În industria asigurărilor, activitatea de reasigurare este una dintre cele mai atent investigate tranzacții din perspectiva preturilor de transfer.

Conditiile economice dificile si competitia intre companiile de asigurare din Romania pe anumite segmente de business (spre exemplu asigurari auto) au avut ca rezultat atat scaderea primelor brute subscrise, cat si obtinerea unor rezultate financiare nefavorabile comparativ cu anii trecuti pentru mai multe dintre companiile din aceasta industrie.

Totodata, volumul primelor cedate in reasigurare de catre companii de asigurare din Romania a inregistrat o tendinta ascendenta, multe dintre aceste tranzactii fiind desfasurate cu parti afiliate (companii ce fac parte din acelasi grup).

Daca luam in calcul si fuziunile si restructurarile din ultimii ani de pe piata asigurarilor din Romania, precum si interesul crescut al autoritatilor fiscale in investigarea preturilor de transfer practicate in cadrul companiilor multinationale, ne asteptam ca societatile din aceasta industrie sa faca in curand obiectul unor inspectii fiscale.

Scopul acestui articol din seria „Preturile de transfer pe intelesul tuturor” este de a atrage atentia asupra abordarilor ce pot fi utilizate in vederea justificarii valorii de piata a preturilor de transfer aferente tranzactiilor constand in prestarea de servicii de reasigurare. Sectiunile urmatoare ale acestui articol contin o prezentare a specificului industriei asigurarilor si a notiunii de reasigurare, a specificului formei si a tipurilor de contracte de reasigurare, precum si abordari tehnice ce pot fi utilizate in vederea analizarii conformitatii preturilor de transfer aferente tranzactiilor de reasigurare intra-grup cu principiul valorii de piata.

1. Specificul industriei asigurarilor si notiunea de reasigurare

Asigurarea este o forma de protectie bazata pe un contract prin care o persoana fizica sau juridica numita asigurat cedeaza anumite riscuri unei persoane juridice numita asigurator, platind acestuia o suma de bani numita prima de asigurare. Asiguratorul se obliga prin acest contract sa plateasca asiguratului despagubiri in cazul in care evenimentele prevazute in contract vor avea loc.

In cazul in care asiguratorul decide sa nu pastreze in portofoliu toate riscurile acceptate in asigurare poate opta pentru reasigurare. Reasigurarea consta in cedarea totala sau partiala a riscurilor asumate, respectiv a obligatiilor de plata ale unui asigurator (numit reasigurat/cedent) catre o companie de reasigurare numita reasigurator. La randul sau, reasiguratorul poate opta sa cedeze mai departe catre o alta companie de reasigurare riscurile acceptate de la reasigurat. In acest caz, operatiunea poarta numele de retrocesiune.

Practic, activitatea de reasigurare presupune impartirea riscurilor si a responsabilitatilor intre reasigurat si reasigurator. Graficul de mai jos suprinde modalitatea in care poate fi realizata aceasta impartire de responsabilitati, strict legata de activitatile de asigurare si reasigurare.

Graficul 1: Procesul de reasigurare si principalele activitati desfasurate de catre companiile implicate
REASIGURAT
  • dezvoltarea de produse de asigurare
  • marketing
  • vanzari
  • activitati de subscriere
  • managementul daunelor si al relatiilor comerciale
  • managementul riscurilor si reasigurarea
  • managementul activelor
 
  • prime cedate
  • comision de administrare pentru activitatea de overriding
  • dobanzi
REASIGURATOR
  • dezvoltarea de programe de reasigurare
  • negocierea cu companiile de asigurari
  • managementul programelor de reasigurare
  • negocierea cu alte companii de reasigurare cu privire la activitatile de retrocesiune
  • plata daunelor
  • activitati de investitii
 
 
  • comision de reasigurare
  • comision din profit
  • daune

La baza desfasurarii tranzactiilor de reasigurare stau o serie de avantaje de care reasiguratul beneficiaza. Intre acestea sunt evidentiate in cele ce urmeaza urmatoarele:

  • obtinerea unui nivel mai ridicat de stabilitate financiara;
  • obtinerea unei capacitati suplimentare de a accepta noi riscuri in asigurare, retinand pe contul propriu numai partea de risc pe care reasiguratul o poate suporta in functie de capitalurile proprii;
  • transferul riscurilor asigurate atunci cand riscul inregistrarii de pierderi depaseste un anumit nivel;
  • diversificarea riscurilor asumate;
  • reducerea volatilitatii rezultatelor anuale prin cedarea in reasigurare a riscurilor care pot atrage pierderi semnificative;
  • imbuntatirea rezultatelor anuale prin cedarea in reasigurare a acelor linii de business care sunt mai putin profitabile, dar pe care reasiguratul doreste sa le mentina in portofoliu din diverse motive (spre exemplu produsele de asigurare aferente respectivelor linii de business sunt oferite in mod complementar pentru a pastra anumiti clienti catre care sunt vandute si alte produse de asigurare);
  • facilitarea cresterii cotei de piata a unui produs de asigurare al reasiguratului sau facilitarea introducerii unei noi linii de business – spre exemplu, prin intermediul unui contract de reasigurare de tip cota-parte, reasiguratul poate primi un comision in avans de la reasigurator pe care il poate folosi in vederea finantarii unei parti din cheltuielile de dezvoltare si vanzari. De asemenea, reasiguratul poate beneficia de expertiza reasiguratorului referitoare la noua linie de business lansata;
  • imbunatatirea imaginii/reputatiei reasiguratului – acoperirea prin intermediul reasigurarii poate transmite un mesaj cu privire la stabilitatea companiei de asigurare (reasiguratul) si capacitatea acesteia de a face fata obligatiilor pe care si le asuma fata de clienti.

