Google a încheiat zilele trecute, la Paris, un acord estimat la un miliard de euro pentru încheierea disputelor fiscale vechi, pe care le avea de aproape 10 ani cu statul francez.

Știrea este surprinzătoare și ... nu prea. Deși a obținut câștig de cauză (în prima și doua instanță administrativă franceză) pe chestiuni tehnice din sfera fiscalității intra-grup (legat de inexistența unui sediu administrativ în Franța – vezi aici studiul de caz ”Eroarea 404”), gigantul internet nu putea rămâne în afara valului (politic): practic toate platformele digitale americane au încheiat recent înțelegeri cu Fiscul francez asupra trecutului, pregătindu-și astfel terenul pentru a primi deja celebra taxă GAFA (inițiativa franceză de taxare a veniturilor obținute de marile platforme din vânzarea de bunuri, intermedierea de servicii și publicitatea online).

Mai surpinzătoare este valoarea acordului – care depășește toate celelalte înțelegeri semnate de Google cu alte mari administrații europene (de la Londra și Roma) și care se apropie de toate încasările estimate de Fiscul francez din ”taxa GAFA” pe primii doi ani (2019 și 2020).

Asemenea știri sunt însă doar despre ce se întâmplă la ei, în marile capitale: ne interesează și pe noi, contribuabilii români, fie și prin faptul că locuim în aceeași fiscalitate (unită/în curs de unificare) europeană. Nu vom vorbi acum despre cum se va ajunge, în scurt timp, la soluții europene, inclusiv pe tema impozitării internetului – am scris de mai multe ori pe acestă temă (comentarii recente -”Bătălia fiscală a noului șef al Comisei Europene” și ”Europa care va veni”).

De acestă dată însă ne-am oprit asupra unei alte intersecții de interes, iarăși surpinzătoare și nu prea – un carrefour dintre acordurile Fisc-contribuabil și lupta împotriva evaziunii fiscale.

Am mai vorbit pe platforma noastră de transfer pricing, dar și în presă, despre acestă temă care ar trebui să fie una din liniile de forță ale reformării fiscalității din România. De acestă dată, prin noul comentariu TPS, vom aduce în scenă și viziunea principială à la française. Sperăm să fie auzite și luate în seamă și pe la noi.

Lectură cu folos, vă dorim, și vă reamintim că Transfer Pricing Services este la arm's length distanță: suntem nu doar partenerul dumneavoastră de transfer pricing, ci și un partenerul dumneavoastră, al celor care doriți schimbarea în bine a sistemului fiscal românesc! Nu ezitați să ne transmiteți orice comentariu/punct de vedere (și) pe acestă temă. (Și nu uitați nici de seminariile noastre!)

 

Lupta cu evaziunea, faza națională: noi defilăm cu închisoarea, francezii (re)descoperă egalitatea în fața impozitului!

“Legislaţiile statelor europene sunt în mare măsură asemănătoare legislaţiei româneşti, diferenţele apar la modul de aplicare a dispoziţiilor legale, la organizarea şi funcţionarea aparatului fiscal al statului, la predictibilitatea şi consecvenţa deciziilor judiciare luate în cazurile de fraudă fiscală şi, nu în ultimul rând, la crearea de bune practici pentru intensificarea cooperării, întărirea încrederii între administraţiile fiscale şi contribuabili, pentru realizarea unei transparenţe mai mari cu privire la drepturile şi obligaţiile contribuabililor şi încurajarea unei abordări orientate spre servicii”.

Acest paragraf (sursa la nota [1]) mi s-a părut excelent în a explica unui străin de ce din ”proiectul Teodorovici de modificare și completare a Legii 241/2005 pentru prevenirea și combatarea evaziunii fiscale”, opinia publică de la noi a reținut doar ”Teodorovici vrea  să bage la pușcărie datornicii la stat”. Bine-bine, mi-ar spune străinul, dar și la noi, în Franța, în Germania, în Italia etc. sunt datornici la stat care ajung la pușcărie. Pușcăria este, vrem-nu vrem, un mijloc de combatere a fraudei, fraudă care vrem-nu vrem există și la noi și, pare-mi-se și la voi, la români.

Nu te înșeli, stimate străin, i-aș răspunde atunci, dar dumneata poate ești străin de acest climat de neîncredere care domnește în sistemul românesc. Sunt atâtea lucruri fără sens care paralizează contribuabilul corect, cel care vrea să rămână corect, încât acesta se teme, e mereu în alertă să nu fie încadrat la cei răi (răi cu intenție).

