, la realitățile tehnice, economice din teren.
Despre asemenea ajustări a vorbit Adrian Luca, TPS, la emisiunea ”Business ON AIR” de la RFI (Radio France International), realizată de cunocutul jurnalist pe domeniul economic Constantin Rudnițchi.

Puteți urmări emisiunea din 2 martie 2017 și pe pagina de facebook a TPS.
Am sintetizat mai jos mesajul pe care a ținut să-l transmită TPS, punctând acele lucruri pe care ar trebui să le știm când vorbim de misterul prețurilor de transfer.

Lumea toată ”face” prețuri de transfer și are ... așteptări

Când ”80% din comerțul global se desfășoară prin lanțurile de valoare legate de coprorațiile internaționale” (UNCTAD, 2013), mai toată lumea achiziționează prețuri de transfer fără să știe – cum ar fi zis marele Molière. Achiziționăm produse care înglobează materii prime și servicii tranzacționate, la prețuri de transfer, între persoane afiliate/afiliații unui grup.

Astfel că nu e de mirare că prețurile de transfer au ajuns terenul pe care se întâlnesc și unde trebuie mediate interesele divergente ale actorilor economici – de-o parte, clientul se așteaptă la un preț final mai mic (competitiv); de cealaltă, acționarul se așteaptă la un profit tot mai mare. Apoi vine și Fiscul, fie cel din țara de reședință a multinaționalei, fie din țara unde operează filiala și spune – mă aștept la anumite impozite, mă aștept să raportezi un anumit profit. Și nu e vorba doar de Fisc: în primul rând, opinia publică este cea care transmite presiunea către politicieni, apoi administrație. 

Teoria spune că cea mai bună reconciliere a intereselor divergente se face prin piață. Deci și prețurile de transfer trebuie să fie prețuri de piață, adică prețurile pe care le-ar practica niște părți independente (cum mai ziceam, și în transfer pricing, funcționează principiul frate, frate, dar brânza...). Astăzi nu mai este suficient însă să arăți, prin dosarul prețurilor de transfer, (apropo, se apropie 25 martie!) că ești la nivelul pieței, ci trebuie să poți convinge stakeholderii că ești ... la nivelul așteptărilor.

Cât să fie profitul? Să căutăm cu ... Google

Dacă vrem să găsim un foarte bun exemplu de cum intervin așteptările în discuțiile despre transfer pricing, să mergem la Google. La cazul Google (pe care îl puteți găsi bine documentat pe site-ul TPS).

La începutul lui 2016, Fiscul britanic, HMRC, tocmai anunțase că a încheiat o înțelegere cu divizia britanică a Google, pe 130 de milioane de lire, după un audit/control pe prețuri de transfer de 10 ani. Piața britanică a serviciilor de advertising a Google e una de miliarde, au 5.000 de oameni acolo, e a doua ca mărime după cea americană, și în aceste condiții, parlamentarii s-au întrebat public – cum de doar 130 de milioane și asta după 10 ani? 

Au chemat iar Google la raport – pentru a treia oară în doi ani, au chemat și HMRC-ul și așa a rezultat o interesantă lecție (vezi video TPS) că nu e nimic în neregulă cu transfer transfer pricing atâta timp cât îți explici bine modelul de afaceri și probezi substanța economică a tranzacțiilor! Or Google a explicat că tranzacțiile din toată Europa se încheie în Irlanda, acolo se înregistrează profitul și nu în filialele europene care doar au rolul de a susține pe linie de marketing centrul din Irlanda. Iar acea amendă de 130 de milioane de euro a venit tocmai din încadrarea în prețurile pieței a tranzacției dintre Google Uk și Google Ireland.
Deci, până la urmă e vorba de remunerație și aici avem iarăși o definiție-video, foarte plastică pentru că pleacă de la Shakespeare – ”Zadarnice necazuri de iubire”. Câteodată vedem zadarnice necazuri în TP, atunci când companiile nu reușesc să-și explice de ce aplică un model de afaceri, care sunt funcțiunile și riscurile pe care o filială și le asumă în cadrul grupului și în baza cărora este remunerată.

Pe scurt, cuvintele-cheie după vom care căutăm ... elucidarea misterului prețurilor de transfer : piață/prețuri de piață, model de afaceri/substanță economică, remunerație/riscuri, funcțiuni.

