Continuăm subiectul Atlant-Exit (primul episod, aici). Săptămâna aceasta au năvălit mult prea multe știri care cimentează confruntarea fiscalo-comercială transatlantică. Mult prea multe încât, după o întrebare la modă (tot din această săptămână – 1) mai că aș zice – nu văd niciun motiv să nu ne implicăm în aplanarea acestui conflict, care, mai direct, mai indirect, ne afectează și pe noi. O implicare în virtutea poziției noastre de stat membru UE, ba chiar unul care, cu responsabilitate, e chemat să preia președinția Consiliului UE în mai puțin de jumătate de an.

Ne aflăm într-un joc în care nu trebuie să iei neapărat partea cuiva, ci, ca-ntr-o analiză de tranzacții intra-grup, să înțelegi care e substanța acelei tranzacții, care sunt riscurile de fiecare parte, funcțiunile fiecăruia, pentru ca, la final să, să poți stabili cine poate pretinde justificat o felie mai mare din plăcinta profiturilor.

O scurtă întoarcere în timp, nu mai departe de vara lui 2016. Citind știrile săptămânilor fierbinți de atunci, îmi spuneam că am intrat într-un WTF – World Tax Fight, o luptă pragmatică globală și dură pe banii veniți din cel mai sigur izvor de bani – taxele. Cu atât mai dură cu cât se ducea între aliați, membrii aceluiași grup ca să zicem așa.

Vara începea cu dilema britanicilor ”ce face Bruxelles-ul cu taxele noastre, față de ce am putea face noi înșine cu ele”? Așa a apărut Brexit – o confruntare pe alocare profiturilor intra-aliați. Și se încheia cu teribila amendă de 13 miliarde de euro, impusă de Bruxelles gigantului american Apple (pentru că s-a dezvoltat în Europa sub influența ”ajutoarelor de stat ilegale acordate de Irlanda”) dar și cu o scrisoare amenințătoare a administrației americane, încă Obama la acea dată, către europeni – nu vă atingeți de taxele unchiului Sam!

Au trecut doi ani. Vara e la jumătate, iar Brexitul, nu se știe unde – Comisia tocmai ne-a anunțat (joi) că trebuie să ne pregătim și pentru situația în care Marea Britanie se desparte fără acord și deci devine imediat după 30 martie 2019 ceea ce se chemă o terță parte – controale, taxe vamale, birocrație etc.

Apropo de taxe vamale, cât de curând avem toate șansele (riscurile) s-o vedem și pe asta: administrația americană, între timp numită Trump, lovind puternic în ceea ce știe că doare cel mai tare UE – industria auto. Jocul a ajuns extrem de periculos. Chiar producătorii auto americani s-au raliat și au avertizat, joi, că taxe vamale crescute la importurile de mașini și piese se vor întoarce împotriva propriei industrii și piețe. Iar Europa a transmis, miercuri, că nici nu vrea să-și imagineze ce ar însemna un asemenea dezastru. Ar fi un fel de Atlant-EXIT.

Pentru europeni, taxele vamale pe automotive atârnă incomparabil mai mult decât cele pe care trebuie să le suporte, începând de luna trecută, pentru exporturile de oțel și aluminiu în SUA. La schimb, Europa a adus o listă proprie de taxe vamale cadou pentru americani, care începea cu porumb și orez, trecea prin oțel, motociclete Harley-Davidson și se termina cu … cărțile de joc americane (lista se găsește aici).

Acum, dacă Trump o va lovi chiar în inima competitivității economiei sale, Europa trebuie să răspundă teribil, pe măsură. Poate îi doare pe americani de porumb, motociclete și cărți de joc, dar, cum ar fi… adică nu văd niciun motiv să nu se gândească să… atace puțin giganții internet, inima tehnologiei și a economiei americane.

Dar stați, nu o face deja? Anul trecut, pe la sfârșitul luni iunie, Comisarul pe Competitivitate, dna. Margrethe Vestager, cea care tăia amenda de 13 miliarde către Apple din 2016, punea în geam la Google, alt gigant american, o notă de 2,42 miliarde de euro. Acuzația – ”abuz de poziție dominantă a motorului de căutare prin avantajarea propriilor servicii de shopping”.

