Cazul Google-HMRC e un caz complicat mai mult politic, decât tehnic.

Vineri, 22 ianuarie 2016, ministrul britanic de Finanțe a numit ”un mare succes” faptul că Google a ajuns la un acord cu HMRC (Fiscul) care va duce la creșterea impozitelor pe care le va plăti, inclusiv la achitarea unui supliment 130 de milioane de lire (185 milioane de dolari) în contul perioadei 2005-2015. Ziarele au reținut însă că, până luni, ministrul își ajustase ”marele succes” la o ”știre bună”. Iar purtătorul de cuvânt al primului ministru a rămas doar la un ”pas înainte”, un ”pas pozitiv”. 

Peste câteva zile, pe 11 februarie, Comisia de Conturi Publice (Public Accounts Committee) din Camera Comunelor cheamă la audieri reprezentanți ai Google și ai autorității fiscale, evident tot pe tema acestei greu de definit înțelegeri fiscale. Este pentru a treia oară în trei ani, când gigantul căutării pe internet a fost solicitat să vină în fața parlamentarilor britanici.

Concluzia raportului din 2016: ”Înțelegerile fiscale nu sunt precise sau științifice – este nevoie de o analiză pentru a conveni ce valoare este creată prin activitățile Google în UK. (...) În absența unei transparențe depline privind detaliile acestui acord și modul în care s-a ajuns la el, nu putem judeca dacă acordul este corect din punct de vedere al contribuabililor. Suma plătită de Google pare disproporționat de mică dacă ne uităm la volumul activității Google în UK, ceea ce ne face încă o dată să ne întrebăm dacă sunt echitabile actualele reguli care stabilesc unde își plătește o multinațională impozitul pe profit”.

Așadar, cazul Google este despre noua și, în același timp, vechea poveste a transfer pricing-ului: cum se împarte profitul în interiorul unui grup de companii? ”Toate companiile trebuie să-și plătească partea corectă de impozit acolo unde obțin profit” – este regula în jurul căreia este centrat proiectul BEPS al OECD și întreaga luptă împotriva tax avoidance dusă la Comisia Europeană. Ușor de formulat o regulă, greu de spus cu exactitate (științific, vorba parlamentarilor britanici) care e acel loc unde grupurile obțin acel profit pe care Fiscul, Parlamentul, opinia publică etc, se așteaptă să-l obții?

Iată o întrebare care macină Fiscul de peste tot, fie că e la Londra, Washington, Canberra sau București. Doar că răspunsul nu e ceva googleable (care să fie căutat ... pe Google), ci trebuie găsit caz cu caz, în funcție de modelul de afaceri, mai bine zis de consistența modelului respectiv. 

În cazul Google, modelul de afaceri a fost explicat încă de la primele audieri, din noiembrie 2012 (vezi evidence, pag. 38-39) – Google UK nu vinde direct spațiu publicitar către clienții britanici: aceștia cumpără efectiv de la Google Irlanda, pentru că în Irlanda se încheie toate vânzările Google către clienții europeni (aproape în totalitate tranzacțiile realizându-se electronic). Modelul de afaceri presupune că Google UK ( ca și celelelalte companii afiliate din Europa) oferă doar servicii de promovare în rândul clienților locali, servicii pentru care primește o remunerație din partea Google Irlanda (acesta acoperă cheltuielile plus o marjă).

Așa se ajunge la discrepanța controversată între dimensiunea pieței britanice, cea care aduce 10% din vânzările globale ale Google (de altfel, e singura piață, în afară de SUA evidențiată distinct în rapoartele grupului, cel mai recent, cu 2 miliarde de dolari pe trimestru), respectiv veniturile înregistrate de Google UK, de doar 1,18 miliarde de lire pe ultimele 18 luni. Deși saltul în timp este considerabil (în 2005, Google UK raporta doar 27 de milioane de lire, cu 156 de angajați), opinia publică continuă să se raporteze la acele multe miliarde aduse de consumatorii britanici și care nu s-ar reflecta în impozitele plătite în UK. 

