La TPS, am arătat prin tot ceea ce facem, că ne interesează eco-sistemul fiscal în care funcționează partenerul nostru/clientul-contribuabil și nu doar în ce privește chestiunile de transfer pricing. Milităm ca toți plătitorii de taxe să beneficieze de un mediu în care relația cu administrația fiscală/statul să se definească prin transparență și pragmatism. dar un pragmatism care să nu excludă corectitudinea și moralitatea. Tocmai de aceea, am simțit nevoie să reacționăm în fața unei inițiative legislative despre care credem că poate acea efecte nocive la nivelul întregului eco-sistem fiscal. Vorbm de ștergerea pedepsei în cazul evazioniștilor-penali (tax evasion) care acoperă prejudiciul. În analiza noastră, preluată și în presă, plecăm de la o întâmplare banală care spune însă multe despre abordarea organelor administrative. 

Bormașina și evaziunea. De ce e nociv târgul ”bani contra închisoare”?

Maramureșean convins și mare amator de plăcinte neaoșe (”crețe”), din cele pe care le făcea bunica de o prindea noaptea la cât frământa aluatul, mi-a lăsat un gust amar știrea virală cu bormașina de la Baia Mare. Așadar, la celebrul Festival al Castanelor, un comerciant de plăcinte cu brânză este prins pe camera video de către un internaut că, în spatele gheretei, frământa aluatul folosind nici mai mult nici mai puțin decât o bormașină pe post de mixer. Cam la fel cum fac meșterii zugravi când subțiază lavabila cu apă și amestecă apoi cu un ”agitator” înfipt în mandrina bormașinii.

Pornind de la reacția populară, a venit reacția autorității locale de Protecția Consumatorului, care a luat (dezlegat) din buzunarul comerciantului o amendă-record de 30.000 de lei, pentru ”prestarea serviciilor în condiții improprii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, fiind dispusă și măsura opririi temporare a prestării serviciului de alimentaţie publică, până la remedierea deficienţelor”. Ulterior a fost reluat controlul și s-a anunțat că „deficienţa a fost remediată”.

Ca mulți dintre dumneavoastră poate, mi-am zis ”Tulai, Doamne: treizecidemiidelei?” Așa cum bormașina aia nu e mixer de bucătărie, cred că nici o așa amendă dospită nu e mijlocul potrivit de a face curățenie în moravurile din târgurile noastre urbane care, evident numai urban nu arată. Bun, am eliminat bormașina din lanțul deficiențelor. Dar cu ecologicele toalete ce facem, spre exemplu? Cu acel loc de unde pleacă lanțul viralelor în târgurile noastre, unde apa, săpunul și igiena elementară sunt deficiențe flagrante!

Dar, în opinia mea, problema inadecvării amenzii are și un alt aspect, care ține de ceea ce se cheamă intenție. Dacă acel comunicat ne-ar fi spus că s-a găsit brânză alterată, că uleiul era de la … ultimul Festival al Castanelor sau poate era chiar ulei de bormașină, ai fi zis că omul intenționat urmărea să-și îmbolnăvească clienții. Dar de ce n-am presupune că acest comerciant doar a interpretat într-un mod propriu normele de igienă și care spun că ”trebuie utilizate numai ustensile care pot fi curățate sau igienizate corespunzător (blaturi de plastic, cuțite de inox, tăvi de inox, etc)”. Așadar, atâta timp cât folosea o tijă din inox, poate era chiar nouă, cât bormașina era bine curățată și nu venea de la ultima zugrăveală, unde ar fi problema că motorul de antrenare nu e de la un mixer pe bune?
Pe scurt, în acest caz pare că nu sunt tratate net diferit intenția și deficiența care vine din interpretare/greșeală/omisiune etc. Să fie tratată așa cum se străduiesc să o facă autoritățile de azi din toată lumea civilizată. Pentru că fiecare aspect (intenția, respectiv deficiența) antrenează, trebuie să antreneze (ca să păstrăm termenii) reacții diferite în materie de sancționare.

Mi s-a părut util să readuc în discuție acest subiect, în contextul în care azi-mâine stă să iasă de la Camera Deputaților o modificare a legii anti-evaziune fiscală din 2005 la capitolul nepedepsire/reducere a pedepselor. Prin această modificare se prevede, în linii mari, că evazionistul prins nu mai este urmărit penal/i se suspendă executarea pedepsei dacă acoperă paguba imputată plus un bonus de 20%. Înțeleg că această majorare de 20% a prejudiciului vine dintr-un amendament, deși, de la Senat, proiectul ieșise cu 50%.