Cum citim comparațiile cu dedicație

Transfer pricing-ul este despre a pune în context. Nu de puține ori, apar comparații care uită să pună în context atunci când vor să ajungă la anumite concluzii.
Recent, un patronat autohton a dat publicității un studiu pe care l-a rezumat așa – ”jumătate din CA de afaceri pe economie e făcută de companiile cu capital românesc, jumătate de străini, profitul primei jumătăți este de trei ori mai mare decât jumătatea străinilor”. Care ar trebui să fie concluzia nespusă? străinii mută profiturile, fac prețuri de transfer, românii nu! 
Doar că nu e clar ce înseamnă afaceri egale, când prima jumătate de făcută de sute de mii de companii, cealaltă de câteva mii. Nu e clar ce definim prin capital românesc, față de străin (criteriul rezidenței? Care e ponderea luată în calcul?) și apoi nu avem criterii de segmentare a companiilor...

Și Transfer Pricing Services (TPS) a făcut acum trei ani o analiză comparativă (vezi video Statioșka) – am plecat de la datele primelor 10.000 de companii după cifra de afaceri din economie și am vrut să vedem dacă și cum au ieșit din criză.

Am luat criteriu de delimitare deținerile majoritare de capital rezidenți/nerezidenți, am urmărit pierderi cronice, tranșe de profitabilitate, am studiat ponderile în interiorul fiecărui grup – citit ”paușal”, la grămadă, poți să tragi concluzia că nerezidenții stau mai mult pe pierderi decât rezidenții dar acesta nu spune foarte multe câtă vreme nu faci comparația pe același tip de afaceri, pe funcțiuni, riscuri...
Or acest verdict doar un control amănunțit, un audit fiscal poate să îl dea. Noi am vrut să tragem un semnal de alarmă pentru companii că în actualul context au o problemă dacă nu pot să-și explice corect business-ul.

Nu câștigăm războiul cu dezvoltarea punând tunurile pe multinaționale!

Să distingem între retorică și pragmatism. Și americanii, și britanicii, și francezii au un discurs politic, dar asta nu înseamnă că nu sunt constrânși de realitate să nu privească pragmatic tabloul. Sunt n motive de fapt pentru care companiile recurg la scheme de optimizare fiscală (structură organizatorică, rațiuni comerciale de supraviețuire într-un mediu foarte concurențial), care uneori pot fi percepute ca abuzive să spunem. Să stabilim clar – nu vorbim aici de acuzația penală de evaziune, ci de noua interpretare a noțiunii de tax avoidance/ cu formula nu-și plătesc taxele cât ar trebui.

Acum companiile încep să înțeleagă semnalul de alarmă privind schimbarea de context (cine a zis nu-mi pasă că e legal, nu e corect?) și se adaptează (vezi lecția Starbucks). 

Noi cu atât mai puțin vom rezolva situația dacă lansăm salve să scufundăm multinaționalele. Va trebui doar să calibrăm instrumentele de lucru, dar și așteptările. 

Instrumente – pe de-o parte avem pârghia controalelor de transfer pricing, se cere un dosar să fie întocmit anual de marile companii, anul trecut s-a schimbat legislația, formal e la nivel european. (apropo, susținem decalarea pe 30 iunie a momentului până la care marii contribuabili au obligația întocmirii dosarului prețurilor de transfer!) Va fi actualizată inevitabil cu directivele europene în materie ... (poate, totuși, nu le vor lua copy-paste, cum au fost tentativele de anul trecut)

De cealaltă parte, așteptările: ce așteptări putem avea de la o divizie low cost a unei multinaționale care practic nu face în România decât partea de producție, acea divizie de la noi nu-și asumă riscuri de producerea produsului, de vânzare etc? Majoritatea filialelor de la noi au riscuri și funcțiuni limitate! Să ne aducem aminte de cazul Google în Europa. Executivii grupului spun clar – noi am dezvoltat produsul în America, acolo avem riscurile mari, diviziile pe care le avem la voi, în Europa, nu-și asumă riscuri pentru a fi remunerate cu sumele pe care le vreți voi.

Cu întrebarea asta să se trezească, cu asta să se culce politicienii noștri – cum aduc mai multă valoare adăugată în România? Cum motivăm companiile să facă mai mult în țară, cu forță de muncă mai bine calificată și mai bine remunerată? NU contează azi naționalitatea capitalului! Doar prin valoare adăugată pot crește real veniturile angajatului și ale statului!

Întrebările continuă... 

A pornit deja spre noi o provocare fantastică. Sub pretextul luptei împrotiva BEPS, în contextul post-Brexit, UE își accelerează poate cel mai important aspect al pieței unice - politică fiscală comună.
Se discută deschis de crearea unui post de ministru european de Finanțe. Este, de fapt, o confirmare a ceea ce înseamnă în realitate CCCTB, baza comună consolidată de impozitare, despre care am vorbit deseori aici, și care a intrat în linie dreaptă de implementare.