In ceea ce priveste centrele de profit ale companiilor de asigurari, in general, pot fi identificate doua mari astfel de centre. In primul rand, companiile de asigurare obtin profituri din activitatea de vanzare a produselor de asigurare oferite. In al doilea rand, profiturile companiilor de asigurare sunt generate si de activitatea de investitii a primelor colectate aferente produselor de asigurare vandute. Graficul de mai jos prezinta o imagine de ansamblu asupra principalelor tipurilor de venituri ce pot fi obtinte de companiile de asigurare, precum si tipurile de cheltuieli inregistrate in vederea generarii acestor venituri.

 

Graficul 2: Tipurile de cheltuieli si venituri obtinute de o companie de asigurare
VENITURI
  • prime subscrise
  • comisioane de reasigurare
  • comisioane din profit
  • venituri din investitii
    (dobanzi, dividende, venituri obtinute din investitii in active imobilizate, etc.)
  • alte venituri
 
CHELTUIELI
  • cheltuieli de achizitie
    (comisioane pentru agentii de vanzari si brokeri, costuri de emisiune a politelor, examene medicale, etc.)
  • cheltuieli de colectare a primelor
  • daune si alte sume platite beneficiarilor politelor de asigurare
  • cheltuieli administrative/operationale
  • cheltuieli financiare
    (dobanzi, comisioane bancare, cheltuieli cu diferente de curs valutar, costuri de reevaluiare, etc.)
  • alte cheltuieli
 

In acest context, pentru a fi profitabila, o companie de asigurare va urmari urmatoarele:

  • valoarea primelor subscrise sa depaseasca valoarea daunelor materializate si platite;
  • obtinerea unei rentabilitati din investitii peste costurile generate de desfasurarea acestei activitatii;
  • obtinerea unor economii de costurile administrative (rata efectiva a costurilor administrative sa fie mai mica decat rata bugetata a acestor costuri).

2. Forme si tipuri de contracte de reasigurare

2.1. Forme de reasigurare

In ceea ce priveste formele de reasigurare, exista doua metode utilizate in vederea cedarii riscurilor in reasigurare: reasigurarea obligatorie si reasigurarea facultativa. In continuare sunt prezentate principalele caracteristici ale contractelor de reasigurare ce pot fi incadrate in una din cele doua forme mentionate anterior.

Contracte de reasigurare obligatorie (tratate de reasigurare)

In baza contractelor de reasigurare obligatorie, reasiguratul se obliga sa cedeze si reasiguratorul se obliga sa accepte in reasigurare categoriile de riscuri prevazute in contract, in proportiile si conditiile stabilite. Reasiguratul nu are posibilitatea selectionarii riscurilor si va ceda o parte din toate riscurile subscrise (atat pe cele de valori mici pe care reasiguratul le-ar putea acoperi singur, cat si pe cele de valori mari pe care nu le-ar putea suporta fara ajutorul reasiguratorului).

Contracte de reasigurare facultativa

In baza contractelor de reasigurare facultativa reasiguratul propune si reasiguratorul poate sa accepte sau sa refuze reasigurarea fiecarui risc propus in mod individual. De obicei, aceste tipuri de contracte sunt incheiate pentru acele riscuri care nu sunt acoperite de contractele de reasigurare obligatorie, pentru pierderile peste un anumit nivel generate de riscuri acoperite de contracte de reasigurare obligatorie si pentru riscuri deosebite.

2.2. Tipuri de contracte de reasigurare

Tipurile de contracte de reasigurare utilizate in practica de companiile de reasigurare se impart in doua categorii: proportionale si neproportionale.

