Cum determinăm și analizăm, din punct de vedere al prețurior de transfer, valoarea de piață a garanțiilor pe care o societate membră a unui grup le primește din partea unui afiliat pentru a accesa un credit bancar?

Acest articol reprezinta sinteza unui proces de cercetare si intelegere care a vizat legislatia si practicile din mai multe jurisdictii precum si experienta noastra in acest domeniu. In lipsa unor prevederi exprese privind determinarea / testarea valorii de piata a garantiilor in legislatia preturilor de transfer din Romania sau in Ghidul preturilor de transfer emis de OECD, exista posibilitatea ca autoritatile fiscale romane sa aiba o abordare distincta in ceea ce priveste anumite aspecte aduse in discutie.

Ce reprezinta de fapt garantiile?

La modul general, aparitia unei garantii presupune existenta a trei parti: un creditor, un debitor si un garant. Relatia principala este cea de „creditare” si se desfasoara intre creditor si debitor, creditorul fiind cel care ofera debitorului spre folosinta un bun, drept etc. urmand ca debitorul sa achite creditorului o remuneratie. Ca urmare a acestei relatii, debitorul isi asuma anumite obligatii stipulate de regula in cadrul unui contract.

Simplu spus, garantia reprezinta o relatie accesorie celei de „creditare” si presupune existenta unui garant care isi asuma obligatia ca, in cazul in care debitorul nu isi mai poate indeplini obligatiile, sa-l remunereze pe creditor pentru prejudiciul cauzat. Pentru riscurile pe care si le asuma in baza relatiei de garantare, garantul este la randul sau remunerat de catre creditor printr-o suma de bani.

Luand ca exemplu cazul specific al unui contract de imprumut, practic garantul se obliga ca, in situatia in care debitorul se afla in imposibilitatea de a achita ratele de imprumut si dobanda aferenta creditului, sa preia el aceste obligatii, respectiv sa achite imprumutul si dobanda aferenta ramase de achitat catre creditor.

Potrivit practicilor comerciale internationale, pot exista mai multe tipuri de garantii, dintre care amintim: garantii aferente contractelor de imprumut, garantii aferente contractelor de leasing, garantii aferente livrarilor de bunuri, garantii aferente indeplinirii unor obligatii si termene contractuale (utilizate adesea in cadrul activitatilor de constructii) si asa mai departe.

In cele ce urmeaza, in conformitate cu tematica acestui articol, ne vom concentra pe evidentierea problemelor pe care le implica din punct de vedere al preturilor de transfer, acordarea de garantii de catre companiile multinationale filialelor lor in vederea facilitarii obtinerii de catre acestea de finantare sub forma de imprumuturi.

Garantiile in contextul preturilor de transfer

Ca o remarca generala, exista o intreaga dezbatere la nivel international cu privire la modul in care ar trebui privite garantiile din punct de vedere al substantei economice. Unele voci considera ca, din punct de vedere economic, ele reprezinta un cost de finantare si ca atare trebuie sa fie asimilata unei operatiuni de creditare si tratate ca o forma specifica de imprumut. Alti specialisti afirma ca de fapt garantiile reprezinta servicii oferite de catre o companie (afiliata sau nu) alteia si prin urmare, din punct de vedere economic, ele trebuie sa fie asimilate acestei categorii.

O astfel de dezbatere este reprezentativa totusi mai degraba pentru sfera impozitului pe veniturile nerezidentilor, nefacand deci obiectul prezentei discutii.

In contextul preturilor de transfer, exista doua intrebari esentiale aferente tranzactiilor care implica acordarea de garantii¹:

1. prima dintre ele se refera la rationamentul economic care sta la baza evidentierii necesitatii acordarii de garantii de catre grupurile multinationale filialelor lor locale;
2. cea de-a doua intrebare se refera la metodele de preturi de transfer care pot fi utilizate in vederea analizei conformitatii cu principiul valorii de piata a remuneratiei primite de catre garant (respectiv societatea mama a grupului) in cadrul contractului de garantie incheiat. 

a. Necesitatea acordarii de garantii de catre grupurile multinationale filialelor lor locale

In ceea ce priveste necesitatea acordarii de garantii, problema trebuie privita atat prin prisma celui care acorda garantia (garantul – societatea mama) cat si din perspectiva celui care beneficiaza de aceasta (debitorul – filiala), avand in vedere ca in cazul problematicii preturilor de transfer analiza trebuie sa aiba la baza premisele sub care ar fi interactionat doua parti independente.