De notat că, în forma propusă de inițiatori, nu se făcea referire la niciun procent de majorare. De altfel, motivele inițiatorilor [1] erau prea simpliste pentru a se încurca în detalii: în câteva rânduri scrise cu un caracter mare cât să acopere fix o coală A4, se invocă pragmatismul, într-un mod halucinant. Și nu e vorba doar de exprimare – ”având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ce privește condițiile de detenție (?) și gradul de aglomerare cât și numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanțele internaționale pentru aceste condiții, dar și faptul că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, cel mai important (?) este recuperarea prejudiciului suferit de stat, inițiatorii propun o motivare (???) a celor care comit astfel de fapte pentru a acoperi prejudicial creat. În plus, trebuie avut în vedere că scopul pedepselor este prevenția (?), reeducare, dar și recuperarea prejudiciilor și nu menținerea unei persoane în detenție, fapt ce atrage și mai mult cheltuieli din partea statului”.

Așadar, ce filozofie înțelegem noi de aici: odată că starea sistemului judiciar de la noi (definiția sistemului, aici) este influențată de aglomerarea din penitenciare, apoi că (re)educarea delicvenților are nevoie de o motivare din partea noastră, ca societate.
Dar pe societate ce ar motiva-o să facă asta? Un bonus de 20%, hai 50%? În unele cazuri s-ar putea să fie chiar prea puțin. Vorbim de cazuri în care respectivul contribuabil și-a luat singur libertatea de a fi penal în evaziune sa. Pentru că aici nu e loc de întors – prin evaziunea în sens penal, o spune și legea din 2005, se înțelege ”ascunderea bunului/sursei impozabile, omisiunea evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale/veniturilor, evidențierea unor operațiuni fictive, distrugerea de acte contabile, evidențe contabile duble, sustragerea de la verificări financiare, înstrăinarea bunurilor sechestrate”. Or acestea presupun că în mod deliberat ți-ai luat libertatea de a înșela Fiscul și practic întreaga societate, societatea care acum trebuie să îți redea libertatea pentru că, nu-i așa, are onoarea reperată.

Problema cu acest proiect de lege (și sper să se mai rămână la nivel de proiect!) este, după părerea mea. că amestecă – cu intenție sau nu, asta e o altă poveste – planuri care ar trebui să rămână diferite: evaziune penală (libertatea de care vorbeam mai sus) și ceea ce în lumea civilizată se numește ”tax avoidance”, prin care se înțelege neplata taxelor la toată suma pe care Fiscul se așteaptă să o plătești. În jurul acestui termen fluid de tax avoidance se poartă toată filozofia acelui Festival al Fiscalității care se vede în ultimii ani pe scena mondială sub numele de BEPS (Base Erosion and Profit Shifting – erodarea bazei de impozitare și mutarea abuzivă a profiturilor – [2]). Mari contribuabili, companii căutate de o lume întreagă de consumatori –Google, Apple numiți dumneavoastră – sunt prinse în procese grele de zeci, sute de milioane, miliarde de euro pentru acest tax avoidance. Fiscul de peste tot din lumea asta vrea să plătești cât mai mult, dacă se poate să-ți impoziteze tot venitul, iar contribuabilul (avoider-ul cum ar veni) vrea să-i recunoști cât mai mult din cheltuielile pe care le face. Și aici începe un meci formidabil între cele două părți, dar care se poartă pe teren procedural, pe tehnică fiscală, și nu pe teren penal.

Un #ne-penal va fi întotdeauna cu veniturile și operațiunile la vedere, dubii apărând doar la încadrarea financiar-contabilă, în timp ce la un #penal lucrurile sunt străvezii – el nu vrea să-ți arate tot ce face!

Legea anti-evaziune din 2005 are doza ei (naturală, pentru legislația noastră) de confuzie [3], încadrând, spre exemplu, de la 2 la 8 ani ”evidențiere operațiunilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive”. Dacă ”fictive” e destul de clar ce poate să însemne, prin ”operațiuni reale”, în sens economic/cu substanță economică, intrăm pe acel teren vast pe care se poartă toate procesele mari de care vorbeam mai sus. Pentru mine, contribuabil, are sens operațiunea X din punct de vedere al afacerii mele, dar pentru mine, Fisc, nu are același sens, trebuia făcut altfel. Dar încă o dată, această dispută pe substanța economică a unei tranzacții ține de o analiză funcțională și nu se aruncă, cum se face la noi, direct în curtea penalului (am mai vorbit pe această temă și în anii anteriori).

