Aproape inevitabil, se aud tot mai des și la noi acuzații în piața publică privind ”companiile/multinaționalele (țința principală) care fac prețuri de transfer, ca să lase în țară un profit mai mic decât ar trebui”.

Dacă rămâne în cadrul măsurilor anunțate de actualul program de guvernare, retorica este în ”marjele” internaționale, trasate de proiectul BEPS de la OECD (combaterea erodării bazei de impozitare și mutării abuzive a profiturilor/Base Erosion and Profit Shifting), preluat, revizuit și adăugit de Comisia Europeană în directiva anti-avoidance.

Dar pe un fondul unui climat și așa tensionat pentru corproații, orice politizare excesivă a subiectului dăunează grav economiei! Iată de ce se impune cel puțin o ajustare a acestor acuzații, la realitățile tehnice, economice din teren.
Despre asemenea ajustări a vorbit Adrian Luca, TPS, la emisiunea ”Business ON AIR” de la RFI (Radio France International), realizată de cunocutul jurnalist pe domeniul economic Constantin Rudnițchi.

Puteți urmări emisiunea din 2 martie 2017 și pe pagina de facebook a TPS.
Am sintetizat mai jos mesajul pe care a ținut să-l transmită TPS, punctând acele lucruri pe care ar trebui să le știm când vorbim de misterul prețurilor de transfer.

Lumea toată ”face” prețuri de transfer și are ... așteptări

Când ”80% din comerțul global se desfășoară prin lanțurile de valoare legate de coprorațiile internaționale” (UNCTAD, 2013), mai toată lumea achiziționează prețuri de transfer fără să știe – cum ar fi zis marele Molière. Achiziționăm produse care înglobează materii prime și servicii tranzacționate, la prețuri de transfer, între persoane afiliate/afiliații unui grup.

Astfel că nu e de mirare că prețurile de transfer au ajuns terenul pe care se întâlnesc și unde trebuie mediate interesele divergente ale actorilor economici – de-o parte, clientul se așteaptă la un preț final mai mic (competitiv); de cealaltă, acționarul se așteaptă la un profit tot mai mare. Apoi vine și Fiscul, fie cel din țara de reședință a multinaționalei, fie din țara unde operează filiala și spune – mă aștept la anumite impozite, mă aștept să raportezi un anumit profit. Și nu e vorba doar de Fisc: în primul rând, opinia publică este cea care transmite presiunea către politicieni, apoi administrație. 

Teoria spune că cea mai bună reconciliere a intereselor divergente se face prin piață. Deci și prețurile de transfer trebuie să fie prețuri de piață, adică prețurile pe care le-ar practica niște părți independente (cum mai ziceam, și în transfer pricing, funcționează principiul frate, frate, dar brânza...). Astăzi nu mai este suficient însă să arăți, prin dosarul prețurilor de transfer, (apropo, se apropie 25 martie!) că ești la nivelul pieței, ci trebuie să poți convinge stakeholderii că ești ... la nivelul așteptărilor.

Cât să fie profitul? Să căutăm cu ... Google

Dacă vrem să găsim un foarte bun exemplu de cum intervin așteptările în discuțiile despre transfer pricing, să mergem la Google. La cazul Google (pe care îl puteți găsi bine documentat pe site-ul TPS).

La începutul lui 2016, Fiscul britanic, HMRC, tocmai anunțase că a încheiat o înțelegere cu divizia britanică a Google, pe 130 de milioane de lire, după un audit/control pe prețuri de transfer de 10 ani. Piața britanică a serviciilor de advertising a Google e una de miliarde, au 5.000 de oameni acolo, e a doua ca mărime după cea americană, și în aceste condiții, parlamentarii s-au întrebat public – cum de doar 130 de milioane și asta după 10 ani? 

Au chemat iar Google la raport – pentru a treia oară în doi ani, au chemat și HMRC-ul și așa a rezultat o interesantă lecție (vezi video TPS) că nu e nimic în neregulă cu transfer transfer pricing atâta timp cât îți explici bine modelul de afaceri și probezi substanța economică a tranzacțiilor! Or Google a explicat că tranzacțiile din toată Europa se încheie în Irlanda, acolo se înregistrează profitul și nu în filialele europene care doar au rolul de a susține pe linie de marketing centrul din Irlanda. Iar acea amendă de 130 de milioane de euro a venit tocmai din încadrarea în prețurile pieței a tranzacției dintre Google Uk și Google Ireland.
Deci, până la urmă e vorba de remunerație și aici avem iarăși o definiție-video, foarte plastică pentru că pleacă de la Shakespeare – ”Zadarnice necazuri de iubire”. Câteodată vedem zadarnice necazuri în TP, atunci când companiile nu reușesc să-și explice de ce aplică un model de afaceri, care sunt funcțiunile și riscurile pe care o filială și le asumă în cadrul grupului și în baza cărora este remunerată.

Pe scurt, cuvintele-cheie după vom care căutăm ... elucidarea misterului prețurilor de transfer : piață/prețuri de piață, model de afaceri/substanță economică, remunerație/riscuri, funcțiuni.

Cum citim comparațiile cu dedicație

Transfer pricing-ul este despre a pune în context. Nu de puține ori, apar comparații care uită să pună în context atunci când vor să ajungă la anumite concluzii.
Recent, un patronat autohton a dat publicității un studiu pe care l-a rezumat așa – ”jumătate din CA de afaceri pe economie e făcută de companiile cu capital românesc, jumătate de străini, profitul primei jumătăți este de trei ori mai mare decât jumătatea străinilor”. Care ar trebui să fie concluzia nespusă? străinii mută profiturile, fac prețuri de transfer, românii nu! 
Doar că nu e clar ce înseamnă afaceri egale, când prima jumătate de făcută de sute de mii de companii, cealaltă de câteva mii. Nu e clar ce definim prin capital românesc, față de străin (criteriul rezidenței? Care e ponderea luată în calcul?) și apoi nu avem criterii de segmentare a companiilor...