In general, exista doua motive principale pentru care o filiala apeleaza la obtinerea de garantii din partea societatii mama.

(i) Primul motiv se refera la imposibilitatea filialei de a obtine imprumuturi direct de la institutiile de credit. Aceasta imposibilitate apare mai ales in masura in care filiala nu dispune de o capitalizare corespunzatoare (respectiv capitalurile proprii ale acesteia nu sunt in masura de a oferi o siguranta creditorului) sau veniturile pe care ea le genereaza periodic si activele pe care le detine nu sunt considerate suficiente pentru a oferi creditorului un grad de certitudine satisfacator.

Ca atare, avand in vedere ca aceasta reprezinta pentru filiala singura optiune in a obtine finantare de pe piata de credit, este justificata din punct de vedere economic angrenarea filialei intr-un contract de garantie.

Privind din perspectiva societatii mama, aceasta va fi motivata sa-si asume obligatiile rezultate ca urmare a acordarii unei garantii numai in masura in care contractarea unui imprumut de pe piata de credit reprezinta cea mai buna alternativa de finantare a activitatii filialei la momentul respectiv².

Analizand cele de mai sus, plecand de la premisele ca (i) o filiala nu poate obtine de una singura imprumuturi de pe piata de credit si (ii) societatea mama este interesata in a acorda o garantie filialei datorita costurilor mai mici implicate de finantarea activitatii acesteia de pe piata de credit, putem considera ca desfasurarea tranzactiei este justificata din punct de vedere economic atat din perspectiva filialei cat si din perspectiva societatii mama.

Totusi, prin raportarea la modul in care s-ar fi desfasurat o astfel de tranzactie intre parti independente, trebuie de asemenea avute in vedere urmatoarele considerente: in ce masura o societate independenta ar dori sa acorde garantii unei alte societati a carei capitalizare si patrimoniu nu ii permit sa obtina imprumuturi direct de la institutiile de credit ? In ce conditii ar fi capabila o societate independenta sa-si asume un astfel de risc ? Opiniile in acest sens sunt impartite, neexistand la acest moment o opinie unitar acceptata.

(ii) Cel de-al doilea motiv pentru care o filiala opteaza pentru obtinerea unei garantii din partea societatii mama este reprezentat de obtinerea unor conditii de finantare mai avantajoase, respectiv a unei rate de dobanda aferenta imprumutului mai mica. Acest motiv se manifesta in situatiile in care filiala detine puterea financiara necesara pentru a se finanta pe cont propriu direct de la institutiile de credit insa alege sa solicite o garantie din partea societatii mama pentru a putea beneficia de o dobanda mai redusa, beneficiul astfel obtinut fiind suficient pentru a acoperi costul cu garantia si a genera o componenta de „profit”. Ca atare, exista un rationament economic care determina filiala sa apeleze la ajutorul companiei mama.

Pe de alta parte, intr-o astfel de situatie, si compania mama este stimulata in a oferi o garantie filialei si chiar dintr-o dubla perspectiva: in primul rand putem vorbi despre ajutorarea filialei in a obtine o reducere a costurilor de finantare iar in al doilea rand despre veniturile generate de acordarea unei garantii in conditii de risc reduse (avand in vedere ca filiala este suficient de bine capitalizata si activitatea ei este considerata a fi suficient de rentabila de catre institutiile de credit de pe piata).