Că veni vorba de sens. Ce sens avea ca acest proiect să fie vândut ca un proiect nou, chiar revoluționar, când el este doar o cosmetizare a unei legi care are nevoie de mult mai mult, pentru că trebuie adaptată pe fond la realitățile epocii noastre. Acum 15 ani mai credeam poate că biciul face minuni și agitam spectrul cătușelor. Cât a scăzut frauda fiscală de atunci? Cât de rău s-au speriat cei rău intenționați? De ce rămânem campionii Europei la neîncasările din TVA, spre exemplu?

Să ne gândim că vorbim de o lege care în titlu se declară pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dar care nu se gândește (de 15 ani) să definească în text ce se înțelege, ce ar trebui să se înțeleagă prin această evaziune. [1] Am fi surprinși să vedem că aceasta e un subiect esențial cel puțin în ziua de azi, când administrații fiscale din toată lumea (realmente din toată lumea) se concentrează pe gestionarea tax avoidance.

Ce înseamnă asta?– acea evitare (avoidance) a plății taxelor care nu are caracter penal pentru că se bazează pe o intrerpretare diferită a legislației sau pur și simplu pe o inadecvare a legislației la realități obiective. Adaptarea legislației trebuie să caute însă să rezolve cât mai bine dilema: evaziunea e cu sau fără intenție?

Desigur, pentru cei care intenționat ascund fonduri, care se ascund în spatele unor tranzacții fictive, care inventează lanțuri de distribuție etc., închisoarea rămâne tratamentul corect, pentru că ce fac ei se cheamă FRAUDĂ (așa cum am susținut și în comentariul din octombrie anul trecut ”Bormașina și evaziunea”). Dar să nu-i băgăm în aceeași oală cu cei care, având toate cărțile pe față, îți spun – eu cred că obligația mea de plată la stat este de atâta și mă bazez pe lege ca să susțin asta.

Împotriva acestor ne-frauduloși, abordarea în forță se cere să fie … ajustată!

Iată un studiu de caz care pică mănușă pentru subiectul nostru. O mănușă de catifea pe un pumn de fier, cum ar zice francezii.

Franța vs. Google – acord istoric, principiu nou

Vom vorbi despre ”un acord istoric, mai întâi pentru finanțele publice și apoi pentru că marchează sfârșitul unei epoci”. În acest mod triumfal se încheie un comunicat de mai puțin de o pagină transmis săptămâna trecută la Paris de dna Belloubet, Ministrul Justiției (care, pe actele oficiale, primește și titulatura de Păstrător al Marelui Sigiliu – Garde des Sceaux), împreună cu dl. Darmanin, ministru al Acțiunii și al Conturilor Publice. Comunicatul anunță ”reglementarea definitivă a contenciosului în curs legat de impozitarea Google în Franța”, iar cei doi miniștri ”salută Convenția judiciară de interes public (CJIP) încheiată între Parchetul național financiar (PNF) și întreprinderea Google”.

Presa din Hexagon a vehiculat nivelul acordului undeva la un miliard de euro. Suma nu e de ici de colo, e drept, dar o așa pompă republicană pentru o chestiune fiscală?

Explicația se găsește ușor! Google este G-ul din celebrul patrulater al giganților economiei-internet, botezat GAFA de francezi, și care nu-și încheiase până acum socotelile fiscale (vechi, nota bene!) cu administrația franceză. Au făcut-o în ultimul an ”A”-ul Amazon, și ”A”-ul Apple, iar ”F”-ul de la Facebook a fost fericit să anunțe schimbări în modul în care raportează veniturile în Franța. Dar G era chiar peștele cel grozav și mult așteptat (practic Google a asigurat jumătate din cât au anunțat/au lăsat să se înțeleagă autoritățile franceze că au recuperat de la toți marii jucători de tehnologie).

Am scris aici despre ”Operațiunea Laleaua” din iunie 2016, când un desant de aproape 100 procurori și investigatori dădea iama în birourile Google din Paris, în căutare de „fraudă fiscală în formă agravată și spălare de bani”. Au plecat cu ”câțiva terabytes de informație” și s-ar fi putut spune că aceasta e o metodă mai puțin ortodoxă de a impulsiona finalizarea litigiului (tehnic) care trena de câțiva ani între Fisc și marea companie Google. La vremea respectivă, guvernul Hollande (cu dl. Macron ministrul Economiei) privea superior proaspătul acord încheiat la Londra între Fiscul Majestății Sale și același Google, practic pe aceeași chestiune etichetată ”penală” – Google își raportează vânzările pe Europa la sediul social din Irlanda, iar restul birourilor funcționează pe comisioane acordate de la Dublin (potrivit funcțiilor îndeplinite și riscurilor asumate de fiecare birou).