Ce înseamnă CCCTB? - la nivelul marilor companii (motorul de bază al economiilor naționale) fiecare stat membru va aplica aceeași bază de impozitare a profiturilor, urmând ca rezultatul financiar să se adune la nivel de grup european, de unde, pe baza unui algoritm, se vor repartiza ulterior impozitele către statele membre. Dar, dacă mergem la algoritm, vom vedea că nu e chiar atât de natural să pui să alerge sub același regim fiscal o economie low-cost cu un bolid de lux. Când avantajele fiscale vor fi practic uniformizate, care va mai fi strategia de atragere a investițiilor mari, cu valoare adăugată? Rămânem la atuul salariului de 200 de euro?

Sunt întrebări pe care nu trebuie să i le punem unui ministru European, ci, în primul rând, nouă! Odată stabilit cursul politic al UE, e inutil și ineficient să ne opunem, dar asta nu înseamnă că trebuie să picăm într-un fatalism distructiv. Avem forță să compensăm, spre exemplu, cu o legislație fiscală aerisită și clară, cu proceduri transparente, pragmatice, atractive pentru investitori (cum ne-a recomandat chiar FMI)? Avem voința politică să direcționăm banii (puțini) pe care îi avem pe proiecte publice eficiente, care să atragă apoi investiții private consistente? Știm să nu speriem companiile cu amenințări inutile mai mult decât o face Bruxelles-ul?

Răspunsurile, soluțiile reale nu vor putea veni decât printr-un dialog companii - administrație, bazat pe transparență și încredere.  

 

 

Notă (2 martie 2017) - comentariul TPS de mai jos a apărut înainte ca de la Bruxelles să fie lansată ”Cartea Albă a Viitorului Europei”, documentul care conține așa-zisele scenarii privind modul în care ar trebui să arate Uniunea în 2025. În mod realist, documentul atrage atenția statelor membre că mai pot amâna răspunsul la întrebarea - Cât de mult înseamnă prea mult în UE?

Luată la bani mărunți, acestă întrebare trimite de fapt la problema de fond, problema acută în noul context post-Brexit: care formulă duce la alocarea optimă a câștigurilor ce decurg din statutului de membru UE?  Deloc întâmplător, mai toate scenariile de evoluție se bazează pe adâncirea cooperării în domeniul fiscalității, mergându-se până la un ministru comun de Finanțe. În final, acesta va urmări ca alocarea ”profiturilor” să se facă pe măsura aportului fiecăruia, raportat la funcții și riscurile asumate la nivel european. Și, apropo, asta cam sună a transfer pricing, nu credeți?     

 

Europa cu două viteze ne duce spre … „singura soluție”!

Poate părea paradoxal, dar eu sunt optimist de câte ori revine știrea privind discuțiile serioase (dacă nu chiar oficiale) care se poartă pe culoarele marilor capitale europene privind o ”UE cu două viteze”. Cu cât mai serioase, cu atât mai bine, pentru că face ca statutul de membru UE să devină un subiect care merită comentat, poate chiar dezbătut, de fapt … să devină un subiect. (știrea de săptămâna trecută de pe Hotnews a fost printre cele mai mai citite și comentate!)

De 10 ani, Bruxelles-ul este pentru noi locul de unde vin fonduri, când putem să le luăm (mai nou, se pare că nu avem nici mijloacele tehnice prin care să se facă decontări), unde dăm și o contribuție anuală și, când tragem linie, ne mulțumim că măcar nu dăm pe cât luăm. Bruxelles-ul e apoi acel gardian care mai are grijă ca, deși avem 10 ani, să păstrăm cât de cât actul de justiție curat, să nu-l murdărim cu diverse ”urgențe” … Cam asta e ce-nțelegem noi din Europa. Dacă e să ne-ntrebe cineva bun, și ce faceți voi în Europa, cum vă vedeți viitorul european?, noi ne mulțumim să constatăm că oricum nu ne-ntreabă nimeni.

Dar cine așteptăm să ne întrebe așa ceva, dacă nici măcar noi nu o facem, nu căutăm un răspuns propriu privind traseul european?

Da, într-adevăr, nu trebuie să citești printre sutele de rânduri ca să-ți dai seama că, spre exemplu, cele trei rezoluții aprobate de curând în Parlamentul European bat spre dotarea UE cu o cutie de viteze. Dar n-aș fi atât de îngrijorat de acest aspect de nuanță politică – orice am spune, în mecanica Uniunii este nevoie măcar de un diferențial, pentru că avem două roți zona Euro și zona non-euro care inevitabil se învârt cu viteze diferite. [1] Mai atent aș fi la stilul de condus pe care vrea să-l impună Bruxelles.

