Prețurile de transfer ne-au învățat să privim o speță fiscală în context micro, macro-economic, dar și social și politic. Astăzi trebuie să includem în analizele clasice de comparabilitate și parametri noi, la care nu ne-am fi așteptat până de curând și care au efecte încă necuantificate asupra afacerilor/vieții de zic cu zi.

Acestea fiind zise, considerăm că nu trebuie trecut cu vederea un episod care ține capul de afiș al, momentului, dar care, în viitorul nu prea-ndepărtat va fi considerat un moment de cotitură pentru climatul de afaceri european. Vorbim desigur de griza grecească a datoriilor sau mai bine spus criza europeană a unor datorii care au ajuns la scadență. Acele datorii pe care oficialii europeni le au de a explica ce se întâmplă cu proiectul pieței și monedei unice.

În acest  registru trebuie citit articolul de mai jos, care nu intenționeză nici să ia partea grecilor, nici să-i anatemizeze, ci doar să transfere atenția spre lucrurile care sunt miezul acestei ”afaceri”.

Bun, să nu ne sinucidem, dar care e planul? Europa e datoare să explice – și nu doar grecilor – ce e … dincolo!

 

”Grecia trebuie să-și clarifice exact ce vrea”, spune ministrul german de Finanțe Wolfgang Schauble, de la catedra de profesor către elevul recalcitrant care va intra duminică în examenul de maturitate. Dar de ce nu ne-am întreba și noi, ca niște elevi care vrem să-nțelegem dincolo de ce ni se spune, dacă și Europa (a se citi UE) știe exact ce vrea!

Luni, 29 iunie, după ce a auzit de surprinzătorul (și nu chiar) referendum pus la cale de grecii Tsipras și Varoufakis, președintele Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Juncker ține un discurs, din care aș vrea să redau un scurt paragraf.

”Mă adresez grecilor pe care îi iubesc foarte mult – nu trebuie să vă sinucideți pentru că vă e frică de moarte. Votați da, orice întrebare vi s-ar pune” (vezi aici, min 32,30). A trecut o săptămână și nici președintele sau măcar vreun asistent de-al lui n-au putut să explice acest răspuns ”à la Pythia”. Mulți au remarcat că nici măcar nu e galant, pentru o țară unde chiar un studiu recent (american) a stabilit o legătură statistică între numărul de sinucideri și perioadele de austeritate. Cum ar fi perioada de la primul împrumut de salvare acordat grecilor de Troikă în 2010, însoțit evident de măsuri de austeritate și … dincolo de acestea.

Toată lumea s-a grăbit să-i muștruluiască pe Tsipras și Varoufakis că, tocmai în leagănul democrației, nu se respectă spriritul unui plebiscit, care presupune în primul rând să pui o întrebare clară, concisă, să înțeleagă tot cetățeanul despre ce e vorba, să știe și el, turmentat sau nu, pentru cine/ce votează.

Când colo, duminică, în cabina de vot, grecul va primi o întrebare care e și greu de citit/înțeles – “Ar trebui acceptat acordul, care a fost prezentat de Comisia Europeană, de Banca Centrală Europeană şi de Fondul Monetar Internaţional în Eurogrup pe 25 iunie, care cuprinde două părţi și constituie întreaga lor propunere? Primul document are titlul <<Reforme pentru completarea programului curent şi dincolo de aceasta (and beyond, în engleză)>>, iar al doilea <<Analiză preliminară a sustenabilităţii datoriei>>” (sublinierea mea – A.L.).

Intrepretarea pe care o dă UE acestei întrebări este că guvernul de la Atena se joacă cu focul, supune la vot rămânerea în Euro. (Mai ales că un plebiscit pe această temă fusese sugerat chiar de … Germania, în mai – vezi aici). Și, sub imperiul momentului, în jurul acestei interpretări se joacă votul de duminică. Dar, dacă am putea face un salt în viitorul apropiat, am vedea că, de fapt, votul de duminică, 5 iulie 2015, s-a dat pe acest dincolo (beyond) gândit de strategii UE.