Contracte de reasigurare proportionala

In cazul reasigurarii proportionale raspunderea reasiguratului si cea a reasiguratorului este stabilita sub forma unui raport, a unei proportii din suma asigurata (spre exemplu 70% din suma asigurata reprezinta raspunderea reasiguratorului). Ca urmare, atat primele, cat si daunele se repartizeaza in mod proportional intre reasigurat si reasigurator. Principalele forme de reasigurare proportionala intalnite in practica sunt reasigurarea cota-parte si reasigurarea de tip surplus. Pe langa acestea, mai pot fi utilizate si reasigurarea proportionala mixta sau reasigurarea pe baza de pool.
Prin reasigurarea de tip cota-parte participarea reasiguratului se stabileste in baza unei cote procentuale din suma asigurata, iar reasiguratorul preia o parte din aceasta suma tot sub forma unei cote procentuale fixe (diferenta dintre 100% si cota procentuala reprezentand participarea reasiguratului). Aceste tipuri de contracte au urmatoarele caracteristici:

  • ambii parteneri au aceeasi rata a daunei, deoarece acopera intr-o anumita proportie toate riscurile subscrise ce fac obiectul contractului de reasigurare;
  • prin acest contract reasiguratul are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai mari decat ii permite capacitatea financiara, retinand in contul sau doar cota pe care o poate suporta, diferenta fiind cedata in reasigurare;
  • cheltuielile de administrare ale unui astfel de contract sunt mai reduse datorita modului mai simplu de administrare;
  • in general, aceste contracte se potrivesc foarte bine companiilor de asigurare mici sau celor care sunt nou infiintate deoarece le sporeste capacitatea de subscriere. 

Prin reasigurarea de tip surplus reasiguratorul consimte sa preia o parte dintr-un risc peste o anumita limita retinuta de reasigurat pe contul sau (numita plin), primind in schimb echivalentul proportional din prima de asigurare si angajandu-se sa suporte in aceeasi proportie daunele care vor aparea. Aceste tipuri de contracte au urmatoarele caracteristici:

  • sunt structurate in plinuri, capacitatea contractuala exprimandu-se intr-un multiplu de plinuri. Un plin reprezinta suma maxima pe care reasiguratul il retine pe cont propriu;
  • reasiguratul poate selecta riscurile cedate in reasigurare (acesta reprezentand un dezavantaj pentru reasiguratori), fapt pentru care comisionul primit de reasigurat este mai mic;
  • reasiguratul poate retine pe cont propriu primele pentru riscurile subscrise dar care se afla sub nivelul retinerii proprii. Prin cedarea sumelor ce depasesc retinerea proprie se reduc daunele posibile ce il pot afecta pe reasigurat, acestea transferandu-se reasiguratorilor;
  • cheltuielile de administrare ale acestor contracte sunt mari pentru ambele parti, modul de administrare fiind laborios;
  • aceste contracte sunt benefice companiilor de asigurare deoarece prin intermediul lor plaseaza doar acele riscuri carora nu le pot face fata. In ceea ce-i priveste pe reasiguratori, contractele de acest tip nu sunt avantajoase si de aceea onorariile acestora sunt mari.

In general, in cazul contractelor de reasigurare proportionala sumele tranzactionate intre reasigurat si reasigurator pot consta in:

  • prime cedate – valoarea primelor cedate in reasigurare de catre o companie de asigurare se determina proportional cu procentul de cedare in reasigurare;
  • comision de reasigurare – acest comision este platit de catre reasigurator catre reasigurat si se aplica la valoarea primelor cedate in reasigurare. Rolul sau este de a acoperi costurile reasiguratului care a incheiat politele de asigurare;
  • comision din profit – acest comision este un mijloc prin care reasiguratul primeste de la reasigurator o parte din profitul aferent politelor de asigurare cedate in reasigurare. Acest profit a fost obtinut de reasigurator datorita modalitatii in care au fost gestionate riscurile la nivelul reasiguratului si prin urmare este invers proportional cu rata daunei inregistrata de reasigurat;
  • comision de administrare (pentru activitatea de overriding) – acest comision este platit de catre reasigurat unui intermediar (reasiguratorul) care retrocesioneaza catre o alta companie de reasigurare riscurile primite de la reasigurat;
  • dobanzi pentru rezervele pentru prime1 sau rezervele pentru daune2 – rezervele pentru prime sau rezervele pentru daune constituie in baza contractului de reasigurare sunt de fapt sume de bani care apartin reasiguratorului. Intrucat acestea nu se afla la dispozitia reasiguratorului, acesta nu le poate investi. Prin urmare, reasiguratorul este indreptatit sa pretinda o dobanda compensatorie de la reasigurat deoarece nu isi poate fructifica singur banii cuveniti; 
  • daune – atunci cand se materializeaza un risc, reasiguratorul are obligatia de a plati daune proportional cu riscurile asumate prin contractul de reasigurare.
Contracte de reasigurare neproportionala

In cazul reasigurarii neproportionale raspunderea reasiguratorului este legata numai de acoperirea daunelor ce depasesc o limita stabilita de reasigurat, si nu proportional cu suma asigurata. Astfel, nu exista nici o legatura intre volumul primelor de asigurare incasate de reasigurat si cel cedat reasiguratorului, dar nici intre daunele suportate de reasigurat si despagubirile platite de reasigurator. Cea mai utilizata forma de reasigurare neproportionala este cea de tip excedent de dauna. Pe langa aceasta forma mai poate fi utilizata si reasigurarea de tip oprire de dauna.