Dintre acele sute de rânduri, am să mă opresc doar asupra câtorva, în rezoluția propusă de belgianul Guy Verhofstadt, cel care, concentrându-se în principal pe reforme în domeniul guvernanței economice, e convins că a găsit foaia de parcurs spre o ”Uniune mai perfectă” (până una alta, acceptăm licența, fiind vorba de unul din politicienii comunitari de marcă [2] căruia chiar îi plac imaginile plastice: spre exemplu, vorbește de sfârșitul acelei Europa văzute de membrii săi ca meniu ”à la carte”).

Așadar, se cere prin acea rezoluție ca ”autoritatea executivă să se concentreze în cadrul Comisiei în funcția de ministru de finanțe al UE, prin înzestrarea Comisiei cu competența de a formula și de a pune în aplicare o politică economică comună la nivelul UE”.

Nu este prima dată când se vorbește despre crearea acestui post de ministru european de Finanțe. Este, de fapt, o confirmare a ceea ce înseamnă în realitate CCCTB, baza comună consolidată de impozitare a companiilor, despre care am vorbit deseori aici, și care a intrat în linie dreaptă de implementare. Ce înseamnă CCCTB? – la nivelul marilor companii (motorul de bază al economiilor naționale) fiecare stat membru va aplica aceeași bază de impozitare a profiturilor, urmând ca rezultatul financiar să se adune la nivel de grup european, de unde se vor repartiza ulterior impozitele către statele membre. Ce înseamnă asta? În esență, politică fiscală comună, care, natural, cere existența unui ministru. Dar dacă mergem mai departe cu întrebările, vom vedea că nu mai e chiar atât de natural să pui să alerge sub același regim fiscal o economie low-cost cu un bolid de lux. Când avantajele fiscale vor fi practic uniformizate, care va mai fi strategia de atragere a investițiilor mari, cu valoare adăugată? Rămânem la atuul salariului de 200 de euro?

Și, de fapt, despre ce atuuri vorbim, când, iată, Comisia de la Bruxelles tocmai a publicat harta competitivității regiunilor. În cromatica europenă, întreaga Românie (fără București) e în zona cu nuanța cea mai viole(n)tă, alături de Bulgaria, Grecia (ambele cu mici excepții), plus Sicilia italiană și Guyana franceză. Ca și colonia franceză de peste mări, suntem, în jargonul comunitar, în categoria ”outermost”, adică … cei mai depărtați de centru [3]. Și aici stăm de trei ani, de șase ani (cel puțin, de atunci se face harta). Cât mai stăm aici? Ce facem să căpătăm o culoare mai europeană?

Sunt întrebări pe care nu trebuie să i le punem unui ministru european, ci, în primul rând, nouă! Odată stabilit cursul politic al UE fiscale (ca să rămânem la acest capitol), e inutil și ineficient să ne opunem, dar asta nu înseamnă că trebuie să picăm într-un fatalism distructiv. Avem forță să compensăm, spre exemplu, cu o legislație fiscală aerisită și clară, cu proceduri transparente, pragmatice, atractive pentru investitori? Avem voința politică să direcționăm banii (puțini) pe care îi avem pe proiecte publice eficiente, care să atragă apoi investiții private consistente? Știm să nu speriem companiile cu amenințări inutile mai mult decât o face Bruxelles-ul? [4]

”Unii s-ar putea să regrete că nu avem Statele Unite Europene la care visa un Victor Hugo, dar europenii nu sunt pregătiți pentru acest salt federalist. În schimb ambiția mea este una puternică – trebuie să construim o Europă mai politică, având în centru o Zonă Euro puternică”, a ținut să spună, săptămâna trecută, Pierre Moscovici, comisarul pe probleme economice și financiare, la primirea titlului la doctor Honoris Causa al Universității din Atena.

Un politician de cursă lungă cum este dl Moscovici (printre altele, cel care a repus pe tapet CCCTB-ul) ne spune de fapt să nu ne iluzionăm că suntem într-o Europă a romanticilor care stau cu ochii la stele. În noua Europă, care realmente se pregătește de un viraj în forță (și comisarul spune să ne așteptăm cât de curând la alte ”idei ambiționase despre adâncirea uniunii economice și monetare”!), simplul statut de membru nu-ți va garanta succesul.