Și asta în condițiile în care regele încoronat al internetului are practic un aviz de bună purtare încă din 2013 de la gardianul american anti-monopol: Federal Trade Commission a găsit că da, Google are poziție dominantă, dar nu afectează consumatorii, ba din contră. Până la urmă, FTC nu și-a asumat riscul economic de a mai intra în acuzații, așa cum o făcea cu Microsoft în urmă cu 15-20 de ani. Acuzațiile pot fi asemănătoare, dar mizele parcă sunt altele. Și apoi, dacă, nu-i așa, consumatorii sunt mulțumiți!

Dar asta e la ei, la americani! La noi, la europeni, Google tocmai ce-a mai primit (miercuri) o amendă, de data asta de 4,34 miliarde de euro, pentru ”practici ilegale privind sistemul Android care cimentează (cement) poziția dominantă a motorului de căutare al Google”. În plus, dacă peste 90 de zile nu se renunță la aceste practici, amenda crește cu câte 5% din media zilnică a vânzărilor globale. Sigur, Comisia n-a spus și ce ar însemna acestă renunțare, dar asta e deja un detaliu. Singura certitudine din decizia europenilor e că se întâmplă pentru binele consumatorilor, chiar dacă, deocamdată, consumatorii sunt … mulțumiți (2)

Poate nu e întâmplător (nu văd de ce ar fi) că, mai zilele trecute, dl Trump, actualul șef la administrației americane, îi spunea direct dlui Juncker, reprezentantul administrației UE – ”doamna voastră de la taxe … chiar ne urăște!”.

Doamna Vestager a înțeles despre cine e vorba și i-a răspuns ”da, e corect, sunt o doamnă, e corect că mă ocup și de taxe (3), altminteri, ca danez și european, îmi plac foarte mult americanii”. Culmea e că și dl Trump zice ”vă iubesc, europeni, dar voi ne faceți rău pe parte comercială tot atât cât China”

Președintele poate n-a reținut numele Vestager dar iarăși nu văd de ce n-ar fi reținut miza unei alte știri cu bătaie lungă venită de pe bătrânul continent.
Nu, europenii n-au pus taxe vamale pe internet, dar au venit cu una poate la fel de tare – taxă pe cifra de afaceri a giganților economiei digitale. Doar 3%, cât să adunăm cinci miliarde de euro (ar fi jumătate din pierderea la buget după Brexit), să recunoaştem că nu e sfârşitul lumii, şi e doar ceva temporar, nu se ştie deocamdată până când, dar ne dorim să fie temporar. Întâmplător, din cele 120-180 din companiile cu ”prezenţă digitală” europeană care sunt ţintite de acestă taxă, jumătate sunt americane şi doar o treime pur europene. Dar, vă rog să reţineţi, aceasta nu este îndreptată în niciun caz împotriva companiilor americane – a tot repetat comisarul pe Finanţe Pierre Moscovici la o întâlnire special organizată de American Enterprise Institute în aprilie. Măcar o să fie deductibilă la calculul impozitului pe profit, le-a mai spus Comisarul americanilor, avertizându-i că directiva cu taxa trebuie aprobată până la sfârșitul anului (4)

O luptă de principii care (nu) scuză mijloacele

Să ne așteptăm așadar la un sfârșit de an cu multe artificii. Nu mai vorbesc de vara viitoare, care în mod sigur va fi fierbinte (unde mai pui că Bruxelles-ul încă nu s-a pronunțat în cel de-al treilea dosar Google, pe tema serviciului de publicitate AdSense).

Sigur, se va spune, toată acestă luptă nu e doar de dragul luptei, nu e gratuită. Scoate la înaintare principii și scopuri extrem de onorabile. Europa vrea un joc corect când analizează marile multinaționale și luptă împotriva BEPS ( base erosion and profit shifting/ erodarea bazei de impozitare și mutarea abuzivă a profiturilor). Pentru a elimina dilema to BE or not to BEPS, vrea o schimbare dramatică a fiscalității internaționale care să statueze că, spus simplu, profiturile și impozitele aferente merg de acum nu doar unde e tehnologia, ci și unde e piața, consumatorul. Dar și jocurile mari trebuie să țină cont de realitățile (mici) din teren. Europa nu poate să nu recunoască că nu are pe frontul anti-BEPS, pe cât se poate, sprijinul SUA, cel mai mare furnizor de tehnologie în noua economie. Dar pe cât se poate economic vorbind.