Prin intermediul contractelor de tip excedent de dauna reasiguratul stabileste o limita monetara in suma absoluta prin care delimiteaza raspunderea proprie (denumita prioritate sau retinere), iar reasigurarea se realizeaza doar peste valoarea prioritatii. Zonele de raspundere in care se divide excedentul de dauna se numesc „layere”. Aceste tipuri de contracte au urmatoarele caracteristici:

  • prin intermediul acestor contracte reasiguratul cedeaza un volum relativ redus din primele de asigurare;
  • costurile de administrare al contractului sunt relativ reduse;
  • aceste contracte se pot incheia pe baza de risc asigurat (cand reasiguratorul suporta daunele cauzate de materializarea riscului asigurat in excesul unei sume predeterminate) sau pe baza de eveniment asigurat (cand reasiguratorul plateste numai daca daunele cauzate de fiecare eveniment asigurat depasesc o retinere predeterminata);
  • de asemenea, aceste tipuri de contracte au fixata si o limita superioara pentru fiecare dauna suportata de reasigurator. Daca valoarea daunei depaseste aceasta limita, atunci reasiguratul, pe langa partea sa de dauna, va trebui sa mai suporte si partea peste excedentul acoperit de reasigurator;
  • exista situatii in care aceste tipuri de contracte nu sunt suficiente pentru protectia totala a resiguratului. Spre exemplu, daca au loc o serie de evenimente separate si reasiguratul se confrunta cu un numar mare de cereri de despagubire, dar care toate se incadreaza in limita retinerii sale, atunci contractul de reasigurare nu opereaza.

In general, in cazul contractelor de reasigurare neproportionala sumele tranzactionate intre reasigurat si reasigurator constau in primele cedate de reasigurat si daunele platite de reasigurator.

2.3. Activitatile de fronting

Tot in categoria activitatilor de reasigurare pot fi incluse si contractele de fronting. Acest tip de activitate a aparut in urma colaborarii dintre grupuri de companii multinationale cu filiale in intreaga lume si companii de asigurare. Astfel, o companie de asigurare incheie cu un grup de companii multinationale un contract care acopera filialele sale din intreaga lume. Totusi, din diverse cauze (spre exemplu prevederi legale – obtinerea de autorizatii de functionare) compania de asigurare nu poate sa incheie polita de asigurare cu una dintre filialele localizata intr-o anumita tara. Astfel, pentru a incheia aceasta polita compania de asigurare apeleaza la o companie locala de asigurare (numita companie de fronting) care va incheia polita direct cu respectiva filiala in conditiile impuse de compania de asigurare care are relatia contractuala cu respectivul grup de companii multinationale. Riscul subscris de compania de fronting impreuna cu primele incasate sunt transferate in general in proportie de 100% catre compania de asigurare (cu rol de reasigurator) care are relatia contractuala cu respectivul grup de companii multinationale. Pentru activitatea desfasurata, compania de fronting este remunerata cu un comision exprimat procentual aplicat la valoarea primelor cedate in reasigurare.

Graficul de mai jos suprinde principalele activitati desfasurate de partile ce iau parte la un contract de fronting (compania de fronting si compania de asigurare cu rol de reasigurator).

Graficul 3: Principalele activitati desfasurate de companiile implicate in contracte de fronting
COMPANIA DE FRONTING
  • activitati de subscriere
  • emiterea politelor de asigurare
  • colectarea primelor
  • furnizarea de asistenta clientilor (persoane asigurate)
  • gestionarea si plata daunelor catre clienti (persoanele asigurate)
  • recuperarea daunelor, a comisioanelor de brokeraj si a taxelor locale de la reasigurator
 
  • transfer de know-how
  • comision de administrare
  • daune
COMPANIA DE ASIGURARI CU ROL DE REASIGURATOR
  • dezvoltarea de produse de asigurare
  • promovarea produselor de asigurare
  • identificarea clientilor
  • negocierea conditiilor contractuale cu clientii (persoanele asigurate)
  • gestionarea riscurilor ce decurg din politele de asigurare incheiate de compania de fronting si acceptate in reasigurare
  • managementul activelor
 
 
  • prime subscrise

Activitatile de fronting aduc o serie de beneficii atat pentru compania de fronting, cat si pentru compania de asigurare cu rol de reasigurator. In continuare sunt prezentate principalele astfel de avanteje.