În noua Europă, cea cu doua- trei viteze, va conta cum îți înțelegi propria evoluție. Evoluție înseamnă adaptare la mediu, pentru a-l face să lucreze (și) în favoarea ta. Europa este și trebuie să rămână mediul nostru. Să înțelegem că nu ne este nici ostil, dar nici nu se află aici doar pentru a ne face pe plac! Să evoluăm măcar până la nivelul la care să înțelegem acest lucru! [5]

Ca să închei tot într-o notă optimistă: zilele trecute, în Piața Victoriei, a revenit pancarta ”Singura soluție, propria evoluție” . Un mesaj mult mai ”european” decât simpla arborare a steagului albastru cu 12 steluțe galbene, un mesaj care, de vreo cinci ani, apare ori de câte ori societatea noastră simte nevoie să aibă un cuvânt de spus. Iar asta e chiar o veste bună!

Note__________________

[1] Președintele Comisiei Europene, Juncker, spune că, în următoarele zile, va argumenta de ce ”nu ne mai putem imagina că toată lumea poate să facă același lucru împreună”.

[2] Verhofstadt a fost premier al țării sale aproape 10 ani, candidat la președinția CE, în prezent - negociatorul pentru Brexit din partea PE. Belgianul este ”un federalist european fanatic”, cum îl caracterizează europarlamentarul englez Nigel Farage, cel cunoscut ca fanatic al Brexit-ului.

[3] ”Distanța” europeană se calculează cu un compas complex care analizează, cu titlu de exemplu – nivelul instituțional, controlul corupției, transparența procesului legislativ, birocrația în afaceri, eficiența cadrului legal în rezolvarea disputelor, gradul de sofisticare a afacerilor, accesul la căi moderne de comunicație ( spre exemplu, trenuri cu viteză de peste 80 km/h, care pleacă între 6,00 și 20,00 din orice stație din regiunea respectivă), rata mortalității rutiere, rata mortalității boli de inimă/cancer, performanța în educație, inovare etc. etc.

[4] S-au înmulțit declarațiile politicienilor de la București despre cum vor obliga multinaționalele să plătească impozite mai mari aici. Pe fond aceasta retorică este universală, toate guvernele vor ca profiturile să nu fie mutate abuziv și să fie impozitate acolo unde se realizează (proiectul BEPS de la OECD). Pentru acesta Comisia Europeană are un plan special (directiva pe care politicienii noștri o vroiau luată copy-paste anul trecut, dar proiectul e în desfășurare – vezi ultimele discuții pe tema tranzacțiilor hibride, sub acest pretext a reînviat și CCCTB-ul).

Dar vorbim de o problemă tehnică – alocarea profitului unei filiale dintr-un grup se face potrivit riscurilor economice și funcțiunilor asumate de filiala respectivă – astfel că este contraproductiv să o politizăm mai mult decât e cazul.

[5] Apropo de adaptare, de notat declarația europarlamentarului italian Mercedes Bresso, unul din inițiatorii rezoluțiilor amintite mai sus: ”Uniunea Europeană nu are nevoie de o revoluție populistă. Are nevoie de liniște pentru a se adapta necesităților timpului nostru. Aceasta înseamnă să facă față provocărilor democratice, să ofere cetățenilor protecție socială, fiscală și ecologică, apărându-le dreptul la siguranță într-un context internațional extrem de degradat, respectând obligațiile morale față de vecinii noștri”.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, februarie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS 

 

Programul de guvernare prezentat de noul Guvern conține un paragraf explicit privind prețurile de transfer și categoriile de risc care vor fi cele mai vânate de autoritățile de control:

”Intenționăm constituirea unei direcții în cadrul ANAF (și cooperare cu Registrul Comerțului) pe tematica firmelor cu pierderi continue (peste 3 ani la rând), companiilor care au cifra de afaceri nulă și a creditelor acordate de acționarii privați propriilor firme cu pierderi, precum și consolidarea Direcției prețuri de transfer ”.

Pentru grupurile de companii acesta nu ar trebui să fie o surpriză, pentru că, pe fond, retorica se încadrează în trendul global care plasează prețurile de transfer în fruntea chestiunilor fiscale fierbinți (1).

Dar, în detalii, constatăm că (surpriză?) se ascunde încă acea doză de imprevizibil fiscal, în ciuda asigurărilor că, de data asta va fi .... altfel, chiar vom avea parte de o nouă abordare fiscală din partea autorităților! 

Cu acestă speranță, vă invităm să citiți comentariul TPS care este o pledoarie pentru ... rezonabilitate. Măsuri rezonabile – asta așteaptă investitorul, managerul, ba chiar și salariatul de azi. Ținem cont de contextul extraordinar, dar niciodată să nu abandonăm ca rezultatul să justifice costurile.