Dl.Trump are acum planul cu America mare (plus plan de al doilea mandat) și prin asta înțelege să mai păstreze, cât de mult poate, locurile de muncă acasă, mai ales în industria tradițională. Pune taxe vamale și scoate rapoarte stufoase care-i spun că importurile ieftine de oțel și aluminiu periclitează joburile, capacitatea de inovare a industriei naționale și, în final siguranța și securitatea națională.

Ca să facă America mare din nou, el știe că are nevoie de bani – a venit cu o revoluție fiscală, din care nu-l pot salva decât giganții americani, dacă se hotărăsc să-și repatrieze miile de miliarde de dolari stocați în urma profiturilor globale (se spune că ar fi vorba de vreo 3,5 trilioane). Iar dacă tot vrei să-i convingi pe acești giganți, în niciun caz nu poți să-i lași să fie storși de administrațiile fiscale de aiurea. (Argument cu care au vurt să intervină și în procesul european al Apple, dar care a fost respins categoric de judecătorii de la instanța UE) 

Revoluțiile fiscale nu sunt simple nici la americani. FMI-ul (da, chiar FMI-ul) le-a transmis (raportul de țară din iulie) că până una-alta au o gaură pe care trebuie să o acopere și ar trebui să umble la taxa pe vânzări (echivalentul TVA-ului european). Într-o economie a consumului, taxele pe vânzări sunt un subiect al naibii de sensibil. Atât de sensibil, încât tocmai Curtea Supremă a trebuit să-și anuleze o decizie veche de 50 de ani, pentru a recunoaște că economia s-a transformat și acum poți să fii într-un loc, chiar dacă nu ești … Nu-i o veste prea roză pentru mediul de afaceri. (Am scris în aprilie despre dilema judecătorului de la Curtea Supremă a SUA, iar urmarea o puteți găsi pe transferpricing.ro)

Iar dacă tot vorbim de revoluție fiscală, să n-o uităm pe cea de la noi, din UE. Acea armonizare fiscală, soluție radicală de împărțire a profitului între europeni, pe care încerca să o (re)lanseze Bruxelles-ul de ani de zile, acum chiar este aproape de marea lansare. După eliberarea pistei făcută de Parlamentul European în primăvară, motoarele de decolare, Germania și Franța, au stabilit, luna trecută (raportul întâlnirii de la Meseberg), că această bază comună de impozitare a profiturilor (CCTB) trebuie făcută cât mai repede și trebuie să fie obligatorie pentru toate tipurile de companii (mari-mici) care acționează în Europa (5). E o veste care, iarăși, nu le pică chiar atât de bine nici americanilor (cât despre implicațiile asupra micilor economii europene, subiectul este deschis pentru oricine vrea să înțeleagă – în final, e vorba tot despre competivitate și capacitatea de atragere a marilor investiții)

Piesele de puzzle sunt atât de multe că jocul nu se mai termină (Și n-am mai pomenit de contrele pe tema contribuției la NATO -6). Și totuși cumva trebuie terminat. Îi va pune capăt tot pragmatismul economic. Dacă Trump se lasă convins de datele propriilor producători auto și va fi mulțumit de contra-ofertele europenilor, s-ar putea să nu mai vrea să ajungă la soluția extremă, cu mașinile. De cealaltă parte, dacă și europenii vor da un semn – aici putem găsi și noi un rol – vor opri aventura taxei digitale pe cifra de afaceri și, eventual, vor fi mai aplicați în cruciada politico-fiscală…

Poate multe se vor schimba după ce dl. Trump se va vedea, săptămâna viitoare, cu dl. Juncker. Cel puțin, președintele va afla cum o cheamă pe doamna de la taxe a europenilor.