În audierea din 2013, reprezentantul HMRC le explica politicienilor dimensiunea tehnică a cazului (pag. 26, raportul ”Tax avoidance - Google”): 

”Discuțiile în acest caz vizează două aspecte – sediu permanent, respectiv transfer pricing. Pe măsură ce crește valoarea adăugată produsă de angajații din UK, trebuie să crească și prețurile de transfer care sunt plătite companiei din UK, dar asta nu înseamnă că s-a creat aici un sediu permanent pentru compania non-rezidentă. La modul general, pentru a avea un sediu permanent în UK trebuie îndeplinite una din două condiții: fie avem un birou fix al companiei non-rezidente, fie avem angajați care acționează ca agenți dependenți. Dar dacă avem doar oameni dintr-o altă companie care-i furnizează servicii acesteia, aceasta nu-i creează un sediu permanent.

Dar având un birou aici și oameni care nu doar că sunt localizați aici, dar trăiesc aici, sunt plătiți aici, asta nu înseamnă că sunt îndeplinite condițiile pe care le-ați menționat? - întreabă un membru al Comisiei parlamentare.

Mai întâi, trebuie să vă uitați la cine este cel care îi angajează. Dacă nu sunt angajați ai companiei non-rezidente, ci de o companie rezidentă în UK, este greu să spui că sunt un sediu permanent al companiei non-rezidente. Ce fac ei este să lucreze pentru o companie din UK care prestează servicii. De aceea, ceea ce este relevant aici nu este testul de sediu permanent, ci aplicarea regulilor de prețuri de transfer”.

Or cifrele acordului fiscal la care s-a ajuns trei ani mai târziu chiar asta lasă să se înțeleagă - inspectorii nu au mai chestionat consistența modelului de afaceri declarat de grup și nu s-au concentrat pe dimensiunea filozofică a ce înseamnă să vinzi (deși, așa cum în continuare observă parlamentarii, e plină rețeaua Linkedin cu profiluri ale celor 2300 de angajați din coloratul sediu din inima Londrei care par neobișnuit de asemănătoare cu profilul clasic al unui om de vânzări!). Bun, admitem că negocierile se încheie la Dublin, deci filiala din UK nu ar juca un rol principal în încheierea contractelor cu marii clienți, deci nu ar avea statut de sediu permanent (cu implicații fiscale mai mari). Dar, atunci, ajustați prețurile de transfer, adică prețurilor la care se fac tranzacțiile intra-grup, între filiale! – par să spună inspectorii.

Și se mulțumesc, deocamdată, cu declarația șefului Google Europe, ”până acum plăteam doar în funcție de profitul pe care îl obțineam în țară. De acum vom plăti și în funcție de vânzările noastre către clienții britanici”.

Cum spunea și VP Finance al grupului în cadrul audierilor din 11 februarie 2016 - ”te uiți la valoarea și substanța serviciilor furnizate în UK, apoi te uiți la valori comparabile: cât ai plăti unui terț pentru a-ți furniza aceleași servicii. După ce am fost auditați de HMRC, inspectorii au veni cu argumente că ar trebui să avem o sumă mai mare. Și asta e uma pe care am convenit să o plătim pentru a încheia cazul”

Doar că (deși nu putem spune exact, științific) după toate aparențele cazul Google va continua: să nu uităm că din UK a plecat și încă se așteaptă rezultatele acelei taxe pe profiturile redirecționate (diverted profit tax), obținute în țară, dar mutate artificial în altă juridicție, taxă pe care toată lumea o știe ca fiind ”Taxa Google”. Și, cum notau ziarele, în acest acord, tocmai taxa Google n-a funcționat pe Google

Furtuna continuă, ar fi zis Marele Brit. Și, apropo, la Shakespeare, am găsit cea mai bună definiție populară a conceputului de remunerație din transfer pricing!

Pe aceeași temă, vedeți și comentariile TPS din 2014, privind ”Cazul Google”, respectiv ”Taxa Google”