Desi la o prima vedere aceasta situatie este una destul de bine fundamentata din punct de vedere economic, exista anumite opinii care aduc in discutie asa numita „garantie implicita” de care beneficiaza o filiala ca urmare a simplei sale apartenente la un grup multinational³. Altfel spus, se pune problema in ce masura o institutie de credit va alege sa finanteze cu o dobanda preferentiala o filiala numai datorita faptului ca ea face parte dintr-un grup multinational recunoscut, chiar daca nu exista o garantie oficiala din partea grupului. Intrebarea care se pune aici este: in masura in care exista o astfel de garantie implicita, in ce masura mai este necesara oferirea unei garantii oficiale, sub forma unui contract de garantare, din partea grupului? Cu alte cuvinte trebuie grupul remunerat pentru aceasta garantie implicita de care beneficieaza filialele sale ca urmare a simplei apartenentei acestora la grupul multinational respectiv? In ce masura compania mama are fundamente economice palpabile pentru a solicita o remunerare pentru „garantia implicita” avand in vedere ca aceasta are un caracter fundamental subiectiv, tine in principal de perceptia pietei, existenta acesteia fiind greu de demonstrat si cuantificat? Raspunsul la aceste intrebari depinde in mare masura de circumstantele fiecarui caz in parte.

b. Metodele de preturi de transfer care pot fi utilizate in analiza garantiilor

O data stabilit si argumentat fundamentul economic ce a stat la baza incheierii unei tranzactii/contract de garantare, urmatorul pas in analiza de preturi de transfer consta in identificarea celei mai potrivite metode pentru justificarea faptului ca remuneratia acordata de filiala societatii mama in cadrul contractului de garantare respecta principiul valorii de piata. In principal aceasta remuneratie tine cont de doua elemente esentiale, respectiv profilul de risc al debitorului si nivelul riscului asumat de catre garant.

Pentru justificarea faptului ca remuneratia acordata de filiala societatii mama in cadrul contractului de garantare respecta principiul valorii de piata exista diverse abordari care pot fi utilizate de catre contribuabili, in functie de contextul economic in care se desfasoara tranzactia si de disponibilitatea datelor necesare pentru efectuarea analizei. Vom enumera in cele ce urmeaza cele mai importante dintre acestea, reiterand convingerea noastra potrivit careia, avand in vedere faptul ca preturile de transfer nu reprezinta o stiinta exacta, exista intotdeauna posibilitatea conturarii de noi abordari si solutii care pot avea un grad de acuratete ridicat intr-o anumita situatie , avand in vedere particularitatile tranzactiei in cauza.

(1) Abordarea bazata pe estimarea beneficiului economic obtinut de catre debitor  

Aceasta este poate cea mai cunoscuta metoda utilizata de catre contribuabili in vederea analizarii conformitatii tranzactiei de garantare cu principiul valorii de piata. Beneficiul economic obtinut de catre debitor (respectiv filiala) este reprezentat de fapt de diferenta dintre rata dobanzii la care debitorul a obtinut imprumutul ca urmare a garantarii sale de catre garant (respectiv societatea mama) si rata dobanzii la care acesta ar fi obtinut imprumutul in situatia in care ar fi decis sa se finanteze fara a apela la ajutorul grupului.

Ca si regula, pentru ca tranzactia sa fie considerata ca desfasurandu-se la valoare de piata, beneficiul economic obtinut de filiala trebuie sa fie suficient pentru a acoperi costurile generate de obtinerea garantiei (respectiv remuneratia platita catre societatea mama pentru garantia acordata) si, in plus, sa asigure obtinerea unei componente de profitabilitate. Altfel spus, beneficiul conomic generat de operatiunea de garantare trebuie sa fie impartit echitabil intre filiala si compania mama.

O alta dificultate legata de aplicarea acestei metode se refera la identificarea ratei de dobanda la care filiala ar fi putut sa se imprumute in cazul in care nu ar fi obtinut garantia de la grup, deoarece, de cele mai multe ori, oferta bancilor include de la bun inceput premisa existentei unei garantii iar informatiile referitoare la dobanzile percepute de catre institutiile de credit companiilor cu un profil de risc similar cu cel al filialei in cauza sunt de cele mai multe ori confidentiale.