Revenind la partea de început, eu zic că o treabă tot avem în această luptă a granzilor. Dacă e vorba de principii, așa cum ne-am opus acasă, când dl. Dragnea voia să ne fericească cu taxa pe cifră de afaceri, cred că măcar putem să ne alăturăm celor care, nu puțini, îi spun Bruxelles-ului – nu e cazul, nu e momentul. (7) Avem alte probleme europene - uite, CCTB-ul bate la ușă…

Cu cât se apropie ianuarie 2019, cu atât mai mult simt nevoia să o spun cu speranță – Ca ţară care se pregăteşte să preia preşedinţia Consiliului, România trebuie să aibă leadership-ul de a trata temele importante europene și, în același timp de a lupta pentru a da o voce mai importantă micilor economii!
Aș vrea să pot spune liniștit – chiar nu văd niciun motiv pentru care să nu facem asta!

Note:
(1) Până vineri (20 iulie) seara, dacă dădeam căutare după dilema ”would it be, or wouldn’t it be”, pe primul loc apărea, video și text, faimoasa declarație a președintelui Trump care luni era cu ”I don’t see any reason why it would be Russia”, iar marți era ”… why wouldn’t be”.

(2) În 2005, gigantul american Google a cumpărat sistemul de operare pe care l-a dezvoltat până astăzi, când 80% din telefoanele mobile (ca să vorbim doar de Europa) rulează pe Android. Codul-sursă este oferit gratuit producătorilor de telefoane, dar, din 2012 se știe că orice aparat cu Android vine preinstalat cu browser (interfața pentru internet) și motor de căutare Google. Utilizatorii pot renunța la acestea, dar 95% nu o fac. Mai mult, utilizatorii înșiși cer ca telefoanele să vină și cu magazinul de aplicații Play Store de la Google, ”pentru că altfel nu ar putea să le descarce legal”. Google devine astfel un ”must have” pentru utilizatori, cum a constat înăși Comisia!
Comunicatul Bruxelles-ului este în sine un exercițiu/o aplicație de … arătat cu degetul. Spre exemplu, nu este uitat nici Apple, care, prin magazinul său de aplicații, nu ar face mai mult să restrângă poziția dominantă a magazinului Google (?)

(3) În avertismentul transmis de administrația Obama în vara lui 2016, de care am vorbit mai sus, chiar se reproșa acest lucru: DG Competition a dnei Vestager ”se transformă într-o autoritate fiscală supra-națională care revizuiește hotărârile statelor membre în materie de prețuri de transfer”

(4) Despre proiectul digital taxation de la UE, cu soluția cuprinzătoare și soluția temporară, precum și despre noua noțiune prezența digitală semnificativă, puteți afla din sinteza TPS – ”Ce treabă am eu cu #digitaltaxation?”.

(5) În proiectul inițial, din 2016, se vorbea de aplicarea obligatorie a bazei comune de impozitare pentru companiile europene din grupuri cu venituri globale de peste 750 de milioane de euro. În primăvară, în Parlamentul European, s-a adus un amendament ca pragul să fie eliminat treptat în maximum șapte ani. Acum, cele mai mari economii europene, Germania și Franța, vro direct generalizarea CCTB. Cele două state acceptă însă o perioadă de tranziție de cel puțin patru ani până la trecerea la al treilea C (CCCTB) – consolidarea profiturilor și redistribuirea lor în baza unui algoritm.

(6) Cerându-le europenilor să-şi mărească cotizaţia la organizaţie, Trump le cere practic, în limbaj propriu tranzacțiilor intra-grup/prețurilor de transfer, să remunereze mai mult serviciile venite de la compania-mamă. Serviciile prestate de Sediul Central (care, de facto, e la Washington) sunt indispensabile pentru susţinerea organizaţiei - în substanţa lor, din punct de vedere al funcţiunilor şi riscurilor asumate – şi, între timp, au crescut costurile de operare, conjunctura etc. Bref … se impune ajustarea remunerării.

(7) Cei mai vocali împotrivă sunt Irlanda şi Luxemburg. Dar nici statele nordice nu se sfiesc să spună că taxa digitală ”deviază de la principiile fundamentale ale impozitării profiturilor”. Şi în Germania (oficial, pro) puternicul mediu de afaceri transmite că ”acum nu e momentul”.

Articol apărut pe hotnews.ro și contributors.ro, iulie 2018. Autor, Adrian Luca, TPS