Ce e cu aceste prețuri de transfer de care vorbește toată lumea? Și ce e în spatele acuzației populare ”Compania X a făcut ... prețuri de transfer”?

Simplu. ”Statul (Fiscul) e ca acea soție vigilentă care vine și te-ntreabă: de ce l-ai împrumutat pe frate-tău cu bani fără să-i ceri dobândă ca la bancă? Adică, mai pe românește, statul vine și-ți zice: frate, frate, dar brânza e pe bani”. În cazul prețurilor de transfer, zicala se adaptează – frate, frate, dar brânza e la ... prețul pieței.
De ce se interesează, acum, statul atât de mult de transfer pricing? Iarăși simplu – pentru că toți avem nevoie de bani, vorba secretarului general al OECD.

Mai multe astfel de imagini plastice despre cum s-a transformat transfer pricing-ul dintr-o problemă de tehnică fiscală într-una politico-fiscală a prezentat Adrian Luca, partenerul-fondator al TPS, în emisiunea ”Legile Afacerilor” de la TVR2 (ediția din 10 octombrie 2016).

Emisiunea realizatorului Andrei Cristea pleacă de la temele economico-financiare naționale și globale de interes general și beneficiază de acces la platforma media a Financial Times. În acest context, discuția nu putea ocoli cazul de 13 miliarde de euro ”Apple în Irlanda” sau revoluția fiscală europeană CCCTB (baza comună consolidată de impozitare a profiturilor în multinaționalele europene). Ce e și cu acest CCCTB? ”Imaginați-vă că Bruxelles-ul vine și spune – pentru că vreau sa le supraveghez mai bine, toate filialele din statele membre circulă acum pe o autostradă unică, special creată, unde am instalat cititoare de taxe. Se interzice ca filialele să o mai ia pe drumuri naționale, chiar dacă ar fi variante mai eficiente de deplasare, adaptate specificului național al vehiculului respectiv. Și imaginați-vă acum ce eforturi trebuie să facă o mașină low-cost pentru a concura cu un bolid de lux pe aceeași autostradă!”. 

Așa ajunge discuția la o problemă cu mize foarte mari pentru întreaga economie – cum jucăm în Europa? cum mai atragem investițiile străine, mai ales cele generatoare de valoare adăugată? (puteți găsi aici un articol TPS pe acestă temă). Soluția nu poate fi găsită decât pe terenul unei fiscalități inovatoare, bazate pe conceptul de parteneriat dintre administrația fiscală și contribuabil/investitor.

Este conceptul pe care TPS îl promovează în activitatea de zi cu zi și în orice intervenție publică. Pentru că este o temă cu miză și de real interes general, rămânem în permanență deschiși sugestiilor și comentariilor dumneavoastră. Vă mulțumim.

 

 

 

Când vorbești de transfer pricing astăzi, vorbești de politică fiscală și astfel discuția ajunge la investiții.  

De investiții vorbim ori de câte ori ne uităm la salarii - fără infuzie de valoare adăugată în economie, nu are nicio șansă creșterea sustenabilă a salariilor în România. Dar astfel de investiții au nevoie să găsească aici o nouă atitudine fiscală, care să țină cont de schimbările dramatice care au loc în climatul fiscal european. TPS trage de mai bine de un an semnalul privind aceste schimbări dramatice, al căror vector este CCCTB. (Baza Comună Consolidată de impozitare a companiilor multinaționale europene). Pentru că întrebarea noi cum jucăm în Europa este esențială pentru perpectivele economiei noastre de a rezista noii competiții fiscale cu capul sus și salarii mai apropiate de media europeană. 

pe acestă temă se înscrie și articolul de mai jos, marca TPS.

(Actualizare - de la momentul apariției articolului, comisarul European Pierre Moscovici a mai vorbit încă o dată de CCCTB, de data asta la FMI. Asta ca să nu mai fie niciun dubiu legat de viteza schimbărilor).   

Despre revoluția fiscală europeană: cum vor mai fi atrase investițiile in economia romanească?

”Cineva din fundul sălii a strigat lunea trecută, în timpul inaugurării unei unei fabrici de componente auto la Râmnicu Vâlcea – 200 de euro salariu?” Și știrea hotnews.ro a adunat peste 25.000 de vizualizări plus 150 de comentarii. O reacție care vorbește despre o anume stare de spirit, fără îndoială.

Suntem într-o țară care în câteva luni va aniversa 10 ani de la intrarea în UE dar, iată, încă nu simțim că suntem în Europa în ceea ce privește remunerarea muncii și implicit standardul de viață. Explicația economică pentru acest salariu net de 200 de euro – că încă ne bazăm foarte mult pe salariul minim brut de 276 de euro pentru atragerea investitorilor – nu ține însă de foame, de cald, de educație, de rate, de concediu, nici nu îmbunătățesc starea de spirit care l-a determinat pe acel om să întrebe de ce se duce acasă doar cu acel salariu.

Starea de spirit pe care o aduc în discuție a devenit o variabilă economică importantă a vremurilor noastre. Despre starea de spirit a vorbit zilele trecute și Comisarul european pe probleme economice și monetare, Pierre Moscovici, francezul de stânga cu origini românești care este astăzi principala voce a revoluției fiscale care se pregătește la nivel de UE.
”Avem acum un activ puternic pe care nu-l aveam acum cinci ani – starea de spirit din rândul opiniei publice, toate aceste scandaluri care ne-au dat putere. În mod clar, astăzi publicul nu mai tolerează că multinaționalele nu-și plătesc corect partea lor de taxe, așa cum fac cetățenii obișnuiți, contribuind la reducerea deficitelor”, a spus comisarul Moscovici într-un interviu cu mari grupuri de presă europene. Cu aceste vorbe, el a anunțat că la ”sfârșitul lui octombrie – începutul lui noiembrie” vine … CCCTB.

Deci, în sfârșit: Baza Comună Consolidată de Impozitare a Companiilor (Common Consolidated Corporate Tax Base sau CCCTB) vine pe cai mari și furioși și nu mai are cum să dea înapoi!

Despre ce este acest CCCTB caut să vorbesc ori de câte ori am ocazia, și asta încă din iunie anul trecut, de când Bruxelles-ul venea cu un filmuleț de un minut și 10 secunde care fixa reperele unei Europe cu cetățeni extrem de supărați, pentru că „o companie care face tranzacții transfrontaliere ajunge să plătească cu 30% mai puține taxe decât dacă ar sta doar în țara sa. Pentru că, oricât ar vrea un stat european să câștige mai mult din taxarea profiturilor companiilor, ajunge la concluzia că profiturile se mută în altă parte”. Iată de ce „din 100 de europeni, 88 vor înăsprirea măsurilor împotriva fenomenului de evitare a plății taxelor și împotriva paradisurilor fiscale”.

Și, pentru că vor asta, e clar că vor (a se citi nu se vor opune) CCCTB-ul, astfel încât multinaționalele europene vor găsi peste tot în statele membre unde au filiale același mod de calcul al profitului, profit care se va aduna la nivel de grup după care, pe baza unui algoritm, o sa fie distribuit pe fiecare stat unde a fost obținut – vezi articol aici.
Și asta va face ca oamenii să nu mai fie supărați, ba chiar mulțumiți, au gândit, încântați de ingeniozitatea lor, strategii de la Bruxelles. Dar să fie oare așa de simplu?

Supărarea pleacă în esență de la faptul că – surpriză?! – toată lumea are nevoie de bani (bugetele de stat, dar si bugetele/ buzunarele private), ca să-l citez pe șeful OECD care a sintetizat filozofia noilor revoluții fiscale. Revoluțiile în cauză au fost alimentate de revelații, scurgeri de informații (din Luxemburg, din Panama, acum și din Bahamas) și anchete (unele pe multe miliarde de euro, cum e deja celebrul caz Apple). Toate acestea au creat acel nivel critic al stării de spirit care reclamă să se facă ceva.

Și s-a făcut: după doi ani de discuții pe forma finală, planul BEPS (împotriva erodării bazei de impozitare și a mutării profiturilor) a ajuns acum în faza de implementare. Planul urmărește creșterea transparenței afacerilor la nivel global, prin raportări detaliate privind afacerile grupurilor din fiecare țară unde activează. CCCTB vrea mai mult, vrea să schimbe chiar … afacerile, modelul lor. De aceea nu întâmplător se discută (oficial) despre CCCTB de 16 ani încoace (era considerat o prioritate a Comisiei Barroso II), și nu e greu de înțeles de ce statele membre nu au apreciat CCCTB-ul – sau ”cea mai ambițioasă reformă fiscală realizată vreodată” conform comisarului Moscovici – ca fiind ”adevăratul premiu pentru mediul de afaceri”, tot aprecierea comisarului Moscovici. Deci nu e atât de simplu.

În timp ce statele mari își fac probleme în legătură cu algoritmul CCCTB de alocare a profiturilor, pentru celelalte state, până la consolidare și alocarea profiturilor, se pune problema bazei comune de impozitare. Țări ca Romania nu vor mai putea utiliza argumente de felul ”suntem mai atractivi, pentru că avem amortizare accelerată”, iar ”avem o rată mai mică de impozit” își va pierde practic substanța!