Ca de obicei, așteptăm cu interes opiniile dumneavoastră, pentru a putea contura mai bine un punct de vedere al mediului economic în privința schimbărilor care se anunță, nu numai în domeniul transfer pricing.   

Despre iepuri fiscali și impredictibilitate legislativă

Poate și influențați de vremea de afară (la București bate un vânt rece) avem tendința să vedem doar coduri roșii în față. E drept că frontul de instabilitate globală nu are cum să ne ocolească. La Londra, primul ministru tocmai a transformat codul de chihlimbar (așa îi spun englezii codului portocaliu) în unul roșu pentru hard Brexit (2). La Washington, codurile care au tot fost transmise pe Twitter de președintele-ales Trump se pot transfoma de poimâine în acțiune, de îți vine să inventezi un nou cod de culori pentru ce va urma (din categoria to be continued).

Dacă peste această instabilitate exogenă (care vine de la ei) mai strecurăm și una endogenă (neaoșă, de-a noastră) suntem în mod clar blocați în impredictibilitate, suntem, cum ar spune englezul, într-un moment Michael Fish dacă ai vrea să-ți faci o minimă prognoză pentru afacerea/bugetul tău personal (voi explica la sfârșit despre ce e vorba cu acest moment Michael Fish).

Cred că percepția de impredictibilitate pe care o resimțim în ultimul timp vine din nerezonabilul cu care ne întâlnim. Când îți spui că n-ar avea sens să se întâmple asta și totuși se întâmplă, atunci lumea ta se dă peste cap.

Spre exemplu, oricât am întoarce pe toate fețele eliminarea plafonării la cinci salarii pentru CAS (nu mai vorbesc de neintroducerea plafonării pentru CASS), două sume mi se par nerezonabile, puse una lângă alta – 1,4 miliarde de lei, câștigul bugetar estimat al măsurii, vs. ”undeva la 30.000 de angajați” (23.478 arată o estimare de ultimă oră) care sunt înregistrați cu salarii de cel puțin cinci ori peste nivelul mediu. Cine sunt aceștia? Poate doar niște contribuabili care, deși și-ar pute permite apelarea la diverse formule de a nu-și înregistra toate veniturile salariale, uite că, dintr-un motiv sau altul nu o fac, se conformează fiscal. Eu zic că îți trebuie un motiv foarte consistent să descurajezi acestă corectitudine, în orice caz nu numai 1,4 miliarde de lei, bani pe care i-ai face fără costuri prea mari, doar din îmbunătățirea absorbției fondurilor europene și o ușoară accelerarea a creșterii economice (apropo, atenție la codul galben spre portocaliu dat de neîncasările din TVA în ultimele luni).

Aceasta nu înseamnă că aș fi împotriva corectării dezechilibrelor fantastice din economie (când motorul principal funcționează cu salarii de 200 de euro nu poți urca prea sus) – în mod rezonabil nu ai cum să te opui, când efectiv tot mapamondul își pune problema regândirii modului în care se redistribuie plăcinta (profiturile) economiei. Dar încă o dată, miza celor 1,4 miliarde de lei este nerezonabilă, meschin de mică raportat la costuri.

Măsuri rezonabile – asta așteaptă investitorul, managerul, ba chiar și salariatul de azi. Ținem cont de contextul extraordinar, dar niciodată să nu abandonăm ca rezultatul să justifice costurile.

Avem, desigur, parte și de o promisiune că ”numărul de taxe din România nu va fi mai mare de 50” (de ce nu 20?), dar cred că toată suflarea de contribuabil s-ar bucura mai degrabă să știe că, într-adevăr, va veni acea ”Lege a prevenţiei care înseamnă că un agent economic nu va mai putea fi sancționat sub nicio formă, dacă el nu a fost înainte îndrumat și apoi prevenit. Practic, scoatem cartonașul roșu acordat direct și îl înlocuim cu două cartonașe galbene”.

Aceasta lege a prevenției ar fi una corectă, pentru ca este rezonabilă această succesiune a cartonașelor într-o relație eficientă contribuabil-Fisc. E fezabilă, de-abia așteptăm să vedem că se și întâmplă!

Dar una caldă, alta rece. Înțelegem că din 2018 se renunță la cota zisă așa zis unică de 16%: 0% pentru cei care au venituri sub 2.000 de lei, în principal salariați – și aici s-ar încadra 70% din truditorii acestei economii low cost. Dacă economia, bună-rea așa cum o avem, funcționează în acest moment cu astfel de cifre, cât de sustenabil va fi ca grosul angajaților să nu mai plătescă niciun impozit pe salariu? Și cum va ajuta aceasta economia să creeze noi locuri de muncă mai bine plătite? Cât de rezonabil este să credem că bugetul va putea rezista sănătos doar cu 10% de la o treime din salariați? Autoritățile vor să punem pariu că, la scurt timp, aceste cote progresive se vor modifica din nou, cu efecte totul impredictibile? Indiferent cine va câștiga pariul acesta, o economie obișnuită cu cota unică tot va avea de pierdut.