Prin inițiativa de care vorbim aici nu facem decât să sporim confuzia și, după ce că e incorect, nu e nimic pragmatic aici. Avem mai multă nevoie să ne concentrăm pe partea ne-penală, decât să motivăm penalii!

Iar dacă vrem să vedem la lucru o filozofie a pragmatismului, haideți să mergem puțin acasă la IRS (nu mai zic ”temutul Fisc american” că e deja un loc comun). Ca individ, nu ți-e deloc ușor să fii scos dator de IRS: penalitățile sunt mari, ba chiar se poate ajunge până acolo încât să-ți ia 15% pe lună din contul de Social Security. Evident, nici pentru ei nu e prima opțiune să-ți arate pisica cu pușcăria. Au o întreagă paletă de rezolvare a disputelor cu contribuabilul, alternative la sistemul judiciar. Din acestea nu lipsește negocierea pentru că mereu trebuie pus în balanță costul (banul public) cu serviciul public pe care îl aduce deschiderea respectivului proces.

Pragmatismul acesta merge însă până la un punct: să nu declari un venit (vorbim de surse legale, pentru celelalte e altă poveste!) e crima supremă în ochii IRS, iar dacă în timpul verificării mai ai și ”inspirația” să faci declarații false, atunci … cam poți să știi cam ce o să faci în următorii ani. Am găsit pe un site specializat o imagine sugestivă a relației contribuabil-fisc, pornind de la cazul unui anonim care nu știa că se joacă cu focul: iată-l pe John Doe, de profesie pompier (nota bene – o profesie iubită, de erou modern american) care între ture are și un job de instalator. Banii câștigați suplimentar și-i pune într-un cont de economii. Doar că atunci când își vizitează contabilul (în SUA chiar nu e simplu să-ți plătești taxele, îți cam trebuie un contabil, cel puțin) ”uită” să spună de acest cont. Unchiul Sam de la IRS găsește contul lui John și, în timpul verificărilor, îl întreabă – și chiar nu mai ai alte venituri? Nu, vine răspunsul, total neinspirat. Că-i câr, că-i mâr, omul e nevoit să-și ia și un avocat, să-și recunoască infracțiunea, să meargă la pușcărie, să-și plătească și taxele datorate plus o penalizare de fraudă de 75%! Finalul e iarăși edificator pentru modul cum se pune problema într-o lume civilizată – ”John și-a pierdut job-ul de pompier, reputația în comunitate, economiile și, peste toate, mai are și condamnarea”.

Statisticile arată că în jur de 17% din contribuabilii americani eludează, într-un fel sau altul, obligațiile fiscale. Persoanele fizice și nu corporațiile sunt responsabile de 75% din acestă eludare. Sunt contribuabili supuși greșelii și/sau supuși unui cod fiscal născut parcă să fie confuz și interpretabil [4]. Dar mai puțin de 1% din acești ”frauduloși” sunt considerați ”eligibili” pentru a fi trimiși la pușcărie. Ei sunt penalii care trebuie să se reabiliteze mai mult decât prin simple acoperiri de prejudiciu, fie ele și suprataxate.
Această filozofie a pragmatismului se întâlnește la toate instituțiile americane. E în ADN-ul lor. (Vezi și cazul de ultimă oră, meciul dintre -temutul- jandarm al pieței de capital și Elon Musk de la Tesla [5]). Este o filozofie pe care aș vrea să o văd împrumutată și de statul nostru, pe bază de argumente care să nu excludă corectitudinea și moralitatea. Da, dacă legea penală are prevederi de clemență [6] să se aplice și în cazul evazioniștilor penali, dar nu automat pentru fiecare, amestecați cu toții cu aceeași bormașină!