Are legătură asta cu salariul de 200 de euro? Are și încă una foarte mare! Când un investitor va găsi același mediu fiscal și în Ratzeburg, și la Râmnicu-Vâlcea, care vor fi argumentele noastre?…

În decembrie anul trecut, la instalarea actualului guvern format din oameni care știu ce înseamnă Bruxelles-ul, mă gândeam că o să mâncăm Europa pe pâine. Nu așteptam să crească salariul minim la 400 de euro, ca-n Croația, să spunem (vezi aici statisticile pe UE) dacă economia nu poate să susțină un asemenea nivel. Dar acest guvern trebuia și putea să să înceapă racordarea cu marile teme europene – să pună Europa pe agenda publică internă!

Între timp, această revoluție fiscala se va face, și nu datorită ambiției comisarilor europeni: dacă drumul azi este spre mai multă Europă, aceasta nu are cum să se facă fără o politică fiscală comună. Așa că nu-mi imaginez că am putea, ca stat, să ne punem în calea inevitabilului (ar fi și contraproductiv). Dar îmi imaginez că, în ciuda absenței de pe agenda publica interna, cel puțin la nivel de minister de finanțe, ducem și noi o luptă pe algoritm, pe fracțiuni de procente, căutăm acel compromis european care să țină cont și de situația și nevoile de dezvoltare ale economiei noastre. Și, în același timp, îmi imaginez că suntem în căutare de alte argumente în locul celor vechi! Cum ar fi să putem spune investitorilor: ”puteți să bateți toată Europa, dar Fisc mai prietenos cu mediul de afaceri, mai clar în proceduri și-n controale nu o să găsiți ca în România”? Ar fi frumos, într-adevar . . .

Închei la fel de convins ca pana acum că, dincolo de problemele noastre de zi cu zi, prezentul, dar mai ales viitorul ni se joacă și la Bruxelles. ”Noi cum mai jucăm în Europa?” e o întrebare cu atât mai actuală cu cât avem atâția și atâția oameni nevoiți să se descurce cu 200 de euro în mână, pe o întreagă lună.

P.S. Vorbind despre argumente pentru încurajarea investițiilor: la sfârșitul săptămânii trecute, italienii au aprobat ”Piano Nazionale Industria 4.0”, un plan pentru dezvoltarea industriei bazate pe noua tehnologie. Nimic spectaculos (toate statele vestice au așa ceva), în afară de stimulentele fiscale propuse în bugetul pe anul viitor. Remarcabile sunt procentele vehiculate, dar mai ales imaginația combinării pârghiilor. Spre exemplu, se propune,o hiper-amortizarea de 250% pentru companiile care investesc în tehnologie, agrifood, echipamente care îmbunătățesc eficiența energetică; se extinde cu un an super-amortizarea de 140% pentru investiții în bunuri de capital altele mijloace de transport (super și hiper amortizările pot funcționa până la jumătatea lui 2018), credit fiscal de 50% (anterior 25%) pentru cheltuielile R&D care depășesc media cheltuielilor de acest tip realizate de companie în ultimii trei ani, scutiri fiscale de 30% pentru investiții până la un million de euro în IMM-uri inovative și posibiltatea ca pierderile star-up-ului să fie absorbite de compania ”sponsor” timp de 4 ani de activitate. Chiar dacă Ferrari-ul italian e cam obosit, poate a mai și ruginit (atenție – datoria publică e de 130% din PIB!), printr-o abilă pilotare fiscală mai poți să ai o șansă să treci în noua economie, nivelul 4.0. Altfel, rămâi cel mult cu șansa de a face, în continuare, tapițeria pentru Ferrari. Bună și aceasta dar … ”salariu 200 de euro?”

 

Articol apărut pe contributors.ro, septembrie 2016. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Frontul irlandez al Apple. Corespondenții TPS relatează:   

Bruxelles-ul promite că nu o să impună Dublin-ului cum să cheltuiască cele 13 miliarde (spre exemplu, nu e obligatoriu ca banii să meargă la plata datoriei, care e oricum uriașă – 94% din PIB).

Dar, de partea cealaltă, Apple știe cum să ridice moralul aliaților săi. Ce ar vrea să audă SUA? Că marea corporație aduce (mai) mulți bani acasă. Și ce ar vrea să audă Irlanda? Că angajamentele investiționale ale corporației nu se schimbă. Plus un discret apel la celebra mândrie irlandeză.
Vorbind astăzi, 1 septembrie, la postul de la radio irlandez RTE, Tim Cook a spus că investițiile vor continua ”după plan” și e foarte încrezător că guvernul de la Dublin va face apel, adăugând ”este în joc suveranitatea țării”.
Iar pentru audiența americană, a ținut să anunțe că ”am plătit 400 de milioane de dolari către Irlanda, alte 400 către SUA (ca impozite pe profitul din 2014) și previzionăm pentru SUA mai multe plăți pe măsură ce mai multe miliarde vor fi repatriate – prevăd că acestă repatriere să aibă loc undeva anul viitor”.

Citiți în articolul nostru de ieri despre WTF - World Tax Fight, cea în care se dau pe față cărțile în noua fiscalitate internațională, în primul rând în transfer pricing.

 

UE își înfige incisivii fiscali în Apple-ul american și cere 13 miliarde de euro, cuvenite Europei. Un avertisment dur privind intoleranța Bruxelles-ului față de aranjamentele fiscale pe care nu le-a avizat în prealabil. SUA scrâșnește tot dur și, fără menajamente, își arată propria intoleranță față de oricine mușcă din impozitele cuvenite unchiului Sam. Avertismentul lor - nu vă atingeți de acordurile noastre pe transfer pricing!  Nu subminați progresele  (și așa șubrede) ale BEPS de refomare  și transparentizare a fiscalității internaționale.

Pe românește spus – frate, frate, dar brânza e pe bani! Apropo, asta ar fi traducere foarte potrivită a celebrului  principiu arm’s length din transfer pricing: FRATE, FRATE, DAR BRÂNZA E ...LA PREȚUL PIEȚEI!

Problema alocării profiturilor și încasării impozitelor în urma tranzacțiilor intra-grupuri multinaționale e în continuare neclară. Statele au, în continuare, tot mai mare nevoie de bani (vorba părintelui proiectului BEPS de la OECD). În concluzie, e ... WTF, noua conflagrație fiscală mondială: World Tax Fight.

Despre pagubele colaterale ale acestei conflagrații, atrage atenția Adrian Luca, TPS, în comentariul de mai jos.  

 

Dolar cu dolar, euro cu euro, suntem în plin World Tax Fight. Simplii spectatori rămân cu … reflecția

”E banc sau ce? Irlanda contestă decizia UE care cere lui Apple sa le dea inapoi (irlandezilor) peste 13 miliarde de euro?” – se întreabă cititorul ”Aramis”, într-un comentariu postat la știrea care a făcut înconjurul lumii pe 30 august 2016. Nu-l cunosc pe Aramis, dar am reținut modul cum cititorul-mușchetar își încheie observația cu celebra combinație care exprimă cel mai bine confuzia modernă (WTF?). 

Vrem nu vrem, cu toții suntem prinși în acestă confuzie care poate fi deja numită … World Tax Fight. Lupta mondială pe taxe nu a început cu cazul Apple, dar în mod sigur această dată de 30 august va rămâne referință, ca una în care s-au declanșat marile ostilități fiscale între EU si SUA, cu implicații globale.

Mari, dar nu pentru că e vorba de 13 miliarde de euro – cât ar trebui să dea Apple înapoi Irlandei pentru ultimii 10 ani cât timp ar fi primit un tratament fiscal selectiv, după cum a stabilit Comisia Europeană. (Bruxelles-ul ar fi cerut și mai mult, dar actuala legislația nu permite decât recalcularea ajutoarelor pe 10 ani). E o sumă colosală și, totuși, un … mizilic. La un profit trimestrial de aproape 8 miliarde (la iunie 2016) și sute de miliarde lichidități, Apple poate suna și mâine să facă transferul și să-ncheie conflictul. Problema e – care conflict?

Irlanda nu prea pare să aibă o problemă cu acestă companie care întâmplător este astăzi o corporație gigant, dar în urmă cu 36 de ani era doar firma unui tip numit Jobs. Și acest tip se hotăra să vină undeva la …Cork, să deschidă o făbricuță de ceva numit … computer personal (vedeți aici un mini-interviu cu Steve Jobs de la deschidere – de necrezut că asta se întâmpla în era noastră) , unde lucrau 60 de irlandezi. Astăzi e o fabrică de 4000 de angajați care produce Mac-uri și e singura unitate de producție din portofoliul Apple.

Da, un Apple care poate nu plătește astăzi decât o rată de profit de 0,005%, comparativ cu … 1% în 2003, cum acuză Comisia Europeană. Dar ca Irlanda să-i ceară acum înapoi chiar și acel 1% (rată profitului comercial e de 12,5% în Irlanda, pentru cine întreabă) ar echivala cu o sinucidere economică, un fel de a boteza whisky-ul sau cum vreți să-i ziceți unei acțiuni care subminează tot ce au clădit în ultimii 30 de ani în materie de atractivitate a mediului investițional (și de care Bruxelles-ul nu are cum să zică că nu știa). Ca să nu mai spunem că nici măcar mica Irlandă nu se îmbată cu 13 miliarde făcuți peste noapte. Chiar luna trecută, acestă țărișoară de 4,6 milioane de locuitori își revizuia PIB-ul pe 2015 la 215 miliarde de euro, ceea ce-nseamnă 26 miliarde (adică vreo 2X13) peste rezultatul din 2014. Motivul – tot mai multe multinaționale se relochează în Irlanda și aduc investiții pe hârtie care sunt trecute contabilicește la plusul economiei. Dar asta chiar nu le dă mai multă siguranță irlandezilor (să nu uităm că datoria publică e la 94% din PIB, iar până de curând era și 120%!), mai ales acum, că sunt gard în gard cu vecinii ”Brexit”, deci cu … incertitudinea și confuzia.