Declarativ (și nu văd de ce nu ar fi așa și în realitate), Tsipras și Varoufakis spun că nu vor ieșirea din Euro și chiar invocă faptul că Bruxelles-ul nu are cum să-i excludă din club, pentru că nu există instrumente juridice și, oricum, pagubele ar fi foarte mari pentru toate părțile. În schimb, referendumul e foarte consistent cu poziția lor – votați OXI (”NU”, adică) pentru că tot ce a venit până acum de la Troika (că le zice reforme, analize, programe etc.) aduc și  mai multe tăieri de bugete și adăugiri de taxe, deci înseamnă sărăcie și … beyond.

Atena n-are nevoie să explice ce e cu toate documentele care circulă pe internet cu zeci de ștersături, tăieri și adăugiri de text (cu track changes, e simplu). În schimb, UE, Bruxelles-ul, DA, are nevoie să-și explice documentele/poziția/viziunea, dacă vrea să-și convingă, să-și atragă democratic cetățenii greci să spună NAI (adică ”DA”) și, în plus să transmită un mesaj coerent și celorlalți europeni.

Or  ce ”argument” li se livrează? Spuneți DA la orice vine de la noi. Și, mai ales, nu vă sinucideți (în primul rând pentru că ne sunteți datori).

”Nu e un pachet de austeritate prostesc (this is not a stupid austerity package). Niciodată, dar niciodată (never ever) nu a fost vorba de tăieri de salarii ori de pensii. Dar, desigur, unele măsuri unele măsuri vor produce suferință pe termen scurt” – aflăm de la președintele Juncker. Și continuă dl Juncker ”dar pachetul merge mult dincolo (well beyond)  de măsurile fiscale și propune un drum clar de urmat”. Ei bine … din nou e vorba de dincolo.

Mai zice președintele Comisiei Europene – ”de ce colectarea taxelor e atât de slabă? Grecia are nevoie de un sistem de taxe stabil pentru a promova investițiile. Iată de ce am susținut propunerea de creștere a impozitului pe profit, dar nu și propunerea unui rate speciale pentru profiturile din 2014”.

Să spunem că nefiind grec și neiubindu-i așa, la grămadă, pe greci, nu mă interesează de ce Bruxelles-ul se opune menținerii discount-ului de 30% la TVA-ul aplicat în insule. Treaba lor, să se descurce, poate Bruxelles-ul a analizat că toți sunt evazioniști, de s-au dus pe insule, preferă să stea în creierii munților și să privească pierdut la mare …

Dar, ca un coleg întru UE al grecilor, măcar din solidaritate și te-ntrebi: chiar așa, de unde o să plătească republica toata datoria? Dacă vrei mai mulți bani, crești taxele, investitorii o să iubească asta, că e stabilitate, guvernul o să-ncaseze mai mult și o să-ți plătești la timp ratele! Nu știu de ce nu face și restul lumii chestia asta și, din contră, state mari și mici se chinuie cu programe prostești să reducă taxele, să dea stimulente, ca să atragă investitori care, pentru că sunt încurajați să producă, au de unde să plătească impozite ! (culmea e că partea greacă a plusat, pentru plăcerea creditorilor, la creșterea ratei de la 26% la 29%, dar probabil că Troika a analizat și a ajuns la concluzia că 28% e suficient  de … atractiv).

I s-a părut aberantă Troicii propunerea grecilor să impoziteze o singură dată cu 12% profiturile din 2014. Atât de aberantă că până și președintele SUA a propus, în februarie, o rată asemănătoare – o singură dată, pentru profiturile pe care corporațiile americane le țin în afara granițelor. Pe ideea tot e bine mai puțin, decât nimic. De ce n-ar merge principiul ăsta și la greci?

De ce nu recunoaștem că adevărata întrebare e cum repornim motorul, nu ce mai tăiem din el (ajustăm, rectificăm, aliniem cum îi place FMI-ului să spună, încă de pe vremea lui Poul Thomsen, ”premierul” nostru de la sfârșitul anilor 90. Pe care, apropo, îl găsim acum ca omul-forte peste Grecia din partea aceluiași FMI). Sigur, asta nu e o-ntrebare de plebiscit, pentru că ar fi  prea evident răspunsul.