  • Avantaje ale companiei de fronting:
    • posibilitatea de a intra pe o piata noua, beneficiind de suportul financiar si tehnic al companiei de asigurare cu rol de reasigurator;
    • posibilitatea de a dezvolta noi linii de produse;
    • cresterea veniturilor, fara asumarea unor riscuri semnificative. In plus, aceste venituri pot fi utilizate in vederea acoperirii costurilor personalului sub-utilizat al companiei de fronting.
  • Avantaje ale companiei de asigurare cu rol de reasigurator:
    • cresterea veniturilor prin vanzarea (indirecta) a produselor de reasigurare in tari in care aceste companii nu au autorizatii de functionare;
    • reducerea costurilor cu privire la obtinerea si administrarea autorizatiilor de functionare sau cu privire la indeplinirea obligatiilor de raportare catre autoritatile competente;
    • pastrarea clientilor in portofoliu intrucat nevoile de asigurare ale acestora pot fi satisfacute indiferent de tara in care acestia opereaza;
    • pastrarea clientilor in portofoliu sau extinderea acestuia de catre compania de asigurare cu rol de reasigurator prin utilizarea rating-ului mai bun al companiei de fronting. Intrucat pot fi situatii in care anumiti clienti colaboreaza doar cu societati ce au un anumit nivel al rating-ului, iar compania de asigurare cu rol de reasigurator nu indeplineste aceste conditii, atunci aceasta apeleaza la serviciile unei companii de fronting cu un rating mai bun.

3. Serviciile de reasigurare si principiul valorii de piata3

3.1. Potentiale aborari tehnice

Analiza conformitatii preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare cu principiul valorii de piata reprezinta o activitate complexa ce presupune examinarea in detaliu a tuturor fluxurilor desfasurate intre companiile ce fac parte din acelasi grup (companii afiliate). Realizarea unei astfel de analize ar trebui sa porneasca de la:

  1. intelegerea modului in care sunt impartite functiile, riscurile si activele intre partile afiliate care iau parte la tranzactiile de reasigurare;
  2. identificarea tipurilor de linii de business cedate in reasigurare (spre exemplu asigurari de viata sau asigurari generale) si a diferentelor dintre acestea;
  3. identificarea partii afiliate care genereaza efectiv business-ul;
  4. identificarea raspunsurilor la urmatoarele doua intrebari:
    1. se poate demonstra ca in determinarea sumelor tranzactionate intre parti afiliate (spre exemplu: comisioane, prime cedate, daune platite de reasiguratori, dobanzi) au fost tinut cont de principiul valorii de piata?
    2. s-ar fi angajat reasiguratul intr-o asemenea tranzactie daca aceasta ar fi fost desfasurata cu parti independente?

Analiza conformitatii preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare cu principiul valorii de piata trebuie sa tina cont si de gradul de risc implicat de aceste tranzactii. Spre exemplu, tranzactiile cu un grad relativ scazut de risc pot fi considerate acele tranzactii care:

  • sunt desfasurate in baza unor contracte de reasigurare proportionala desfasurate atat cu parti afiliate, cat si cu parti independente in conditii similare;
  • vizeaza cedarea in reasigurare a anumitor riscuri catre parti afiliate care, la randul lor, retrocesioneaza respectivele riscuri catre parti independente in aceleasi conditii stabilite in momentul cedarii in reasigurare intre partile afiliate;
  • sunt desfasurate in relatia cu parti afiliate in baza acelorasi conditii stabilite in relatia cu parti independente.

Tranzactiile de reasigurare ce presupun realizarea unei analize detaliate si pot fi considerate a avea un grad ridicat de expunere pot fi cele care:

  • sunt desfasurate in baza unor contracte de reasigurare de tip excedent de dauna4;
  • constau in cedarea in reasigurare a unor portofolii mari de produse de asigurare aferente bunsiness-ului generat de reasigurat;
  • constau in cedarea in reasigurare a unor linii de business cu o profitabilitate ridicata in situatia in care reasiguratul poate suporta pe cont propriu riscurile ce decurg din desfasurare acelor activitati;
  • constau in cedarea unor riscuri complexe si unice, cu putine sanse de a identifica tranzactii similare desfasurate cu parti independente in vederea testarii respectarii principiului valorii de piata.

In vederea justificarii respectarii principiului valorii de piata a preturilor de transfer aplicate in cadrul serviciilor de reasigurare trebuie analizata aplicabilitatea metodelor clasice de preturi de transfer mentionate de legislatia in vigoare si de Liniile directoare privind preturile de transfer emise de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica. Avand in vedere particularitatile acestei industrii si natura tranzactiilor este posibil ca aceste metode clasice sa nu poata fi utilizate. Imposibilitatea aplicarii lor nu trebuie sa duca la concluzia ca preturile de transfer nu sunt la valoare de piata. Dimpotriva, analiza va trebui extinsa pentru a vedea in ce masura pot fi identificate alte metode ce pot fi utilizate in vederea testarii conformitatii cu principiul valorii de piata a preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare.

In continuare sunt prezentate principalele abordari ce pot fi utilizate in acest sens.