(2) Abordarea bazata pe compararea cu diverse instrumente financiare 

Aceasta abordare are la baza realizarea unei comparatii intre remuneratia primita de catre societatea mama in calitatea ei de garant, cu remuneratia perceputa in cadrul diferitelor instrumente financiare, tranzactionabile pe piata libera, care in esenta au un caracter similar cu cel al unei operatiuni de garantare.

Este vorba spre exemplu de instrumentele financiare de tipul optiunilor cu clauza „put” (sunt acele optiuni care ofera detinatorului lor dreptul, dar nu si obligatia, de a vinde activul suport la un pret prestabilit, inainte de o anumita data limita). In cadrul acestor instrumente financiare se fixeaza practic pretul de vanzare la care poate fi vandut activul suport la data scadentei; in cazul unei evolutii in sens negativ a pietei, detinatorul optiunii detine o „garantie” a pretului minim pe care il va obtine pentru activul suport. Prin urmare, o optiune cu clauza „put” actioneaza din punct de vedere economic similar unei garantii, iar remuneratia stabilita in cadrul acesteia (intrucat se stabileste liber pe piata) poate reprezenta intr-o oarecare masura o comparabila pentru remuneratia ce ar trebui primita de catre garant in cadrul unui contract de garantie.

Un alt exemplu este cel al instrumentelor derivative de tip „credit default swap” sau CDS. Acestea se aseamana ca si mecanism cu o asigurare. CDS reprezinta de fapt un contract prin care o o persoana (cumparatorul CDS) achita o prima catre o alta entitate (vanzatorul CDS), care se angajeaza sa plateasca o suma prestabilita in cazul in care unul din debitorii cumparatorului nu isi indeplineste obligatiile, respectiv nu achita datoria acumulata. Ca atare si CDS este menit a oferi o garantie si prin urmare, remuneratia oferita in cadrul instrumentului poate servi, in anumite circumstante, ca si referinta de comparabilitate pentru contractele de garantare incheiate intre parti afiliate.   

Totusi, avand in vedere diferentele care exista intre contractele de garantare si instrumentele financiare prezentate anterior, se evidentiaza necesitatea efectuarii de ajustari in vederea asigurarii unei comparabilitati suficiente si utilizarii instrumentelor financiare in cadrul unei analize de preturi de transfer. 

(3) Abordarea bazata pe compararea cu instrumente de asigurare 

Din punct de vedere economic, in esenta, acordarea unei garantii actioneaza similar incheierii unui contract de asigurare. Diferenta majora consta in modul in care se plateste remuneratia, sau mai precis cine plateste si cine beneficiaza de remuneratia aferenta contractului incheiat.

Astfel, in cazul unui contract de asigurare, asiguratul este cel care plateste o prima de asigurare si beneficiaza de despagubire in cazul producerii riscului asigurat (prin urmare cel care plateste remuneratia este acelasi cu cel care beneficiaza de avantajele asigurarii). Prin comparatie, in cazul acordarii unei garantii, desi debitorul este cel care suporta costul garantiei, cel care beneficiaza de protectia generata de aceasta este creditorul.

Ca atare, desi ca si substrat economic tranzactiile de garantare si asigurare sunt similare, anumite ajustari trebuie facute astfel incat sa existe o comparabilitate intre remuneratia aferenta unui contract de garantare si o prima de asigurare. 

(4) Abordarea bazata pe compararea cu garantiile oferite de institutiile bancare 

In cadrul acestei abordari comparatia se realizeaza intre remuneratia perceputa de catre compania mama in cadrul contractului de garantare si cea perceputa de catre institutiile bancare care ofera scrisori de garantie bancara in conditii comparabile.