Dar, orice-am zice noi, de la distanță, grecii, mai de voie, mai de nevoie, au ajustat/aliniat și până acum, doar că nu prea se vede mare lucru: motorul n-a pornit! Să nu fie bună metoda?! mai ales că, după cum recunosc chiar creditorii, nici în viitor nu se așteaptă la minuni chiar în cazul scenariului A (”implementarea integrală a programului de reforme, care să ducă la efectele de creștere corespunzătoare”), îndatorarea Greciei va fi de 137% din PIB în 2020, adică mai mult decât 2010, când a venit primul pachet de salvare (bailout) a Greciei. Se va coborî la un plafon mai sigur, de 85%, de-abia prin 2030! Pentru cine va mai fi – pentru că deja înseamnă foarte mult pentru o generație, pentru acei tineri calificați care au ales să-și facă un rost în alt colț al UE sau aiurea și nu mai au vreme să se-întoarcă acasă (parcă nu ne e străin scenariul).

Prin urmare și-așa deci, cum îi pedepsim pe greci?

Am păstrat un număr din Economist din aprilie 2012: pe copertă, titlu mare – ”trei ani pentru salvarea euro”, iar imaginea – un bust în clasicul stil elenistic, cu explicația – ”vă rugăm să susțineți acest exponat, plus Spania, Italia, Portugalia și băncile europene”. Și, notau editorialiștii, nici pe atunci liderii europeni nu știau dacă ”să pedepsească sau să ajute Grecia”. Până la urmă, au ajutat … Grecia și, în realitate, întregul sistem european. Să nu uităm că, la momentul acela, părea un mizilic salvarea micii Grecii, cu un PIB de nici 200 de miliarde de euro, față de piese grele și la fel de îndatorate ca Italia, Spania. Să nu uităm nici că din banii de salvare a Greciei s-au dus, mare parte, direct la băncile creditoare private, germane, franceze etc. O știre recentă din presa internațională nota că mai puțin de 10% din bailout-ul din 2012 a mers cu adevărat în economia grecilor, pentru atât de necvesare repornire.

Am putea zice că la momentul acela, Grecia a primit un dar chiar ”a la greque”?. De care, desigur, nu putea să se ferească, pentru că, în definitiv, singură s-a îndatorat în ultimii 35 de ani!

Dar acum ne-am trezit să le scoatem ochii grecilor, văzând că sunt bolnavi cronic de supra îndatorare?  Văd o statistică care spune că din 1980 încoace media anuală de îndatorare a grecilor a fost de fost de 92% din PIB, cu vârful de 175% în 2014, iar minimul în 1980, de …23%. 1980 era ultimul an înainte de intrarea în Uniunea Europeană (pe atunci doar  Comunitate)! Intrare dorită de greci și asumată de restul colegilor europeni. Evident că grecii s-au bucurat să adune la greu fonduri europene (au avut câțiva ani înaintea spaniolilor, a portughezilor, ca să nu mai vorbim de deceniile înaintea esticilor) că doar și de asta au intrat în ”Europa”! Sigur că s-au bucurat să se-mprumute și mai mult, cu dobânzi mici, că doar și de asta au intrat în Euro! Dar de ce n-au sărit cu adevărat ceilalți colegi să le-nchidă robinetul dacă vedeau că se-neacă ca niște semizei iresponsabili?

Până la urmă a fost vorba de pur pragmatism, de-o parte și de alta și niciun coleg european nu s-a supărat că Grecia, o țară altă dată doar a ”crescătorilor de capre”, devenise în nici 20 de ani o piață de consum prosperă și-și găsise un drum. Si n-am mai luat în calcul rațiunile strategice de acceptare a Greciei în UE, rațiuni pe care noi, ca români, le știm încă din vremea lui Churcill – știți, povestea cu șervețelul de la Ialta.

Dar a venit 2008 și o criză mare, de tip nou, care a adus Europa în fața adevăratei provocări. Prosperitatea individuală a membrilor e și prosperitatea  tuturor, o internalizăm în UE, dar problemele individuale sunt doar … probleme individuale, le externalizăm? Este o întrebare mai de actualitate decât oricând. Scriam de curând de planul Bruxelles-ului, strecurat subtil tocmai în acestă perioadă, de unificare a bazei de impozitare în toată UE. Sau, mă rog, de ceea ce ar trebui să fie un plan, pentru că e vorba de o măsură-șoc pentru toate economiile naționale, mai ales pentru cele mai mici/ vulnerabile care trebuie să lupte tot mai direct cu cele mari/independente/puternice.