Haideți, înainte să fie prea târziu, să nu uităm principiul de bază – tăiem, adăugăm, introducem chestii noi, dar să analizăm, să știm de ce o facem și cu ce costuri vs. rezultate! Să zdruncini din temelii un sistem care funcționează de mai bine de 10 ani nu e imposibil, dar poate fi o greșeală pe care economia să nu și-o permită!

Suntem încă în căutarea acelor măsuri-wow care să ne facă să credem că da, din 2018, se vor alinia planetele pentru economia românească! Se pare doar că din 2018 vom fi ca americanii (great again, probabil) cum sună misterios un alt paragraf din programul de guvernare: ”după 1 decembrie 2018, pe modelul din SUA, fiecare român va beneficia de suportul unui consultant fiscal și se vor elimina ghișeele pentru persoane fizice din țară, din cadrul tuturor instituțiilor publice”.

Nu știu de ce, dar sună a simplificare forțată, cu astfel de consultanți care te ajută să treci strada fie că vrei-nu vrei.

Chiar nu știu cum e pe la americani, chiar nu știu cum o să fie la noi după 2018 (a devenit un orizont foarte îndepărtat când nu știi ce va urma nici mâine), dar, dacă tot vorbim de noua prietenie a Fiscului, de ce nu începem cu măsurile concrete și extrem de rezonabile care așteaptă pe masa, sub ochii autorităților de mai bine de un an?

Avem în aceste zile la București o nouă delegație FMI care probabil că, după ce se va uita prin cifrele de la Finanțe, va avea o întrebare rezonabilă – și, ce-ați mai făcut cu măsurile de care care vă ziceam, cele referitor la schimbarea abordării Fiscului față de contribuabil, mai ales marile companii (vezi aici și recomandări FMI, august 2016). Ultima dată, păreau încă departe abordări extrem de rezonabile precum reducerea presiunii pe contribuabilul corect, prin creșterea presiunii pe ceilalți, odată cu îmbunătățirea analizei de risc.

Ce să mai vorbim de propunerea ca Fiscul să poată încheia înțelegeri pentru a închide litigii costisitoare, spre exemplu acolo unde sunt acuzații de transfer de profituri. ”Negocierea este o parte integrantă a avansării pe calea metode­lor moderne bazate pe risc de administrate a conformării contribuabilului”, spune FMI. Și se întâmplă în toată lumea: anul trecut, pe vremea asta vorbeam de negocierea Fiscului britanic cu cei de la Google pe un caz de prețuri de transfer. Anul acesta, a venit rândul italienilor să finalizeze o înțelegere, care să dea câștig de cauză bugetului public, dar, în același timp, nici să nu obstrucționeze afacerea din țară a acestui gigant global. (3)

Că e mare, că e mic, în ochii unui investitor străin nu e nerezonabil că autoritățile române urmează mișcarea globală de a se concentra pe tranzacțiile intra-grup, așa-numitele prețuri de transfer prin care s-ar putea afecta plăcinta profiturilor. Dar e nerezonabil pentru acel investitor să audă că ”Această chestiune a impozitării companiilor multinaționale este rezolvată la nivel european, dă soluția impozitării la locul unde se face profitul, se va implementa în acest an și la noi, dar nu știm când”.

Da, teoretic, aceasta este soluția, dar să crezi că, în practică, deja funcționează, atunci … nu ai o imagine realistă asupra fenomenului (tocmai pomeneam de negocieri individuale, mai sus!) Însăși Comisia Europeană admite că e vorba de un proces extrem de complex, de sensibil, care are în centru controversata CCCTB, baza comună consolidate de impozitare, pasul decisiv spre unificarea politicii fiscale europene, subiect pe care tot evităm să-l punem pe agenda publică, în ciuda impactului pe care îl vom resimți cu toții. Or, un simplu copy-paste al unei directive tehnice nu schimbă nimic, în lipsa acelei noi abordări față de contribuabil.