Aceasta e, de altfel, acuzația care planează, într-o formă au alta, asupra tuturor GAFA, cu diferența că, spre exemplu, Amazon își derulează operațiunile europene din Luxemburg. Această caracteristică a economiei-internet face ca o administrație națională precum cea franceză să estimeze câteva miliarde (1,7 mld. Euro în 2011) în veniturile obținute de corporație de pe piața franceză, în timp ce filiala franceză a corporației să raporteze, cu acte, doar câteva sute de milioane (circa 200 milioane) pentru prestațiile aduse (diferență care se reflectă, desigur, și în profitul așteptat).

Revenind: HMRC-ul britanic încheia în ianuarie 2016 un acord de doar 130 de milioane de lire (”Transfer pricing în cuvintele lui Shakespeare”), francezii mai așteptau undeva la 1,6 miliarde de euro de la Google (în condițiile în care, totuși, cea mai mare piață din afara SUA este UK, nu Franța).

Trece un an de la acest episod și francezii par că încă trebuie să mai aștepte. În iulie 2017, Tribunalul administrativ de la Paris dă câștig de cauză Google și nu Fiscului francez (aici, despre explicațiile tehnice legate de sediu permanent și prețuri de transfer).

Intra atunci în scenă dl. Darmanin, proaspăt numit în administrația noului președinte En marche, dl. Macron, cu o declarație poate puțin înțeleasă la acea vreme – ”vom face recurs la acestă decizie pentru că e o chestiune de principiu, dar … dacă Google este gata să intre într-un demers sincer pe lângă guvernul francez pentru a-și regulariza situația într-un cadru de acord tranzacțional inteligent pentru companie dar și pentru finanțele publice, ușa noastră este deschisă. E de preferat un bun acord unui proces prost”(s.n.)

După Londra, gigantul american mai bifase un acord cu Fiscul de la Roma (300 de milioane de euro) dar părea de neînțeles de ce ar urma aceeași cale amicală și cu un Paris dovedit ostil, atâta timp cât, pe calea justiției administrative, Google avea să continue să câștige la puncte – în aprilie anul acesta, Fiscul francez a pierdut și la Apel.

Așa l-au întrebat și jurnaliștii de la Le Figaro, zilele trecute, pe dl. Darmanin – ”ce interes au companiile acestea să mai încheie un acord când sunt aproape sigure de câștig în procedură administrativă”? Răspunsul ministrului a venit în același format: ”e de preferat un acord bun în locul unui proces prost”.

Sigur, că astfel de acorduri pot fi mai bine citite în contextul faimoasei taxe GAFA pe care Parisul o va aplica vânzărilor acestor giganți pe piața franceză. Încheierea litigiilor vechi poate fi un semn (politic) că s-a convenit totuși o bază de impozitare nouă, care nu ar trebui să fie chiar atât de dură (mai ales că președintele francez a sugerat că ar fi căzut la pace cu președintele Trump pe acest subiect extrem de sensibil al impozitării ”pasagerilor clandestini ai lumii contemporane” – Macron dixit).

Dar pentru a fi pusă în aplicare, politica are nevoie de un instrument tehnic. Și acesta este tocmai acel CJIP pe care îl saluta comunicatul francezilor. Prin noua lege anti-fraudă din octombrie 2018, ”Convenția Judiciară de Interes Public a fost extinsă de la dosarele de corupție, trafic de influență, spălare de bani și la cele de fraudă fiscală, autorizând reglementarea pe cale tranzacțională a dosarelor fiscale care fac obiectul unei anchete în curs”.

S-a spus că se trece la o justiție à l' américaine. Anglo-saxonii, în general, au înțeles mai devreme – la un moment dat, însuși sistemul de justiție are nevoie să spună punct și de la capăt. Pentru că se poate întâmpla ca, tocmai pe legislația în curs, după lungi și costisitoare procese, contribuabilul vizat să ajungă să evite să fie prins. Urmarea? încălcarea unui … drept, dacă vreți să priviți așa: egalitatea în fața impozitelor!