Or pentru acest tip de integrare 2.0 pe care îl propune, Bruxelles-ul chiar trebuie să vină cu o altă abordare, nu mai e suficient să dea indicații, trebuie să vină și cu soluții concrete, viabile,  de armonizare, în beneficiul tuturor membrilor (chiar dacă sună utopic!), pentru că toți venim cu ceva la masa comună!

Deci, dacă există un plan, el trebuie explicat. Europa să coboare în aceste zile/ore de la catedră și să-i explice grecului de rând, dar și românului, și cehului, ba chiar și neamțului ce urmează după ce voteaza „NAI” (”DA”).

Revolta grecilor de azi (și rețineți nu e vorba de lupte de stradă ca acum 3 ani! – cred că asta spune multe despre noua stare de spirit) nu e îndreptată împotriva colegilor de clasă ci împotriva acestei metode de predare a pedagogului, cu care noi suntem atât de obișnuiți. Chiar n-ar trebui să mai fim micul Ftiriadi (al lui I.L. Caragiale) care zice ”da, domnule” doar pentru că ”pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile etc. ”. Câteodată e bine să știi și de ce se-nvârte.

Am pus mai jos câteva cifre pe care le-am adunat din bilanțul primelor 300 de companii din economia Greciei, grupate după cifra de afaceri din 2013 (ultimul an disponibil). Am ales 300, cu gândul nu doar la faimoasa bătălie de Termopile, dar și pentru că 300 a avut o conotație specială pentru greci de la începutul anului, care să le amintească de starea în care se află – gospodăriile cu venituri reduse vor beneficia gratuit de 300 kw/h până la sfrâșitul anului, în jur de 300.000 de persoane vor primi bonuri de masă etc. ( tabelul, în articol)

Acesta e economia care trebuie să se mobilizeze să plătească măcar o parte din cele peste 300 de miliarde de euro datoria externă a Greciei, din care 240 către către Troikă. Fără stimulente, fără piață de consum, vor plăti, dar la … calende.

Ultima oră: Plata la calendele grececești (un termen care nu a fost inventat de greci, nota bene) e confirmată de altfel, mai cu jumătate de gură, și de FMI, printr-un document tehnic dat publicității ieri: e absolută nevoie (”it is imperative”) de concesii suplimentare din partea statelor din zonei euro – dublarea perioadei de grație a împrumuturilor la 20 de ani și a perioadei de maturitate la 40 de ani, plus deblocarea unor fonduri suplimentare de minimum 36 de miliarde de euro în termeni foarte favorabili până în 2018 – pentru a putea vorbi, cu șanse ridicate, de sustenabilitatea datoriei grecești.

Interesant e că acest document al FMI e datat …26 iunie 2015.  Adică înainte de anunțarea de către greci a referendumului. Deci, dacă FMI decidea să vină mai devreme cu știrea că ”fără noi concesii nu se poate”, cine știe? – grecii nu mai trebuia să-și dea cu părerea despre ce e cu acest … dincolo. Dar așa se scrie istoria!

 

PS. Cred că suntem mai catolici decât Papa și e cel puțin necolegială împăunarea pe care văd că începem să o avem și noi, românii, față de greci: că și la noi s-a tăiat, ajustat, aliniat și uite că … n-am murit și, evident, nici nu ne-a fost frică de moarte!

N-aș spune decât atât – nu știu cu ce ne-ar fi ”încălzit” pensiile mai mici dacă n-am fi avut colacul exporturilor, ajutat și prin supapa devalorizării (a se vedea saltul 2008-2009) ori dacă n-am fi putut oferi în continuare stimulente pentru investiții. Și să nu uităm că și noi am sărit binișor la capitolul datorie externă, având în continuare o datorie publică de 30 miliarde de euro, chiar și după rambursarea împrumutului de 20 de miliarde luat în 2009 de la FMI (in 2008, datoria publică era de doar 9 miliarde). În total, datoria externă bate catre 93 de miliarde (date aprilie 2015). Sigur, nu am sărit calul ca grecii, dar, cum spuneam, problema e ce facem dincolo de cifre.

 

Articol apărut pe contributors.ro, 3 iulie 2015. Autor Adrian Luca, ZF

Notă - referendumul din 5 iulie s-a încheiat cu un scor categoric - 61,3 % OXI (NU). Prezența la vot - 62,5%