Nu-mi voi încheia pledoaria pentru rezonabilitate fără a aminti că este rezonabil că s-a renunțat la acel formular de tristă faimă 088. A arătat că guvernul a înțeles că e vorba de o măsură birocratică obstrucționistă, sancționată și în raportul Doing Business 2017 al Băncii Mondiale (pag 183). Dar, iarăși, investitorii se pot aștepta ca, dat fiind gap-ul (gaura) TVA în România (care e record European, 38%, după ultimele date), statul să nu renunțe, totuși, la a avea informațiile din 088. Dar cum se va face aceasta, cu ce costuri? Nu e mai rezonabil să existe înainte o discuție, o dezbatere reală cu mediul de afaceri, mai ales pe chestiunile sensibile?

Discuții, consultări încă din primele faze, explicații, ghiduri de îndrumare, verificarea atentă a implementării, a efectelor vs. costuri” – am cules aceste recomandări dintr-un raport Bugete mai bune, o politică fiscală mai bună publicat recent la Londra de câteva organizații non-guvernamentale. Recomandări pentru Guvernul britanic, care și el umblă cu diverși ”iepuri fiscali”, adică atunci când nu-și atinge țintele, scapă în tentația surprizelor pentru contribuabili, mai mult sau mai puțin … bine pregătite.

Și dacă astfel de recomandări sunt valabile la Londra eu zic că e rezonabil să se țină cont de ele și la București. Altminteri e încurajator să citești în programul de guvernare că ”guvernarea noastră va renunța la acel complex pe care multe guvernări în România l-au avut, și anume că sunt unele lucruri care nu se pot face în țara noastră, deși foarte multe state le-au făcut cu mult înainte și cu rezultate foarte bune”. Rezon!

PS. Așadar, cine e acel Michael Fish de care vorbeam la început? ”E corect să se spună că prognozele economice sunt în criză, faptul că nu am prevăzut dimensiunea crizei din 2008 a fost momentul Michael Fish al economiștilor”, spunea zilele trecute economistul-șef al Băncii Angliei (Banca Centrală Britanică).

Puțină istorie – suntem într-o zi de joi 15 octombrie 1987, după prânz. Lumea era agitată și pe-atunci, iar în America, indicele Dow Jones se pregătește să-și continue căderile din ultimele zile – doar peste câteva zile avea să vină… Lunea Neagră a burselor (ca un amănunt, astăzi DJIA este de 10 ori mai mare decât acum 30 de ani!). Oricum, brokerii englezi n-au mai apucat să se ocupe de broblema burselor, că interesul general era acaparat de starea vremii. ”O doamnă a sunat azi la redacție să ne-ntrebe dacă o să avem un uragan. Stați liniștită doamnă, nu o să vedeți așa ceva la noi. Va fi ceva vânt (windy), dar prin Spania”, spune vedeta rubricii meteo, Michael Fish, la știrile BBC de la ora 13.

Doar că în acea noapte sudul Angliei, cu tot cu regiunea Londrei, este lovit de un fenomen care, într-adevăr nu se vede prea des, cam o dată la … 200 de ani: o furtună (e corect, nu sunt uragane în zonă) cu rafale la 200 km/h, din acelea care iau copacii pe sus (se pare că au fost dezrădăcinați vreo 15 milioane). În final, victime și pagube de 2 miliarde de lire (în banii de acum 30 de ani). Dl. Fish, un specialist respectat în breasla sa, regretă până în ziua de azi că a inventat (cum avea să povestească mai târziu) nevinovatul artificiu de marketing, cu acel apel al unei telespectatoare …

Revenind la zilele noastre, economistul-șef al Băncii Angliei trăgea de fapt semnalul de cod roșu privind impredictibilitatea unei economii (națională/globală) care stă sub semnul dezechilibrului major al ”împărțirii plăcintei” (sunt cuvintele lui) pornind de la extraordinara discrepanță a productivității dintre companii. Aceste sunt problemele reale la ei, dar și la noi, dar dacă vom încerca să le dregem peste noapte cu măsuri heirupiste, mă tem că vom mai avea și alte probleme în afară de impredictibilitate.

Articol apărut pe contributors.ro, ianuarie 2017. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Note:

(1) despre riscul reprezentat de raportarea pierderilor cronice, TPS a tras un semnal de alarmă încă din 2013 (analiza originală ”Cincinalul de criză)”. Puteți revedea aici și analizele originale Statioșka

Iar aici puteți citi un comentariu privind riscul asociat împrumuturilor intra-grup (între persoanele afiliate). 

(2) mai multe articole pe acestă temă: Brexit, o confruntare pe alocare profiturilor / Transfer pricing-ul devine TAXIT

(3) detalii despre recomandările FMI pentru îmbunătățirea relației Fisc - contribuabil găsiți aici (cum trebuie abordate sectoarele cu risc fiscal ridicat) și aici (nevoia introducerii instituției negocierii cu contribuabilii