A. Metoda compararii preturilor

In general, utilizarea metodei compararii preturilor in vederea analizarii respectarii principiului valorii de piata a serviciilor de reasigurare este posibila atunci cand:

  • reasiguratul a fost implicat in tranzactii de cedare in reasigurare similare desfasurate cu parti independente in perioada imediat anterioara tranzactiilor desfasurate cu parti afiliate;
  • un reasigurator – parte independenta – participa la contractul de reasigurare incheiat cu o parte afiliata ca si co-reasigurator sau retrocesionar;
  • pot fi obtinute informatii cu privire la prevederile stipulate in contractele de reasigurare incheiate de o companie care a fost achizitionata recent (si prin urmare face parte din acelasi grup de companii) si care, pana la momentul achizitiei, desfasura tranzactii de reasigurare cu parti independente.

Totusi, in vederea utilizarii tranzactiilor desfasurate cu parti independente pe post de tranzactii comparabile, este necesara realizarea unei analize de comparabilitate care sa evidentieze gradul de similaritate al acestor tranzactii. O astfel de analiza de comparabilitate ar trebui sa tina cont de:

  • tipul de riscuri acoperite, zona geografica in care sunt subscrise riscurile cedate in reasigurare si tipurile de contracte de reasigurare utilizate;
  • valoarea riscurilor cedate in reasigurare;
  • termeni si conditii specifice (spre exemplu limitari sau exluderi);
  • conditiile pietei – in cazul tranzactiilor desfasurate cu parti independente in perioade diferite fata de cele in care sau desfasurat tranzactiile cu partile afiliate.

Un avantaj major al aplicarii metodei compararii preturilor este reprezentat de faptul ca, in general, prin utilizarea unor contracte comparabile incheiate cu parti independente, pot fi documentate toate tipurile de sume tranzactionate intre partile afiliate (spre exemplu: comisioane de reasigurare, comisioane din profit, comisioane de administrare, dobanzi, valoarea primelor cedate, valoarea daunelor).

Cu toate acestea, identificarea unor tranzactii comparabile desfasurate intre parti independente ridica probleme serioase in practica si, prin urmare, aceasta metoda nu este usor de aplicat.

B. Utilizarea cotatiilor oferite de brokeri

Avand in vedere gradul ridicat de dificultate in vederea identificarii unor tranzactii comparabile desfasurate cu parti independente, in practica poate fi utilizata o abordare alternativa. Aceasta abordare este reprezentata de utilizarea cotatiilor oferite de brokeri pentru servicii de reasigurare similare. Insa, aceste cotatii nu surprind in detaliu conditiile stabilite efectiv intr-un contract de reasigurare. Prin urmare intre cotatiile oferite de brokeri si prevederile contractelor de reasigurare pot exista mici diferente ce pot avea impact asupra comisioanelor si asupra celorlalte sume tranzactionate intre parti. Toate aceste aspecte trebuie avute in vedere in momentul in care se opteaza pentru aplicarea acestei abordari in vederea justificarii valorii de piata a preturilor de transfer aferente tranzactiilor de reasigurare desfasurate intre parti afiliate.

C. Metodologia de determinare a preturilor

O alta abordare ce poate fi utilizata in vederea analizarii respectarii principiului valorii de piata a serviciilor de reasigurare presupune demonstrarea ca preturile de transfer aferente tranzactiilor constand in prestarea de servicii de reasigurare desfasurate intre parti afiliate sunt determinate utilizand aceeasi metodologie aplicata in cazul serviciilor de reasigurare desfasurate cu parti independente. O alternativa indirecta similara cu aceasta abordare poate fi reprezentata de compararea pretului pe care un reasigurator ar fi dispus sa il accepte  in situatia in care riscurile ar fi fost cedate de o parte independenta. In acest mod, utilizand modele actuariale de determinare a preturilor, poate fi aratat ca pretul pentru serviciile de reasigurare oferite de partea afiliata este similar cu pretul pentru servicii similare oferite catre parti independente.

In general, aceasta abordare ar trebui sa fie suficient de solida pentru a demonstra conformitatea cu principiul valorii de piata. Insa, pentru a sustine o astfel de abordare in fata autoritatilor fiscale sunt necesare documente care sa ateste ca o astfel de politica exista si este aplicata, ca modelele actuariale se bazeaza pe aceleasi ipoteze, ca partile afiliate implicate in tranzactii de reasigurare detin suficienta expertiza si know-how in vederea determinarii preturilor si ca un proces de negociere a avut loc intre partile afiliate inaintea incheierii contractelor de reasigurare.

Principalul avantaj al acestei abordari este reprezentat de faptul ca, in masura in care poate fi demonstrat ca, atat in relatia cu parti afiliate, cat si in relatia cu parti independente se aplica aceeasi metodologie de determinare a preturilor, pe baza acesteia pot fi documentate o serie larga de tranzactii de reasigurare intra-grup. De asemenea, utilizand aceasta abordare pot fi documentate toate tipurile de sume tranzactionate intre partile afiliate (spre exemplu: comisioane de reasigurare, comisioane din profit, comisioane de administrare, dobanzi, valoarea primelor cedate, valoarea daunelor).