Totuși întrebarea ”care conflict?” își așteaptă un răspuns. Să schimbăm un pic perspectiva. Din fotoliul de CEO al uneia din cele mai bogate și influente corporații globale, fără să fie ținut de constrângerile unui politician, Tim Cook spunea pe 13 august într-un interviu în Washington Post: ”dacă vreți să știți care e cheia problemei – ei nu se ceartă pe faptul că <Apple trebuie să plătească mai multe taxe>, ci pe <cine ar trebui să încaseze aceste taxe>. Și atunci e un fel de care țară trage mai tare de frânghie (în original a tug of war), când vine vorba de alocarea profiturilor. Așa cum funcționează legislația fiscală, locul unde creezi valoare este locul unde ești taxat. Și deci, pentru că noi ne dezvoltăm produsele în principal în Statele Unite, impozitele aparțin Statelor Unite”. Ei bine de această luptă globală e vorba – alocarea profiturilor, cine cât ia din plăcintă.

Sistemul SUA permite Fiscului să impoziteze toate veniturile nete obținute global de contribuabilul american, chiar dacă impozitul poate fi amânat până când banii sunt aduși acasă/repatriați. Că plata se tot amână… e o problemă, aprins dezbătută de politicienii americani (vezi audieri în 2013, în Senat), inclusiv în actuala campanie electorală. Cook a reamintit însă că nu își repatriază profiturile atâta timp cât acasă îl așteaptă o rată incorectă de 40% (un impozit federal de 35% plus taxele locale), așa că mai bine așteaptă … reformarea sistemului. Dar asta e o problemă strict americană, nu e treaba europenilor.

Așa cum, în termeni deloc diplomatici, chiar verde în față (verde irlandez, poate?), a spus-o unchiul Sam: ”Există riscul ca prin aceste impuneri din partea Comisiei Europene, baza impozabilă cuvenită SUA să se reducă dolar cu dolar, când veniturile din afară ale companiilor vor fi repatriate sau tratate ca fiind repatriate într-o eventuală reformă fiscală americană”. Așa scrie negru pe … cartea albă dată publicității de Trezoreria SUA pe 24 august. 

Un fel de stați deoparte de banii noștri! îi încasăm, nu-i încasăm e treaba noastră, dar voi, europenii, nu vă atingeți de impozitele Apple, Amazon, Starbucks, Chrysler-Fiat (acestea fiind cazurile deschise până acum de DG Competition). 25 de pagini de subtilități tehnice (”acțiunile Comisiei subminează consensul internațional pe transfer pricing”/ ”subminează progresele făcute până acum în proiectul BEPS”/ ”sunt incompatibile cu normele internaționale și subminează sistemul fiscal international”/”pun în discuție abilitatea statelor membre de a-și onora tratatele bilaterale” etc.) sunt invocate pentru a pune la respect executivul de la Bruxelles. Comisiei i se spune clar că ”transformă DG Competition într-o autoritate fiscală supra-națională care revizuiește hotărârile statelor membre în materie de prețuri de transfer”.

Orgoliul nostru de europeni ne spune că nu trebuie să vină americanu să ne ia de sus, dar, vrem nu vrem … cam au dreptateCa într-un atac chirurgical, Washingtonul a ochit precis în marea vulnerabilitate a Bruxelles-ului, care se cheamă lipsa de coeziune și coerență la nivel comunitar, cel puțin în domeniul fierbinte al fiscalității.

Nu este clar, spre exemplu, cui folosește acest gest de independență al Executivului european: cum este reparat post factum climatul de concurență la nivel comunitar, ostilizând o mare companie (Apple s-a și grăbit să transmită că asigură, direct și indirect, 1,5 milioane de locuri de muncă la nivelul UE). Ostilizare nu înseamnă evident că Apple își va lua gadget-urile și va pleca acasă (nimeni nu-și permite să dea cu piciorului unei piețe de consum atât de dezvoltate), dar în niciun caz nu va însemna că economia europeană va deveni mai atractivă, cel puțin pentru marile proiecte de tehnologie. Să mai amintim că, până una alta, Apple, Amazon, Google și nici măcar Starbucks nu sunt produse ale economiei europene?

După Apple, s-ar putea să urmeze Google ca proces cu rezonanță la Bruxelles (aranjamentele fiscale incriminate sunt practic asemănătoare). Dar am să aduc aici aminte modul pragmatic în care britanicii au rezolvat la nivel național problema cu impozitele incredibil de mici pe care le plătea gigantul căutărilor pe internet. În ciuda presiunii politice din Parlament, Fiscul britanic a ajuns la o înțelegere ca măcar de acum compania să folosescă prețuri de transfer la nivelul pieței și astfel să plătească impozite mai mari. O atitudine pe care, spre exemplu, nu o întâlnim încă la francezi, care tot amenință că scot ei miliarde de la Google. Până atunci, însă, pe Tamisa, Google UK își face noile teme fiscale, își continua și investiții în UK și nici nu agită apele în legătură cu miile de locuri de muncă britanice.

Tocmai acestă atitudine pragmatic și pro-activă a administrației este unul din argumentele Londrei că va face față șoculului despărțiri de Bruxelles. Un Bruxelles care, până una alta, se gândește la proiectul lui de supra-integrare – spre exemplu ne așteptăm ca în curând să intre in linie dreapta și reforma fiscală CCCTB-ului (baza comună consolidată de impozitare a marilor companii la nivel comunitar) cea care, în esență, este o schimbare dură în modul de alocare/împărțire a profitului la scară europeană – și se gândește mai puțin (și oricum în doze diferite) la o armonie de 27 de economii. (Orice s-ar spune încă nu există acel spirit de mușchetar comunitar, asta apropos și de cititorul nostru). Iată de ce cred că îmbățoșarea de 13 miliarde de euro a Bruxelles-ului față de Apple e de fapt o veste tristă pentru economia europeană și în primul rând pentru statele membre mici, cărora li se refuză practic orice inițiativă fiscală proprie pentru atragerea investorilor.

Citeam luni că prim ministrul Cioloș a avut în fața diplomaților noștri o atitudine ceva mai critică față de acțiunile Bruxelles-ului. ”Ne-am exprimat deja deschiderea faţă de statele europene care au început procese de reflecţie internă (…). Vom continua astfel de contacte şi vom oferi în mod pragmatic propuneri şi idei, dar în acelaşi timp, noi vom pleda continuu pentru nevoia unui proces de reflecţie comun, coordonat, inclusiv, care să nu creeze sau să nu adâncească falii între diferitele blocuri comunitare”. Reflecția e bună, în general, dar se pare că totuși e nevoie și de ceva acțiune. Altminteri, Bruxelles-ul merge mai departe. Concret, cum va juca Romania in noul World Tax Fight?

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, august 2016. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Pentru o descriere detaliată a aspectelor tehnice ale cazului (prezentate până la acestă dată), vizitați secțiunea studii de caz!

Cei care știu de rădăcinile noastre maramureșene, vor înțelege de ce am simțit nevoia unui comentariu precum cel de mai jos.

Chiar dacă, în final, titlul de Capitală Culturală Europeană merge la Timișoara (felicitări timișorenilor pentru acestă reușită!), credem că mesajul pe care am vrut să-l transmitem rămâne valabil, și încă pentru întreaga noastră societate (și economie).

Rugați-vă ca niște irlandezi: Baia Mare să fie Capitală Culturală Europeană!

 

În vestul Irlandei, plouă până la 225 (două sute douăzeci și cinci!) de zile pe an! Noi, care pe vreme de arșiță ne facem mâna streașină și ne uităm în zarea fără nori zicând ”De-ar da o ploaie acu’!”, nu putem înțelege cum se simt acești oameni plouați vreme de două sute de zile, an după an! Nu le vine să iasă din casă mai mult decât e nevoie și de aici o mulțime de probleme – obezitate, depresii etc. În aceste condiții, oficialii orașului Galway (capitala unui județ irlandez de 250 de mii de locuitori) au gândit un pachet de programe sub umbrela … ”Hope it rains”. Incredibil, nu? Și noi care credeam că să faci haz de necaz s-a inventat la noi.

Ideea de baza este ca până în 2020, Galway să devină un loc unde să vii tocmai pentru că plouă și bate vântul. Vor contribui la aceasta …schimbare de perceptie si cultura – experți în artă, design, sport și știință, inventatori/producători si cetățeni astfel încât locurile, clădirile și oamenii să devină mai climato-rezistenți. Locuri de joacă afară, special proiectate pentru vremea ploioasă, cuvinte care apar doar când plouă, proiecte de conservare culturală, perdele din apă de ploaie pentru protecție fonică și îmbunătățirea calității aerului… sunt doar o parte din dosarul ”Să facem valuri” în baza căruia Galway a fost desemnat luna trecută capitală culturală europeană a anului 2020.