Pentru parlamentarii noștri pragmatici cred că ar trebuie să dea de gândit statisticile oficiale – conformarea contribuabililor la declararea veniturilor este de 95,6%, dar conformarea la plată este de 85,4% (Raport ANAF, 2017)! Deci ar fi mult mai pragmatic să te ocupi de marea masă a contribuabililor confuzați, să cureți legile actuale de interpretări și portițe, să contribui cu adevărat la prevenție și să încurajezi conformarea voluntară! Să-ți aduci aminte că, spre exemplu, de trei ani există o analiză FMI la ANAF care chiar asta spune – introduceți instituția negocierii cu contribuabilul, schimbați atitudinea de forță cu una a parteneriatului, faceți analize de risc pentru a merge la contribuabilii cu adevărat problemă… recomandări pentru alinierea la standardele din lumea civilizată!

Încet-încet, vedem că administrația fiscală a început să se miște în acest sens. Tocmai de aceea, trebuie încurajată să meargă drept și nu ”ajutată” cu astfel de legi nocive! Bugetul țării nu se salvează prin salvarea penalilor. Iar cine vrea să fie penal să fie lăsat să meargă acolo unde îi e locul!

Note:_____________________________
[1] Variantele de pe parcursul legislativ și nota de fundamentare se găsesc aici.

[2] Pentru contribuabili, proiectul BEPS se poate traduce prin ”Be Prepared to Switch!” © (fii pregătit să schimbi abordarea!) Pentru detalii și prezentarea cazurilor care țin capul de afiș al fiscalității internaționale, cu implicații inclusiv pe plan local – https://www.transferpricing.ro/am-nevoie-de-transfer-pricing-services/media-center

[3] Până și acestă modificare de care vorbim este prevăzută parcă din start cu neclaritatea ei de serviciu: se spune ”inculpatul va acoperi integral prejudiciul comis prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile”. Întrebare – la cine se aplică dobânzile și penalitățile la prejudiciu sau la prejudiciu majorat cu 20%? Nu putea fi clar de la început, de ce să fie nevoie de norme inutile?

[4] Se estimează că legislația fiscală americană a trecut de 70.000 de pagini. Voci realiste spun că, în mod efectiv, Codul Fiscal n-ar avea decât vreo … 2.600 de pagini, iar restul sunt norme, proceduri și studii de caz care vin la pachet cu fiecare nouă reglementare. Anul trecut, președintele Trump și-a explicat reforma fiscală pe o singură pagină. Au urmat apoi încă 500 de pagini pentru a transpune noua legislație.

[5] Elon Musk, antreprenorul pe care îl știe o lume-ntreagă în primul rând de la Tesla, a fost acuzat de SEC, autoritatea de reglementare a pieței de capital, că a abuzat de încrederea publicului, printr-un anunț misterios de un singur rând dat pe 7 august, din care se-nțelegea că are fonduri pregătite pentru a retrage compania de bursă când prețurile ar ajunge la un anumit nivel. Se pare că acele fonduri erau doar în mesajul Twitter, fiind o estimare a dlui Musk. În traducere liberă, umbla cu o bormașină să crească mai repede aluatul la bursă. Discuții aprinse, acuzațiile sunt grave, dar până la urmă părțile cad la pace – el va renunța la poziția de președinte al Tesla (rămâne doar director general/CEO) și va plăti la stat 20 de milioane de dolari; la fel și compania, tot 20 de milioane. Cea ce putea să fie un incendiu pe piața de capital, s-a stins pragmatic, fiecare parte păstrându-și până la urmă pozițiile – statul a arătat că e vigilent și nu tolerează astfel de abateri, omul de afaceri a arătat, deși cu jumătate de gură, că înțelege semnalul și nu e vreme pentru o luptă de orgolii, devastatoare pentru toată lumea. A intervenit acea analiză de caz, în baza legii, dar nu a unei legi care să spună – toată lumea care face așa scapă dacă dă bani la SEC!

[6] Deși nu e trecut explicit în expunerea de motive, poate că inițiatorii au dorit ca și cel care, să spunem, a luat 8 ani pentru evaziune să beneficieze de clemența pe care legea penală o acordă în cazul pedepselor sub 7 ani. Pentru acestea, este prevăzut în Codul de Procedură Penală ”procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei”. Iar interesul public se analizează, printre altele, în raport cu ”existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii”. De asemenea, ”când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii”. Dar după cum se vede, înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii este doar un criteriu în funcție de care procurorul poate decide, în raport cu interesul public, renunțarea la urmărirea penală – acesta nu se acordă automat pentru oricine înlătură consecințele infracțiunii.

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, octombrie 2018. Autor - Adrian Luca, TPS