D. Metoda marjei nete

Testarea valorii de piata a preturilor de transfer aplicate in cadrul serviciilor de reasigurare desfasurate intre parti afiliate poate fi realizata utilizand metoda marjei nete. Prin intermediul acestei metode se va analiza daca reasiguratul a obtinut o remuneratie adecvata pentru activitatile desfasurate (spre exemplu: activitati de subscriere, vanzari, managementul daunelor). O alta modalitate de a testa activitatea reasiguratului poate fi reprezentata de urmatoarea abordare: testarea masurii in care remuneratia aferenta activitatii de cedare in reasigurare este stabilita la un nivel care sa permita obtinerea unei rentabilitati a capitalului cel putin la acelasi nivel inregistrat inainte de cedarea in reasigurare.

De asemenea, aplicarea acestei metode se poate realiza si prin testarea reasiguratorului in vederea stabilirii daca rentabilitatea capitalului obtinuta de acesta este la valoare de piata.  

E. Cea mai buna alternativa disponibila

Abordarea „cea mai buna alternativa disponibila” poate fi utilizata in vederea justificarii conformitatii preturilor de transfer cu principiul valorii de piata. In acest sens partea afiliata care cedeaza in reasigurare ar trebui sa faca dovada ca a analizat toate alternativele disponibile in mod realist si implicatiile lor inainte de a se angaja intr-o asemenea tranzactie. In urma analizei desfasurate, concluziile trebuie sa prezinte faptul ca a fost selectata cea mai buna alternativa disponibila la momentul respectiv.  

Dezavantajul acestei metode este reprezentat de faptul ca o astfel de analiza a oportunitatilor efectiv disponibile la momentul desfasurarii tranzactiei de cedare in reasigurare este destul de dificil de realizat si, in plus, consuma foarte mult timp.

F. Activitatile de fronting

Justificarea valorii de piata a preturilor de transfer aferente activitatilor de fronting poate ridica probleme serioase companiilor implicate in asemenea tranzactii.

Aceasta problema poate fi abordata plecand de la analiza functiilor indeplinite, a riscurilor asumate si a activelor utilizate de fiecare parte afiliata implicata in astfel de tranzactii. In general, rezultatul acestei analize va arata ca o companie de fronting presteaza servicii cu o valoare adaugata mica, ce pot fi incadrate in categoria activitatilor suport. In principiu, remuneratia acestor tipuri de servicii ar trebui sa acopere costurile inregistrate de compania de fronting cu prestarea acestora, precum si o marja de profit corelata cu gradul de sofisticare/specializare al acestor servicii. Astfel, justificarea valorii de piata a pretului de transfer aferent activitatilor de fronting trebuie sa tina cont de aceste doua elemente: baza de cost si marja de profit aplicata.

O alta alternativa ce poate fi utilizata este reprezentata de utilizarea metodei compararii preturilor. Astfel, trebuie identificate initial tranzactii similare desfasurate intre parti independente. In vederea identificarii acestora se poate porni de la investigarea posibilitatii ca, pentru a-si dezvolta activitatea, compania de fronting sa desfasoare tranzactii similare si cu parti independente. De asemenea, compania de asigurare cu rol de reasigurator poate desfasura astfel de activitati si cu alte companii ce nu fac parte din acelasi grup. Totusi, in selectarea acestora, o importanta sporita trebuie acordata analizei de comparabilitate intrucat pot exista diferente cu privire la tipurile de activitati desfasurate in relatia cu parti afiliate si tipurile de activitati desfasurate in relatia cu parti independente. Aceste diferente pot avea un impact semnificativ asupra remuneratiei companiei de fronting, impact dificil de eliminat prin intermediul ajustarilor.

3.2. Dosarul preturilor de transfer

In vederea sustinerii preturilor de transfer aplicate, companiile de asigurare au obligatia (conform Ordinului 222/2008 privind continutul dosarului preturilor de transfer) ca, la solicitarea autoritatilor fiscale sa pregateasca si sa prezinte dosarul preturilor de transfer. In cadrul acestui dosar trebuie incluse toate tranzactiile desfasurate cu parti afiliate, indiferent de natura acestora (spre exemplu: servicii de reasigurare, acordarea/primirea de imprumuturi, transferuri de portofolii, servicii de instrumentare a dosarelor de dauna, refacturari de costuri, servicii IT, etc.).

De asemenea, o parte importanta a dosarului preturilor de transfer este reprezentata de analiza functionala. Asa cum am mentionat anterior intelegerea functiilor indeplinite, a riscurilor asumate si a activelor utilizate de partile afiliate implicate in tranzactii intra-grup reprezinta un punct cheie in intelegerea preturilor de transfer aplicate.