Ce speră irlandezii din Galway sa le aducă aceasta izbândă? Creșterea numărului de vizitatori cu 15% începând din 2019, iar pentru 2020 văd chiar un plus de 40%. Apoi, se mizează pe o creștere de 15% a gradului de reținere în regiune a forței de muncă cu înaltă calificare, mai ales pe zona de IT. Acest titlu e business curat pe termen lung – reamintea un responsabil al echipei de proiect a irlandezilor.

Cu câteva zile înainte de venirea inspecției finale pentru evaluarea candidaturii, el relua câteva sfaturi pentru concetățenii săi: decorați-vă casele, birourile, orașele și satele cu inscripțiile campaniei. Contactați organizatorii să luați stegulețe și insigne!/ urmăriți și susțineți campania pe toate canalele de social media/ asigurați-vă că și colegii de serviciu au auzit și susțin campania/ fiți creativi și trimiteți fotografii, desene sau chiar momente artistice din toate colțurile lumii și arătați cât de mult vă doriți acest titlu pentru oraș și regiune.

Ce faci să susții candidatura? – era practic întrebarea pe buzele tuturor irlandezilor (din Galway).

Am făcut acest ocol prin Irlanda ca să vă vorbesc despre … Baia Mare, capitala Maramureșului meu natal și sper, într-o zi nu prea îndepărtată, și capitală culturală europeană.

Luna viitoare, un juriu de 12 experți independenți (din care 10 numiți de instituțiile europene) urmează să aleagă orașul românesc care va fi capitală europeană a culturii în 2021 (în tandem cu un oraș din Grecia). La noi decizia se va lua între București, Cluj-Napoca, Timișoara și, surpriză, Baia Mare. Da, a părut o surpriză când, la începutul anului, experții puneau pe lista scurtă Baia Mare, în defavoarea Iașiului, a Brașovului ori a Târgu-Mureșului.

Dar până la urmă a fost o chestiune de dosar – sub sloganul ”Cultura Ospitalității”, vechiul centru minier, dominat de un coș industrial mai mare decât Turnul Eiffel, a promis o transformare incitantă într-un oraș al industriilor creative, în care să lucreze zeci de mii de oameni. Dintre lucrurile originale aduse de echipa de proiect am să dau un singur exemplu – doar Baia Mare a venit cu ideea introducerii, până în 2018, a unui card cultural multipass, prin care se promovează participarea la evenimentele culturale, se pot distribui transparent subvențiile, mai ales către categoriile supuse riscului, se acumulează puncte promoționale … ca într-un adevărat oraș smart.

Da, bine ar fi să ieșim noi, dar nu prea cred” – am auzit în săptămâna cât m-am aflat în Maramureș. Dar nu acesta e spiritul demn de urmașii dacilor liberi! Acum e vremea să facem valuri, să nu lăsăm să ne scape trenul capitalei culturale. Tren sau mocăniță, ce-o fi el, e un motor de care Baia Mare are nevoie ca de aer curat!

Prin anul 2000, la Baia Mare se petrecea un grav accident de poluare, cu consecințe la nivel european. De atunci, treptat și cu costuri sociale uriașe, băimărenii au acceptat să-și îngroape o întreagă industrie care le asigura o pâine (amară, dar pâine), cu gândul la generațiile următoare, care vor avea o lume mai curată. Curățenia vine treptat și din reînvățarea spiritului de conviețuire dintre comunitățile locale. Și nu am nicio îndoială ca orașul va ști să ducă curățenia și în zona politicului.

Dar pentru asta … hai să ne mobilizăm! Hai să ne rugăm „să plouă”, dar ca niște băimăreni dârji ce suntem! Maramușeni, de oriunde ați fi în lumea asta – invadați internetul și arătați-vă sprijinul pentru cauză! Chiar putem face valuri!

Specialiștilor din echipa de proiect de la Baia Mare le spun – ați făcut o treabă bună până aici, e momentul să vă triplați eforturile! Companii-cetățean care aveți o legătură de suflet cu Maramureșul, dar și un interes practic în dezvoltarea regiunii – haideți să ne arătăm sprijinul: nu vorbesc de a dona bani efectiv acum, ci de-a arăta cât de mult ne dorim titlul. Nu o vom face pentru a impresiona un juriu, ci pentru a ne arăta nouă înșine în primul rând că putem să construim un viitor dacă ne implicăm.

Poate nu avem concertele, marketingul și nici PIB-ul Clujului, Timișoarei, ori al Bucureștiului, dar să arătăm că suntem mai hotărâți ca ei. Or avea ei altele, dar maramureșenii sunt (încă) la noi!

În zilele următoare să deschidem mai larg poarta mare, maramureșeană, către lume, să tragem aer curat în piept, și no, hai s-o facem și p-asta!

 

 

Avem și noi, în sfârșit, un ghid oficial pentru investitorul străin, așa cum are, de mult, toată lumea (civilizată).

Iar la capitolul impozitul pe profit, găsim clar (tot la fel ca în lumea civilizată) că ”se aplică reglementări privind prețurile de transfer” și sunt sintetizate principalele prevederi referitoare la obligativitatea întocmirii dosarului prețurilor de transfer și termenele de prezentare.

Evident, o asemenea informare despre noua legislație am făcut, la momentul respectiv, și noi, dar, evident, pentru investitori contează foarte mult modul în care autoritatea pune problema și își explică propriile demersuri.

În ultimul timp, s-au înmulțit semnalele oficiale trimise în zona prețurilor de transfer. Recent, șeful direcției mari contribuabili din ANAF, dl. Ionuț Mișa (1), a vorbit explicit la ZF live de intensificarea controalelor pe parte de prețuri de transfer, pe frontul companiilor cu pierderi cronice și rate de profit neverosimil de mici. Acum e clar că și la noi prețurile de transfer au devenit... big-bad-wolf-ul fiscalității.

Unii ar putea obiecta – ce facem, într-un ghid prin care vrem să ne atragem investitorii, noi le spunem de lup? Stați liniștiți, niciun investitor serios nu-și mai face iluzia că ar putea să găsească vreun colț în lumea asta în care să nu se lovească de acestă dihanie fiscală atât de demonizată a prețurilor de transfer. (Bântuie inclusiv prin paradisuri!). Asta e noua ordine fiscal mondială, de la BEPS încoace, cu varianta europeană CCCTB.

Deci nu transparența îl sperie pe investitor. Din contră, el chiar asta caută! Darea cărților pe față, e deja o strategie uzuală de … marketing. E de salutat exemplul polonezilor, care, în ghidul pentru investitori, spun – ”găsiți la noi trei impozite indirecte și nouă directe, printre care și taxa pe câini”. Da, transparența nu mușcă, transparența face bine, mai ales că, în ziua de azi, și investitorul știe cât de greu le vine statelor să-și mai cârpească bugetele terfelite. 

Dar după (normala) transparență, următorul pas pe care îl mai așteaptă investitorul (serios) este răspunsul la întrebarea pe care și-o pune în permanență – bun, te înțeleg, dar cum mă ajuți tu pe mine, Fiscule? Știu că e lupul în pădure, dar cum să fac să conviețuim, că, dacă mă înghite pe mine, moare și el... de foame? 

E bine că avem un ghid, o hartă generală dar unde sunt detaliate ghidurile de conviețuire? - se mai întreabă încă investitorul de pe la noi.

Iată cum e pe la alții. Agenția de investiții străine din Cehia are o broșură în care se spune clar de unde vine pericolul: ”dacă prețurile practicate între părțile afiliate diferă de prețurile care ar fi fost agreate între părți independente, în circumstanțe de piață asemănătoare, atunci Administrația Fiscală poate ajusta baza fiscală a entității relevante (controlate) cu diferența respectivă”.
În continuare, ”dacă respectiva entitate are de recuperat bani de la stat (spre exemplu subvenții care se traduc printr-o reducere a taxelor pe o anumită perioadă), compania are în continuare dreptul la subvenție, dar trebuie să-și refacă declarațiile fiscale corespunzător ajustării prețurilor de transfer, pentru perioada respectivă”.

Dar, acestea fiind zise, Praga vine și îi spune potențialului investitor că găsește la ministerul de Finanțe o întreagă documentație despre politicile pe care contribuabilul le poate aplica în domeniul prețurilor de transfer. Și, într-adevăr, nu trebuie să cauți ca să găsești, în varianta în engleză a site-ului ministerului ceh de Finanțe. Spre exemplu, găsești ”recomandări prin care să se atingă acel consens între Fisc și contribuabil, astfel încât volumul de documentație cerut să fie suficient pentru scopurile administrației fiscale, dar în același timp să nu fie o povară excesivă pentru companie”. Iar contribuabilului ceh i se spune clar: ”legislația noastră fiscală nu stipulează obligativitatea menținerii în permanență a documentației privind prețurile de transfer, dar, totuși, cum acesta e foarte probabil să fie cerută într-un potențial control, recomandăm cu insistență întocmirea în avans a documentației (dosarului), mai ales că termenul limită de prezentare este de obicei foarte scurt”.