Și Transfer Pricing Services (TPS) a făcut acum trei ani o analiză comparativă (vezi video Statioșka) – am plecat de la datele primelor 10.000 de companii după cifra de afaceri din economie și am vrut să vedem dacă și cum au ieșit din criză.

Am luat criteriu de delimitare deținerile majoritare de capital rezidenți/nerezidenți, am urmărit pierderi cronice, tranșe de profitabilitate, am studiat ponderile în interiorul fiecărui grup – citit ”paușal”, la grămadă, poți să tragi concluzia că nerezidenții stau mai mult pe pierderi decât rezidenții dar acesta nu spune foarte multe câtă vreme nu faci comparația pe același tip de afaceri, pe funcțiuni, riscuri...
Or acest verdict doar un control amănunțit, un audit fiscal poate să îl dea. Noi am vrut să tragem un semnal de alarmă pentru companii că în actualul context au o problemă dacă nu pot să-și explice corect business-ul.

Nu câștigăm războiul cu dezvoltarea punând tunurile pe multinaționale!

Să distingem între retorică și pragmatism. Și americanii, și britanicii, și francezii au un discurs politic, dar asta nu înseamnă că nu sunt constrânși de realitate să nu privească pragmatic tabloul. Sunt n motive de fapt pentru care companiile recurg la scheme de optimizare fiscală (structură organizatorică, rațiuni comerciale de supraviețuire într-un mediu foarte concurențial), care uneori pot fi percepute ca abuzive să spunem. Să stabilim clar – nu vorbim aici de acuzația penală de evaziune, ci de noua interpretare a noțiunii de tax avoidance/ cu formula nu-și plătesc taxele cât ar trebui.

Acum companiile încep să înțeleagă semnalul de alarmă privind schimbarea de context (cine a zis nu-mi pasă că e legal, nu e corect?) și se adaptează (vezi lecția Starbucks). 

Noi cu atât mai puțin vom rezolva situația dacă lansăm salve să scufundăm multinaționalele. Va trebui doar să calibrăm instrumentele de lucru, dar și așteptările. 

Instrumente – pe de-o parte avem pârghia controalelor de transfer pricing, se cere un dosar să fie întocmit anual de marile companii, anul trecut s-a schimbat legislația, formal e la nivel european. (apropo, susținem decalarea pe 30 iunie a momentului până la care marii contribuabili au obligația întocmirii dosarului prețurilor de transfer!) Va fi actualizată inevitabil cu directivele europene în materie ... (poate, totuși, nu le vor lua copy-paste, cum au fost tentativele de anul trecut)

De cealaltă parte, așteptările: ce așteptări putem avea de la o divizie low cost a unei multinaționale care practic nu face în România decât partea de producție, acea divizie de la noi nu-și asumă riscuri de producerea produsului, de vânzare etc? Majoritatea filialelor de la noi au riscuri și funcțiuni limitate! Să ne aducem aminte de cazul Google în Europa. Executivii grupului spun clar – noi am dezvoltat produsul în America, acolo avem riscurile mari, diviziile pe care le avem la voi, în Europa, nu-și asumă riscuri pentru a fi remunerate cu sumele pe care le vreți voi.

Cu întrebarea asta să se trezească, cu asta să se culce politicienii noștri – cum aduc mai multă valoare adăugată în România? Cum motivăm companiile să facă mai mult în țară, cu forță de muncă mai bine calificată și mai bine remunerată? NU contează azi naționalitatea capitalului! Doar prin valoare adăugată pot crește real veniturile angajatului și ale statului!

Întrebările continuă... 

A pornit deja spre noi o provocare fantastică. Sub pretextul luptei împrotiva BEPS, în contextul post-Brexit, UE își accelerează poate cel mai important aspect al pieței unice - politică fiscală comună.
Se discută deschis de crearea unui post de ministru european de Finanțe. Este, de fapt, o confirmare a ceea ce înseamnă în realitate CCCTB, baza comună consolidată de impozitare, despre care am vorbit deseori aici, și care a intrat în linie dreaptă de implementare.

Ce înseamnă CCCTB? - la nivelul marilor companii (motorul de bază al economiilor naționale) fiecare stat membru va aplica aceeași bază de impozitare a profiturilor, urmând ca rezultatul financiar să se adune la nivel de grup european, de unde, pe baza unui algoritm, se vor repartiza ulterior impozitele către statele membre. Dar, dacă mergem la algoritm, vom vedea că nu e chiar atât de natural să pui să alerge sub același regim fiscal o economie low-cost cu un bolid de lux. Când avantajele fiscale vor fi practic uniformizate, care va mai fi strategia de atragere a investițiilor mari, cu valoare adăugată? Rămânem la atuul salariului de 200 de euro?

Sunt întrebări pe care nu trebuie să i le punem unui ministru European, ci, în primul rând, nouă! Odată stabilit cursul politic al UE, e inutil și ineficient să ne opunem, dar asta nu înseamnă că trebuie să picăm într-un fatalism distructiv. Avem forță să compensăm, spre exemplu, cu o legislație fiscală aerisită și clară, cu proceduri transparente, pragmatice, atractive pentru investitori (cum ne-a recomandat chiar FMI)? Avem voința politică să direcționăm banii (puțini) pe care îi avem pe proiecte publice eficiente, care să atragă apoi investiții private consistente? Știm să nu speriem companiile cu amenințări inutile mai mult decât o face Bruxelles-ul?

Răspunsurile, soluțiile reale nu vor putea veni decât printr-un dialog companii - administrație, bazat pe transparență și încredere.