Iată ce spune ministrul Belloubet, Garde des Sceaux – ”Încheierea acestui caz (affaire) rată că justiția financiară dispune de acum înainte de instrumente eficiente pentru a lupta contra fraudei fiscale. Egalitatea în fața impozitelor este unul din principiile fondatoare ale pactului nostru republican. Hotărârea noastră de a asigura respectarea acestui principiu este esențială pentru restaurarea încrederii concetățenilor noștri în acțiunea Statului”.

Acum câțiva ani, Consiliul Constituțional din Franța arăta că actele de fraudă fiscală aduc atingere interesului financiar al Statului și cauzează un prejudiciu în primul rând Trezoreriei publice (sursa, aici), lăsând astfel intact un privilegiu al Ministerului Finanțelor (cunoscut ca ”le verroux de Bercy”) de a selecta cazurile de evaziune pe care le trimite în penal. Se estimează astfel că, din 16.000 de infracțiuni fiscale constatate anual, doar în jur de 1.000 sunt transmise pe drumul justiției penale (sursa, aici).

Pour la bonne bouche 

Mi s-a părut util să văd în comun inițiativa românească și cazul francezilor, pentru că, deși tratează aceeași problemă a evaziunii, cele două vorbesc de abordări diferite, din epoci parcă diferite.

Orice mi s-ar spune, nu cred că statul francez este slab dacă a ales calea negocierii și că alege să nu înfunde instanțele cu procese cât războiul de 30 de ani, iar statul român este puternic că, nu-i așa?, zăngăne niște cătușe să sperie duhurile rele (apropo, posibilitatea negocierii cu contribuabilul o recomandă FMI și ANAF-ului nostru, de câțiva ani!).

De ce, într-o UE unde a devenit literă de lege schimbul de informații despre contribuabili (ultima dată am vorbit aici – ”Urbi et orbi de la Bruxelles, DAC6”), autoritățile române nu pot pune o întrebare simplă la Paris – voi cum ați schimbat anul trecut legea voastră de prevenire și combatere a corupției?

Chiar așa, de prevenire. Magistrații români, de la care am preluat citatul de la începutul acestui comentariu (vezi nota [1]) arătau cum ”caracterul preventiv trebuie să însemne în primul rând cointeresarea contribuabilului suspect de fraudă fiscală de a acoperi prejudiciul, ca acțiune imediată, din proprie inițiativă, și reducerea rolului organelor judiciare în acest proces la minimum, cu beneficii din partea ambelor părți”.

Un stat puternic și care, în mod fatal, devine și mai puternic (cu ajutorul directivelor europene) trebuie să învețe să-și gestioneze forța. Un asemenea stat este dator să acționeze toate pârghiile – și dacă nu le are să le inventeze- pentru a face să funcționeze CONFORMAREA VOLUNTARĂ A CONTRIBUABILULUI. În numele egalității în fața impozitului, întregul sistem administrativ este dator să vină cu legi mult mai clare [2], proceduri pragmatice, transparente, servicii de suport pentru clientul-contribuabil. Nu sunt vorbe în vânt. Dacă, în formă, legea noastră poate seamănă cu cea europeană (vezi citatul de la început), nu răsare din ea, automat, și sistemul european așteptat.

Dar, desigur, vorbind de stat, vorbim de fapt de întreaga noastră societate. De modul cum tratăm azi evaziunea depinde nu atât bugetul nostru de azi, cât bugetul de mâine, al copiilor noștri.

Note:
[1] Am găsit acestă observație în ”Ghid de bune practici în domeniul combaterii infracțiunilor de evaziune fiscală”, lucrare apărută în 2015 sub egida CSM – Institutul Național al Magistraturii și din care am preluat și citatul de la începutul acestui comentariu. Din acest bine documentat ghid am mai aflat că, în anii 1930, juriștii români făceau distincție între ”evaziune fiscală la adăpostul legii și evaziunea fiscală frauduloasă, ilegală și ilicită”. Altă epocă!
[2] N-am mai adus în discuție faimosul articol 6 din legea 241/2005 (miezul discordiei și în noul proiect) care a fost trimis la plimbare în 2015 de Curtea Constituțională, nu pentru că ar fi prevăzut pedeapsa cu închisoarea pentru neplata la stat, ci pentru că era neclar la ce anume se aplică exact această pedeapsă. Oricum, diferența de 10 ani (dintr emiterea legii, în 2005, și decizia Curții, până în 2015) arăta eficiența aplicării legii.

 

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, septembrie 2019. Autor - Adrian Luca, TPS

Pe aceeași temă - editorialul din revista ”Consultant Fiscal” nr. 64

0