Așa își formează autoritățile fiscale tipul de contribuabil pe care îl vor – dându-i recomandări, dându-i ghiduri de cum să se conformeze, pentru că, nu-i așa?, nimeni nu caută să facă inspecții doar de dragul inspecției.

Nicăieri în lume contribuabilii nu sunt mulțumiți, dar administrațiile fiscale fac eforturi pentru a vorbi pe limba clientului, adică
a contribuabilului. Apropo, contribuabilul e considerat client în abordarea Fiscului britanic (vezi și ultimul raport ”Cum rezolvăm disputele fiscale”). Și, dacă tot suntem aici, aflăm că HMRC tocmai și-a actualizat ghidajul foarte detaliat în materie de prețuri de transfer.

Rămânem în zonă: zilele trecute, Irlanda a venit cu recomandări privind Knowledge Development Box, pentru că are noi reglementări privind impozitarea proprietății intelectuale, o zonă foarte sensibilă, cum bine se știe. Ce exemple să mai luăm? Americanii au harta lor de prețuri de transfer, iar australienii și-au stabilit un obiectiv esențial din a-ți simplifica viața de contribuabil.

Și atunci, dacă toată lumea o face, de la vest la est, de la nord la sud, noi de ce încă întârziem să avem câteva ghiduri explicative și prietenoase pentru contribuabil în acestă materie extrem, extrem de controversată care sunt prețurile de transfer.

Sigur, salutăm faptul că se lucrează la un proces de împrietenire la Finanțe – cel puțin pentru micul contribuabil există deja un set de ghiduri – dar credem că trebuie mult mărită viteza. Să fie statuat și la noi principiul că nu-i arăți contribuabilului colții lupului, atâta timp cât nu-i dai și cărămizile prin care să-și construiască o casă solidă, pentru viețuirea și conviețuirea în pădure (ca-n celebra poveste).

PS. Să mai spunem că, astăzi, sfârșit de august 2016, pe pagina dedicată de pe anaf.ro găsim încă un profil de țară - prețuri de transfer actualizat în ...ianuarie 2014? Iar la secțiunea de legislație (care este doar în română), se prezintă OPANAF 222/2008, care nu mai este valabil de mai bine de o jumătate de an. (2)

 

Note - actualizare

(1) Dl. Ionuț Mișa este, din ianuarie 2017, secretar de stat în Ministerul de Finanțe

(2) La momentul consultării (25 ian. 2017), paginile menționate nu erau actualizate

 

Întreaga reformă fiscală la care lucrează acum Bruxelles-ul se centrează în jurul reformulării conceptului de avantaj fiscal la nivel național care să nu dăuneze la nivel european.

Și uite așa ajungem pe terenul tranzacțiilor intra-grup și al prețurilor acestora, așa-numitele prețuri de transfer, pe care Fiscul le vrea la valoarea de piață. Dar, în noul context, acest teren nu mai ține de Fiscul național, ci intră direct în curtea UE.

 

Lumea după Brexit: britanicii visează la ”epoci de aur”, iar europenii, la ”Taxit”!

În mod natural, după ce ireparabilul s-a produs, acum și părțile care înainte erau împotriva Brexit-ului caută să vadă partea plină.
Britanicii anti-Brexit vin acum cu un realism de ai putea crede că, folosit acum o lună, ar fi adus și mai multe voturi taberei... pro-Brexit.

Cancelarul Osborne a recunoscut că nu are rost să mimezi că ajungi la excedent bugetar, dacă, realist vorbind, nu are cum să se-ntâmple asta. A mai venit și cu propunerea unei rate de impozit pe profit de 15%, ceva ce nu se mai vede decât prin Estul care caută soluții disperate să atragă investiții. Ministrul comerțului și investițiilor, Price, lord și respectat om de afaceri, a vorbit la Hong Kong, despre cum își va trimite o armată de atașați comerciali care să explice că ”eliberați de tendințele birocratice ale Bruxelles-ului, care sufocau micile afaceri”, UK va intra ”în a doua epocă de aur a comerțului și investițiilor”. Să mai adăugăm aici și că se conturează varianta naționalizării falimentarelor combinate siderurgice deținute de indienii de la Tata Steel.

Ne imaginăm ce valuri ar fi făcut astfel de declarații în cazul unui UK in și nu pe picior de exit din UE. Doar că acum, Europa, cea anti-Brexit până mai ieri, are alte priorități – când nu aleargă cu camionu să mute la Berlin și Paris afaceri din neeuropeana Londră, se grăbește să-și afișeze propria libertate pe care i-o dă o Uniune fără spectrul veșnicului cârcotaș britanic.

Iată o întâmplare cu tâlc petrecută zilele acestea în tabăra noastră, a celor rămași și chemați să strângem rândurile, urmând neabătut Proiectul European.
Marți, 5 iulie, în Parlamentul European reunit la Strasbourg, parcă a avut altă rezonanță declarația că UE va finaliza lista jurisdicțiilor fiscale ne-cooperante. ”Juridicții, adică să le punem pe nume, paradisuri fiscale”, ca să-l cităm pe comisarul Moscovici. Comisarul a amintit că se lucrează la schimbul automat de informații între autorități privind beneficiarul final al structurilor înregistrate, să afli ”cine face ce”. Este un subiect sensibil, care nu mai poate fi ocolit mai ales după mega-scurgerea numită Panama Papers, din acestă primăvară. Și nu știu de ce, dar simt că o să se vorbească de acum mai apăsat despre cum cele mai multe companii din baza de date a avocaților panamezi Mossack Fonseca sunt înregistrate în jurisdicția … Insulele Virgine Britanice ( peste 113.000, adică mai bine de jumătate) și, paradoxal, nu în Panama (un sfert din companii).

Pe frontul deschis al luptei totale împotriva evaziunii fiscale, nu dădea bine să reamintești că BVI face parte din teritoriile de peste mări unde locuitorii primesc automat cetățenie britanică și, implicit, devin cetățeni UE. Deci, chiar dacă nu erau nepărat sub juridsicția UE, nici ...neafiliați nu se putea zice că sunt. Dar, din 24 iunie, lucrurile se pare că s-au schimbat.
”Uitându-ne în urmă, constatăm că marea problema cu proprietarul beneficiar era legată de UK, de structurile britanice construite de-a lungul secolelor. Știm că acestea sunt o parte fundamentală a sistemului de tax avoidance care există la ora actuală în lume. Iată de ce, cred că astăzi putem întoarce Brexit-ul în Taxit”. (taxează, impozitează).

Extraordinar de nediplomatica declarație este a lui Nils Torvalds, un deputat finlandez, din familia ALDE. (vezi scriptul filmului prezentat de biroul de presă al PE, min 3,59). Fost membru al comuniștilor finlandezi (ajuns se pare până în Comitetul central), fost ziarist, fiul unui cunoscut poet și tatăl unui inginer softist și mai cunoscut (Linus Torvalds, creatorul Linux, sistemul de operare la liber), dl. Nils Torvalds, așadar, nu este poate o voce de primă mărime în establishmentul European, așa cum nici Finlanda nu e Germania. Dar a creat, să recunoaștem, un termen care prinde ușor și are potențial de-a face carieră unională.

Foarte ușor, acest ”TAXIT” se poate extinde și la alte arii unde, până acum, se simțea, o ceață britanică. Spre exemplu – CCCTB, baza comună consolidată de impozitare a companiilor mari, cea care, dacă mai era o surpriză, se relansează anul acesta, cum a amintit încă o dată francezul Moscovici. (Mai ales că, până acum unul din opozanții CCCTB cu are ar fi trebuit să se poarte negocieri dure era, ați ghicit, UK).

Votul Brexit schimbă acum modul în care UE pune problemele sensibile – printre ele, implicit, şi mult politizatul subiect al fiscalităţii trans-europene, în care prețurile de transfer și alocarea profiturilor sunt cuvintele cheie. Până la urmă, pozițiile celor două tabere se rezumă tot la alocarea profiturilor - au învins cei care au promovat ideea că UK pierde mai mult decât câștigă din UE. (despre asta am vorbit și în postarea din 24 iunie).

Despre cum a confiscat Europa fiscalitatea națională

Întreaga reformă fiscală la care lucrează acum Bruxelles-ul se centrează în jurul reformulării conceptului de avantaj fiscal la nivel național care să nu dăuneze la nivel european.
Spune multe în acest sens recentul document de lucru intern (internal working paper) privind ”ajutorul de stat și rulings” (acordurile fiscale), publicat de Direcția generală de Competiție (DG Competition).

O informare de lucru, într-adevăr, pentru că dă de lucru celor care n-au înțeles că, de la un anumit nivel, trebuie să-și analizeze poziția fiscală la nivel european, și nu mai se mai pot baza pe o eventuală protecție națională. ”În timp ce statele membre se bucură (enjoy) de autonomie fiscală în desenarea sistemului lor de taxare directă, orice măsură pe care statul membru o adoptă trebuie să se conformeze regulilor EU privind ajutorul de stat, care sunt obligatorii pentru statele membre și se bucură de prioritate în fața legislației domestice”.
Și, continuă documentul, ”încă din 1974, Curtea de Justiție a UE a clarificat faptul că în competența Comisiei în domeniul controlului ajutorului de stat intră și zona impozitării directe a companiilor”.