Tinand cont de toate aceste aspecte, pregatirea dosarului preturilor de transfer este un proces complex si consumator de timp. De asemenea, necesita constinte specializate de industrie pentru a putea surprinde implicatiile in domeniul preturilor de transfer.

4. Concluzii

Conditiile economice dificile si competitia acerba intre companiile de asigurare din Romania pe anumite segmente de business au impactat in mod semnificativ rezultate financiare obtinute de companiile din aceasta industrie.

Cresterea volumului primelor cedate in reasigurare catre parti afiliate, restructurarile care au loc pe piata asigurarilor din Romania, precum si interesul crescut al autoritatilor fiscale in investigarea preturilor de transfer va avea ca rezultat inceperea inspectiilor fiscale la companiile in industria asigurarilor.

Documentarea tranzactiilor constand in servicii de reasigurare implica eforturi semnificative si reprezinta o activitate complexa si consumatoare de timp. Totusi, in vederea realizarii acesteia, companiile de asigurare au la dispozitie o serie de alternative ce pot fi aplicate in functie de specificul si natura tranzactiilor intra-grup desfasurate.

Astfel, utilizarea metodei comparari preturilor in vederea justificarii valorii de piata a preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare reprezinta un bun punct de plecare. Dar, din cauza imposibilitatii identificarii unor tranzactii desfasurate cu parti independente care sa indeplineasca in mare masura criteriile de comparabilitate, aceasta metoda este greu de aplicat.

O alternativa la metoda compararii preturilor este reprezentata de utilizarea unei abordari ce presupune demonstrarea ca preturile de transfer aferente tranzactiilor constand in prestarea de servicii de reasigurare desfasurate intre parti afiliate sunt determinate utilizand aceeasi metodologie aplicata in cazul serviciilor de reasigurare desfasurate cu parti independente. In masura in care aceasta abordare poate fi sustinuta de documente care sa arate ca o astfel de politica exista si este aplicata, pe baza acesteia pot fi documentate o serie larga de tranzactii de reasigurare desfasurate intre companii ce fac parte din acelasi grup.

Pe langa abordarile mentionate anterior, mai pot fi utilizate si urmatoarele alternative, fiecare din ele avand propriile avantaje si dezavantaje: utilizarea cotatiilor oferite de brokeri pentru servicii de reasigurare similare, metoda marjei nete sau cea mai buna alternativa disponibila.

Indiferent de abordarea tehnica utilizata in cadrul dosarului preturilor de transfer, autoritatile fiscale vor dori sa constate faptul ca reasiguratul a retinut suficient profit in urma activitatii de cedare in reasigurare. De asemenea, indiferent de abordarea utilizata in vederea justificarii valorii de piata a preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare, argumentarea motivatiei economice si comerciale care a stat la baza desfasurarii acestor tranzactii constituie un punct cheie ce trebuie avut in vedere. In plus, analiza functiilor indeplinite, riscurilor asumate si a activelor utilizate constituie un alt aspect ce trebuie luat in considerare.

 

Bibliografie:

  1. Codul Fiscal, articolul 19 (5) din Legea nr. 571/2003 cu modificarile ulterioare
  2. Transfer Pricing Guidelines for Multinational Enterprises and Tax Administrations, OECD, 2010
  3. Report on the attribution of profits to permanent establishments, OECD, 2008
  4. „Intragroup reinsurance transfer pricing: a risk-based approach”, Lisa Casley, Aamer Rafiq, Barry Dennis, Junko Yamato, Lucia Fedina, Huw Jenkins, Vincent Branch, Irina Diakonova, Transfer Pricing Report, 2008
  5. „Insurance transfer pricing: issues for life reinsurance transactions”, Christian DesRochers, Taxing Times, 2009

 

Note

1 Rezervele pentru prime reprezinta un procent din primele datorate reasiguratorului care este retinut de reasigurat ca garantie pentru indeplinirea obligatiilor din contract ale reasiguratorului.

2 Rezerva pentru daune este constituita pentru a asigura securitatea reasiguratului cu privire la respectarea obligatiilor de catre reasiguratori fata de solutionarea daunelor aflate in suspensie la sfarsitul anului contractual si care vor trebui platite ulterior.

3 Acest principiu mentioneaza ca tranzactiile intre companii afiliate trebuie sa se realizeze conform „principiului pretului pietei libere potrivit caruia tranzactiile intre persoane afiliate se efectueaza in conditiile stabilite sau impuse care nu trebuie sa difere de relatiile comerciale sau financiare stabilite intre intreprinderi independente. La stabilirea profiturilor persoanelor afiliate se au in vedere principiile privind preturile de transfer”.

4 Contractele de tip excedent de dauna sunt contracte neproportionale, in cadrul carora nu exita o corelatie directa intre primele cedate si daune si prin urmare o astfel de analiza este mai dificil de realizat.