Și uite așa ajungem pe terenul tranzacțiilor intragrup și al prețurilor acestora, așa-numitele prețuri de transfer, pe care Fiscul le vrea la valoarea de piață. Dar, în noul context, acest teren nu mai ține de Fiscul național, ci intră direct în curtea UE.
Pentru că, tot luna trecută, de la Bruxelles a venit și ”decizia CE privind ajutorul de stat acordat de Luxemburg către Fiat”. Aproape 9 luni i-a luat Comisiei să dea drumul publicării in extenso a deciziei, după ce în octombrie anul trecut anunțase concluzia – ”Comisia a ordonat Luxemburg-ului să recupereze impozitele neplătite de Fiat, prin divizia sa luxembrugheză Fiat Finance and Trade (FFT), care s-a bucurat de un avantaj competitiv incorect, în urma încheierii în 2012 a unui ruling (decizie fiscală anticipată).

Voi reveni asupra argumentelor tehnice folosite de Comisie, dar acum mă opresc doar asupra interpretării extreme a avantajului fiscal la nivel de grup de companii. Este nivelul următor în modul cum se judecă conformarea în materie de prețuri de transfer.

Este nivelul bruxellez. ”Principiul valorii de piață este în mod necesar parte a evaluării pe care Comisia o face asupra măsurilor fiscale de care beneficiază un grup de companii, indiferent dacă statul membru a incorporat sau nu acest principiu în cadrul său legal. Astfel, pentru evitarea (any avoidance) oricărei neînțelegeri, principiul valorii de piață pe care îl aplică Comisia în evaluarea ajutorului de stat nu este cel care derivă din Modelul Convenției Fiscale OECD, care nu este un instrument obligatoriu, ci este un principiu general care decurge din aplicarea articolului 107(1) al Tratatului de Funcționare a UE (TFEU), obligatoriu pentru statele membre și de la care regulamentele fiscale naționale nu pot face rabat. În consecință, ca răspuns la observația făcută de Luxemburg potrivit căreia Comisia înlocuiește autoritățile naționale fiscale în interpretarea legii luxemburgheze, Comisia amintește că nu examinează dacă ruling-ul contestat se conformează principiului valorii de piață statuat în Codul Fiscal și reglementărilor din Luxemburg, ci dacă administrația fiscală din Luxemburg a conferit FFT un avantaj fiscal selectiv, în accepțiunea TFEU, prin emiterea unui ruling care confirmă o alocare de profit diferită de acel nivel al profitului care ar fi fost taxat după sistemul de impozitare general din Luxemburg dacă aceleași tranzacții ar fi fost executate de companii independente care ar fi negociat, în circumstanțe comparabile, la nivelul pieței”. Sună complicat? Și totuși ... e clar!

E clar că intrăm într-o nouă Europă fiscală. Sincer să vă spun, mi se pare atât de departe momentul iulie 2013 când anunțam că a început ”era BEPS” – ansamblul de măsuri la nivel global pentru evitarea reodării bazei de impozitare și mutării artificiale a profiturilor. BEPS-ul, via OECD este, dacă vreți, pretextul prin care se ajunge mai repede la țintele proiectului european, din care politica fiscală comună este o parte esențială.

Rămâne valabilă întrebarea – și unde suntem noi, cum jucăm în noul ... TAXIT?

Articol de Adrian Luca, TPS, publicat pe hotnews.ro și contributors.ro, iulie 2016

 

Prezentarea detaliată a cazului de prețuri de transfer FIAT - în secțiunea studii de caz

Votul Brexit va schimba, dacă nu a început deja, modul în care UE va pune problemele sensibile – printre ele, implicit, şi mult politizatul subiect al fiscalităţii trans-europene, în care prețurile de transfer și alocarea profiturilor sunt cuvintele cheie. Până la urmă, pozițiile celor două tabere se rezumă tot la alocarea profiturilor - au învins cei care au promovat ideea că UK pierde mai mult decât câștigă din UE.

Am scris articolul de mai jos vineri 24 iunie, impresionat, desigur, de rezultatul referendumului britanic, dar şi de poza postată chiar în acea dimineaţă de site-ul UE - prin ironia ei involuntară, ne reamintește că trăim într-o Uniune parcă mult prea blocată în proiectul ei şi care răspunde greu “realităţilor din teren”.

”Never let a good crisis go to waste”

Acesta e mesajul pe care să-l înţelegem din ce s-a întâmplat peste Canal.
Sfatul lui Churchill, cel care a salvat Europa acum şapte decenii, trebuie să ne urmărească pe noi, europenii care am rămas in UE. Nu cred ca cazul să-i ameninţăm pe bieţii britanici pe “o să fie morţi în negocierile comerciale”, cum patetic se pronunţa un ministru francez întrucât nimeni nu poate spune acum cine e mai în ceaţă - Europa sau UK.
In acest moment as vrea să spun doar atât: că umorul englezesc nu piere, funcţionează ireproşabil dincoace, la nivelul UE .

Ce găsim acum, in acest moment (24 iunie, ora 12:00), pe pagina de ştiri a UE, la highlights? "International divorces: new rules on whose courts settle property disputes". Parlamentul UE tocmai ne spune că a stabilit reguli noi pentru a decide ce curţi naţionale trebuie să rezolve disputele pe tema proprietăţii în caz de divorţ sau deces în cupluri sau parteneriate internaţionale. (mi se pare epocală şi poza aleasă, cu cele două degete certăreţe!)

Aceasta este Europade faţadă, cea care are grijă de detalii, de la cum să le fie oamenilor mai uşor când divorţează (au făcut şi calculul – o să iasă economii la nivelul UE de 1,1 miliarde de euro) până la dimensiunea ouălelor, curbura bananelor, dacă prunele sunt laxative sau dacă, într-adevăr, apa hidratează. Sunt detalii care au zguduit şi celebrul calm englezesc.

Dar dincolo de asta există marele proiect european despre care încă nici măcar nu putem bănui de cât de departe va ajunge. Pentru că eu cred că aici a fost esenţa Brexitului, despre cât de departe vrem să meargă UE, cât UE înseamnă prea mult.
Nu e o noutate că Anglia s-a ferit de prea multă integrare, cerând încă de la început o serie de derogări de la politicile si regulile UE. Doar că în ultimul timp şi UE şi UK s-au schimbat şi în primul rând la capitolul economie. Patria Revoluţiei industriale nu mai e atât de industrializată şi e dependentă de servicii. Sunt discrepanţe accentuate odată cu criza (mi-aduc aminte de fostul președinte Sarkozy care zicea că englezii sunt mai vulnerabili că nu mai au industrie.

Pe scurt, la vremuri noi, politici noi! Or, cu o virulenţă fantastică, Bruxelles-ul a început să pună în ultimul timp presiune pe subiecte până mai ieri tabu, precum o politică fiscală comună, care în final duce la cartoful fierbinte al ajutoarelor de stat. Această chestiune e sensibila în UE de cand se stie, pentru ca, în ultimă instanţă, îţi limitează ţie, economie naţională, pârghiile cu care vrei sa acționezi asupra unui sector au altul. Iar toată discutia asta de fond se vede cel mai bine odată cu punerea pe tapet, în urma cu exact un an, a proiectului CCCTB – baza comună consolidată de impozitare a marilor companii.

Acum un an, Bruxelles-ul a reluat ideea, dar de la începutul anului, efectiv nu a trecut luna fără ca vreo instituţie europeană să nu strecoare ca un fel de atenţionare – lasă că vedeţi voi, că vine CCCTB-ul si toate se rezolvă!
Săptămâna asta, să nu credeţi că a venit doar nota despre divorţuri, ci şi una privind proiectul de directivă de „Stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale care afectează în mod direct funcționarea pieței interne”. Întrebarea cheie, pe care chiar UE a anticipat-o, este,  „Ce rost mai are acest ultim pachet, dacă tot se intenționează să se relanseze CCCTB-ul?”. Răspunsul este că încă nu s-au tranşat procentele şi algoritmii la nivelul celor mari, dar ideea ERA că până la urmă se va cădea la o înţelegere.

De ce zic "era". Pentru că eu cred că toate se schimbă după Brexit în UE. Până şi bananele s-ar putea să rămână după natura lor. 

Ghiciţi ce – UK cam strâmba din nas în legătură cu CCCTB, tocmai pentru că are o serie de interese proprii care nu se potrivesc în întregime cu ale celorlalţi. Dar credeţi că acum, că iese UK din UE, va mai continua Bruxelles-ul cu aceeaşi virulenţă „problemele” sensibile? Si nu pentru că vor începe şi alţii să pună problema unui exit ( puţini au, totuşi, puterea englezilor de a se gândi măcar că pot merge singuri) dar va începe să se pună tot mai mult accent pe pragmatism. Mulţi vor prinde mai mult curaj şi vor ridica două degete (ca în poza de la UE) să întrebe, mai timid, mai curajos – continuăm cu mai mult UE, dar mie ce-mi iese de aici, concret? Aici văd cartea pragmatismului pe care trebuie să o înveţe şi România, acum, când încă mai poate avea un cuvânt de spus – fără şantaj, dar cu argumente pe masă, fără isterii, dar cu realism. Sincer vorbind, sunt dintre cei care vrea mai multă Europă, cred în Europa, dar una care să ţină seama de lecţia Brexit.

Cine ştie, poate că peste ani le vom mulţumi britanicilor care, pe furtuna de ieri, s-au dus să schimbe Europa.

Good luck, everyone şi să ne aducem aminte ca lumea e „Cum vă place”, iar "All the world’s a stage, And all the men and women merely players".

Articol de Adrian Luca, TPS, apărut în Business Days Magazine, iulie 2016, cu titlul ”Cât de mult înseamnă prea mult în UE?

 

Operațiunea Laleaua (Opération Tulipe) a fost numele de cod al unei bătălii lansate în noiembrie 1951 de armata franceză în războiul din Indochina, partea întâi. Se pare că după o serie de victorii în defensivă, francezii au vrut să preia ințiativa: au și câștigat pe moment, dar, până în februarie 1952, erau nevoiți să se retragă din zona respectivă.

Cu logiciel-ul său imbatabil, Google (motorul) mi-a găsit această informație istorica, confirmându-mi că francezii au o predilecție pentru operațiuni cu nume de lalele. 65 de ani mai tarziu, adica duminică, 29 mai 2016, în Franța au loc dezvăluiri despre descinderea autorităților statului la birourile Google din Paris – reprezentanți ai Parchetului Național Financiar (PNF), ai Oficiul Central de Luptă contra Corupției și Infracțiunilor Financiare și Fiscale (Oclciff), plus experți în informatică, în total 96 de persoane.

Nume de cod – Operațiunea Laleaua

Sumarizez dezvăluirile dnei. Eliane Houlette, șefa PNF:

1. Cea mai importantă operațiune a PNF (organ înființat în urmă cu doi ani, cu 15 procurori în prezent): ”Seamănă un pic cu lupta dintre David și Goliat”.

2. Ancheta a plecat de la o plângere a administrației fiscale și a ajuns la acuzația de „fraudă fiscală în formă agravată și spălare de bani”.

3. Miza anchetei este de a stabili dacă societatea Google Irlanda Ltd. deține un sediu permanent în Franța (unde are 700 de angajați) și dacă astfel are un regim fiscal similar celorlalte întreprinderi franceze.

4. Era nevoie de un nume de cod, pentru că, timp de un an, de când PNF a preluat ancheta, s-a decis ”să nu se pronunțe niciodată numele Google”.

5. Confidențialitatea a fost ”perfectă”, cu un număr foarte mic de persoane implicate, iar comunicarea a fost exclusiv off-line (pardon, hors-connexion).

6. A rezultat o cantitate ”considerabilă” de infomație, câțiva terabytes ”cel puțin, dacă nu mai mult decât în Panama Papers”.

7.“va lua câteva luni, sper că nu câțiva ani, pentru a fi prelucrată informația; anchetatorii nu au la dispoziție softuri extrem de performante care le-ar permite să înainteze mai repede”. Un astfel de logiciel performant ar costa ”în jur de 200.000 de euro”.

8. Se așteaptă “un proces în care ei să-și aducă argumentele lor și noi pe ale noastre”.

Mai adaug la acestea și informații colaterale:

9. Diferendul cu Fiscul francez e cunoscut de cel puțin cinci ani. În iunie 2011, birourile Google Franța au fost percheziționate de inspectori, într-o inspecție vizând prețurile de transfer dintre filiala franceză a gigantului american și compania-mamă la nivel de Europa, cu sediul în Irlanda.

10. În martie 2014, Google Franța primea o decizie de impunere din partea Fiscului pentru o sumă neprecizată public, dar vehiculată în presă ca fiind în jurul a 1,6 miliarde de euro (din care 0,6 mld.– penalități de întârziere).

11. În disputele pe care le are cu mai multe administrații fiscale naționale europene, Google invocă modelul de afaceri al grupului, în mare parte automatizat, prin care toate vânzările la nivel european sunt facturate de societatea din Irlanda (recunoaște faptul că, asemenea celorlalți giganți IT, a ales localizarea aici pentru mediul de fiscal și de afaceri prietenos). Google Irlanda admite că marii clienți de publicitate sunt aduși de către filialele din Franța, UK, Italia etc., acestea urmând să primească o remunerație pentru serviciile de marketing prestate.

12.Google Franța este remunerată de partea afiliata irlandezacu 216 milioane de euro, dar piața este estimată de publicitarii francezi la 1,7 miliarde. Cifrele sunt oricum mult mai mici față de ceea ce se-ntâmplă peste Canal, piața britanică aducând oficial 10% din veniturile globale ale motorului de căutare și fiind singura, în afara SUA, evidențiată separat în raportările globale ale grupului.

13. Pe tema sediului permanent, Fiscul britanic a derulat o investigație de zece ani la Google, încheiată în acest an cu un acord de ajustare a prețurilor de transfer, practic o recalculare a remunerației primite via Irlanda. Nu este vorba de fraudă fiscală ci de o problema de prețuri de transfer! Acordul presupune plata retroactivă de impozite în valoare de 130 de milioane de euro (nu s-au anunțat penalități). Analizată în comparație cu veniturile companiei, suma a generat noi dezbateri politice. Pornind de la cazul britanic, puteti regasi explicații de la Google și HMRC intr-un scurt-video, respectiv despre furtuna din tranfer pricing în cuvintele lui … Shakespeare!

14. În acest context, autoritățile de la Paris au anunțat ritos că “statul francez nu negociază cum au făcut britanicii, ci aplică legea”. (Interesant e că francezii nu văd cazul Google ca o problemă de transfer pricing, așa cum au acceptat, în final, britanicii. Dar, cu câteva zile înainte de raidul la Google, a avut loc unul la Mc Donald’s care este ”o problematică de prețuri de transfer”, cum spune dna. Houlette).

15. In februarie 2016, Sundar Pichai, șeful Google, a ales Franța ca primă destinație în primul său turneu european. La întâlnirea cu ministrul francez al economiei, Emmanuel Macron, nu s-a mai pomenit nimic de disputele fiscale. Pichai a promis atunci organizarea de stagii de pregătire „pentru lucrul cu calculatorul” pentru 200.000 de francezi în 2016 - un efort de seducție, cum au titrat ziarele la Paris. Oricum, o deschidere a Google spre o negociere în stil englezesc (nimănui nu-i plac hărțuirile fiscale). Dar, în același timp, șeful Google a reluat poziția companiei că este respectată legislația în vigoare.

16. Și Italia are revendicări fiscale suplimentare la adresa Google (la Guardia Finanza a calculat o suma de plata de 227 de milioane de euro). Dar nu peste tot gigantul IT Google este dat în urmărire fiscală. Germania, spre exemplu nu a formulat acuzații asupra companiei în cadrul legislativ actual. În schimb, susține la nivel de UE și OECD schimbările legislative radicale care vor permite colectarea mai multor bani la buget de pe urma afacerilor grupurilor de companii (vezi BEPS, CCCTB, minimul efectiv de impozitare).

17. Ieri (01.06.2016) nu circulau trenurile in Franta. A fost o nouă zi de grevă.

Cam așa arată piesele din puzzle-ul care compun cazul european Google – remunerație mică, după regulile de transfer pricing! Noua piesă adusă de francezi ne aduce aminte că, astăzi cu toții facem transfer pricing fără să știm, cum poate ar fi zis marele Molière.

Unele piese se potrivesc, pentru altele … încă nu avem toate elementele necesare ca să le potrivim.

Dacă vă-întrebați „de ce se teme Franța de a scos mufa de internet de la Parchetul Național Financiar, ca să nu se afle de o anchetă strict confidențială (altminteri cunoscută de cinci ani)?”... Putem să imaginăm diverse scenarii sau, eventual, să ne amuzăm cum, în locul căutării „pe net” s-au întors la dicționarul Le Petit Larousse.

Dacă vă întrebați ”cum de nu se mai găsesc în vistieria Franței 200.000 de euro dacă așa se ajunge mai repede la …1,6 miliarde?”, v-aș răspunde cu o altă întebare ”credeți că-i putem suspecta pe englezi că nu și-au făcut ei toate socotelile legale când au bătut palma cu Google?”

Până una-alta, eu revin cu o întrebare mai veche – Într-o Europa în continuă schimbare pe toate flancurile (inclusiv politico fiscal), cât de pregătiți suntem noi, ca stat / economie să ne găsim un loc în noul puzzle care se naște sub ochii noștri (vezi pct. 16 si un articol pe aceasta tema, aici)?

Și, că veni vorba, iată încă o piesă:

18. Săptămâna trecută, Comitetul de Afaceri Economice de la Parlamentul European a aprobat directiva anti-tax avoidance a Comisiei Europene, parlamentarii strângând și mai tare șurubul: limitarea deducerilor cheltuielilor cu dobândă la maximum 20% din venituri sau 2 milioane de euro (în funcție de care nivel e mai mare) față de 30%, cât a propus Comisia. De asemenea, nu se va accepta principiul evitării dublei impuneri, dacă veniturile care vin din afară au fost inițial impozitate la o rată sub 40% din rata națională de impozitare, iar nivelul de impozitare pentru veniturile din afara UE ar trebui să fie de minimum 15%.

Poate nu acestea sunt „cifrele” finale care vor ieși de la Consiliul politic al UE, dar simulează măcar Romania o negociere pe aceste teme care ne vor afecta pe toți?

Din păcate, ca de foarte multe ori, noi rămânem decuplați de aceste teme. Nici nu suntem informați dacă Bucureștiul a avut sau nu negocieri pe această temă. Când și (dacă) ne vom trezi, va fi un pic cam târziu.

Încă o dată, acestea SUNT TEMELE REALE care se discută și schimbă Europa, dincolo de cazurile punctuale pe care le au unii și alții. Nu ne permitem să nu avem și noi o poziție!

 

Articol apărut și pe contributors.ro - autor Adrian Luca, iunie 2016

 

Este de bun augur pentru mediul economic autohton faptul că, în noua formă a legii achizițiilor publice, s-a introdus principiul obținerii celui mai bun raport calitate-preț, pentru că în umbra ipocritului ”celui mai mic preț” se petreceau fărădelegi fără număr. Dar, în continuare transparența ar avea mult de câștigat prin introducerea unor reglementări clare care să permită în cadrul achizițiilor publice respingerea din start a prețurilor ce ies din intervalul de piață. Iar acesta nu se poate fundamenta și susține decât prin analize de comparabilitate corecte și solid argumentate. Susține foarte bine acestă cauză cazul CNAS-HP.

Un articol de opinie marca TPS, care a fost preluat și în presă.

”Analiză de comparabilitate” vs. ”Dincolo era mai ieftin”

”Pentru gestionarea afacerii, multe companii folosesc un pachet software ERP. Acest tip de software susține toate procesele dintr-o organizație – este punctul central unde se adună toate datele, privind clienți, produse, furnizori. De multe ori, soluțiile ERP permit construirea aplicațiilor business critice, aliniate nevoilor informaționale ale organizației”.

Am preluat această explicație tehnică dintr-o știre proaspătă care arăta că două treimi din firmele olandeze cu peste 50 de angajați folosesc o soluție ERP. Un amănunt interesant – fragmentarea pieței e mult mai mare în domeniul public (liderul de piață are o cotă de doar 12%) față de sectorul privat (în rândul multinaționalelor, același lider are o cotă de 53%). Aceasta confirmă, într-un fel, faptul că principiul fiecare minister cu politica lui este universal valabil, la fel ca și ineficiența sistemului de achiziții publice. În același timp, arată și presiunea extraordinară pentru obținerea contractelor publice de consultanță.

Subiectul este, din nou, universal valabil, cu accent deosebit pe sectorul nevralgic al asistenței medicale. Iată o știre din multe altele pe acestă temă: ”Sistemul public de sănătate din UK (NHS) a cheltuit, în 2014, 640 de milioane de lire pe consultanță privată de management, cu 313 milioane mai mult decât în 2010, în ciuda angajamentului guvernului că vor fi drastic reduse aceste costuri. Valoarea adăugată pe termen lung pe care o aduc aceste contracte rămâne încă în discuție, cu opinii de ambele părți”.

Aceasta fiind scena globală, să restrângem cadrul și să aruncăm o privire asupra noului episod autohton din piesa „dincolo era mai ieftin”: contractul dintre CNAS și HP. Conform comunicatului publicat de DNA, au fost ”achiziționate servicii suplimentare de asistență tehnică și instruire on-site pentru Sistemul Informatic Unic Integrat (SIUI) și pentru softul care asigură planificarea resurselor (ERP) la prețuri supraevaluate, respectiv la valori de 804 euro/zi-om în cazul a două dintre actele adiționale și de 760/zi-om, în cazul unui alt act adițional, dintre cele care fac obiectul prezentului dosar”.

Observăm din comunicat că, de data aceasta e vorba de prețuri supraevaluate. Spun ”de data asta”, pentru că, anul trecut, în cazul Statul vs. Petrotel-Lukoil, procurorii acuzau că grupul vindea produse la prețuri subevaluate. Acolo, benchmarkingul de tipul „dincolo era mai scump” se proba prin raportarea la costurile de producție, mai mari. Arătam atunci că aceasta este o abordare simplistă, pentru că atunci când vorbești de un preț trebuie să te raportezi la piață, la cerere și ofertă. Dacă toată lumea ar avea obligația să vândă peste costuri, ar însemna că nu ar trebui să mai existe companii (private ori de stat) care să mai raporteze pierderi.

Simplistă mi se pare abordarea și în cazul de care vorbim acum. Mai ales că se ajunge la un benchmark (bază de comparație) care ridică semne de întrebare asupra analizei efectuate – citez din comunicat: ”aceste servicii au fost subcontractate până la prestatorii direcți, la prețuri din ce în ce mai mici, astfel încât pentru serviciile efectiv efectuate, prestatorii au încasat cel mult 200 de euro/zi-om”.
O formulare care ne lasă să înțelegem că ar fi vorba de subcontractări în lanț și … cam atât.

Doar că nu este relevant la cât se face subcontractarea, atâta timp cât responsabil pentru îndeplinirea obligațiilor rămâne contractorul principal. În mod riguros, orice preț ar trebui să fie analizat în raport cu prețul pieței pentru contracte care prevăd obligații, riscuri și funcțiuni similare (de exemplu, termene de plată, garanții de execuție, risc de conformitate, securitate etc.).

De aceea, nu veți găsi cu ușurință un răspuns la întrebarea ”cât costă un consultant de ERP? Și, în general, cât costă un consultant?” Sunt puține informații publice disponibile privind ratele orare ale consultanților. Diverse rapoarte de piață indică faptul că ratele orare pot varia semnificativ de la „50 – pentru nivelul operațional – până la 300 de lire sterline pe oră – pentru nivelul strategic” (consultancy.uk).

Un raport al Asociației Consultanților în Management din România (AMCOR) arată o plajă de tarife și mai generoasă, între 118 și 1.200 de euro pe zi pentru București. Și e normal să fie așa, cum spuneam mai sus, fiindcă termenii contractuali pot fi extrem de particularizați: firmă X caut un consultant care să mă ajute să rezolv problema P, cu marja de siguranță S, respectiv furnizor Y îmi asum riscuri R și îndeplinesc funcțiunile specifice S.

Orice comparație solidă presupune o analiză tehnică care ne duce pe terenul vast, atât de sensibil și … atât de politizat al prețurilor de transfer. E vorba de prețurile tranzacțiilor dintre afliliați (tranzacțiile intra-grup și prin extensie între entități între care se poate dovedi existența unui interes), care sunt acum în centrul investigațiilor autorităților fiscale din întreaga lume.

Nu voi detalia ce presupune o analiză tehnică a metodelor de comparabilitate prin care se soluționează disputele privind prețuri supra sau subevaluate. Nu voi face nici trimiteri la baze de date pe care se întemeiază astfel de analize. Poate mai grăitor ar fi un scurt video despre ce este și ce se vrea în transfer pricing, realizat pornind de la interogatoriul pe această temă a unui gigant IT în Parlamentul britanic. Sau, de ce nu, găsiți explicații chiar în cuvintele lui Shakespeare, pentru că totul este măsură pentru măsură.

La nivel de înțelegere intuitivă corectă a subiectului, mi se pare foarte potrivit un punct de vedere pe care l-am găsit în rândul multor comentarii pertinente ale cititorilor, in urma apariției știrii pe hotnews.ro.
”Relevant ar fi daca DNA-ul ar spune: HP-ul practica un tarif de 500 eur/zi in relatia cu entitati private si 800 eur/zi in relatii cu statul. Ceva este suspect aici. Atunci ar fi alta treaba, insa la modul simplist (si gresit zic eu) la care au calculat prejudiciul, chiar ma abtin de la orice comentarii, insa am mai multe pretentii de la singura institutie in care am deocamdata incredere. Nu vreau sa critic DNA-ul ci vreau sa faca dosarele in asa fel incat sa nu poata fi acuzati de amatorism de rechinii care abia asteapta cea mai mica greseala din partea lor”.

E clar că situațiile de felul CNAS – HP impun o analiză tehnică, pe cifre, și nu una dusă pe principiul „dincolo era mai ieftin”. De aceea m-am bucurat – acum ceva timp – că în noua formă a legii achizițiilor publice s-a introdus principiul obținerii celui mai bun raport calitate-preț, pentru că în umbra ipocritului ”celui mai mic preț” se petreceau fărădelegi fără număr. Dar, în continuare transparența ar avea mult de câștigat prin introducerea unor reglementări clare care să permită în cadrul achizițiilor publice respingerea din start a prețurilor ce ies din intervalul de piață. Iar acesta nu se poate fundamenta și susține decât prin analize de comparabilitate corecte și solid argumentate.

Notă: Cazul abordat în acest text probabil va face să curgă multă emoție în dezbateri mai mult sau mai puțin părtinitoare. Mă delimitez în avans de orice încercare de a “corupe” sensul acestui text, care urmărește să aducă în discuție aspectele tehnice în jurul cărora ar trebui să aibă loc dezbaterea problemei, în baza unor calcule și metode de analiză a prețurilor. Precizez că nu am relații de nicio natură cu niciuna din părțile menționate în text (în afara faptului că sunt asigurat CNAS).

Aricol apărut pe contributors.ro, mai 2016. Autor - Adrian Luca, TPS

 

Pe aceeași temă, pentru abordarea corectă a contractelor publice  

De ce nu și-ar face și statul dosar de prețuri de transfer?,  un comentariu TPS, iunie 2014