Desi, din punct de vedere al factorilor de comparabilitate mentionati de Liniile directoare OCDE in domeniul preturilor de transfer, aceasta abordare se dovedeste a fi poate cea mai exacta, dificultatea majora care apare in aplicarea ei este reprezentata de inexistenta unor informatii publice in acest sens. Cu alte cuvinte, este dificil sa reusesti sa obtii informatii referitoare la astfel de scrisori de garantie, cu exceptia situatiei in care filiala opteaza pentru garantarea imprumuturilor atat de catre compania mama cat si prin scrisori de garantie bancara obtinute de la institutii de credit independente. Totusi, si in cazul aplicarii unei astfel de politici, identificarea de comparabile se poate dovedi a fi dificila intrucat in majoritatea cazurilor contractele de crediare incheiate de companii au in cuprinsul lor anumite elemente de unicitate si efectuarea de ajustari pentru eliminarea diferentelor nu este sub nicio forma un demers facil.

Lectii invatate – jurisprudenta internationala

Unul dintre cele mai ilustrative exemple in ceea ce priveste modalitatea de abordare a problematicii garantiilor atat de catre grupurile multinationale cat si de catre autoritatile fiscale este cel al companiei GE Capital din Canada.

Ca sa sumarizam situatia de fapt, mentionam ca in cadrul acestei spete, GE Capital Canada a hotarat sa emita anumite titluri comerciale cu scopul de a-si finanta activitatea. Pentru a putea obtine o rata de dobanda mai redusa pentru sumele imprumutate, GE Capital Canada a incheiat un angajament prin care acestea au fost garantate de catre compania mama, respectiv GE Capital US.

Initial, autoritatile canadiene au refuzat GE Capital Canada deductibilitatea cheltuielilor aferente remuneratiei platite de companie catre GE Capital US in contul garantiei acordate. GE Capital Canada a atacat in justitie aceasta decizie si a reusit sa castige in instanta procesul intentat autoritatilor.

In cadrul procesului s-a adus in discutie si problema preturilor de transfer, respectiv daca nivelul remuneratiei perceput de catre GE Capital US pentru garantia acordata in beneficiul GE Capital Canada a fost la valoare de piata. Pentru justificarea conformitatii cu principiul valorii de piata, GE Capital Canada a utilizat o abordare bazata pe estimarea beneficiului economic obtinut de catre debitor. In urma analizei desfasurate  s-a constat ca GE Capital Canada a obtinut o reducere a dobanzii de plata cu 183 puncte procentuale, remuneratia platita catre GE Capital US fiind in valoare de 100 de puncte procentuale. A rezultat astfel un beneficiu net pentru companie in valoare de 83 de puncte procentuale.

Abordarea utilizata de GE Capital Canada, precum si rezultatele acestei abordari au fost acceptate de catre judecatori. Desi aceasta acceptare nu confera nicio garantie cu privire la faptul ca autoritatile din alte state o vor avea in vedere in investigarea metodologiilor de preturi de transfer utilizate pentru analizarea tranzactiilor ca implica acordarea de garantii, ea ofera un exemplu de situatie in care existenta unei aparari corect fundamentate din punct de vedere economic a condus la obtinerea unei decizii favorabile pentru GE Capital Canada.

Concluzii

In general, problematica preturilor de transfer in cadrul operatiunilor financiare atrage numeroase intrebari si controverse, existand o multime de dezbateri pe aceasta tema al caror principal scop este acela de evidentiere a celor mai potrivite metode si abordari aplicabile in vederea reflectarii conformitatii tranzactiilor din aceasta categorie cu principiul valorii de piata.

In particular, tranzactiile care implica acordarea de garantii sunt dificil de abordat atat din partea contribuabililor, care trebuie sa identifice modalitati specifice de determinare a remuneratiei in cadrul acestor tranzactii astfel incat ele sa respecte principiul valorii de piata, cat si din punct de vedere al autoritatilor fiscale, puse fata in fata cu abordari si teorii diverse care implica cunostinte complexe din domeniul financiar, a caror justete trebuie sa o confirme sau dimpotriva sa o infirme.

Utilizarea unei anumite metodologii de preturi de transfer pentru justificarea valorii de piata a remuneratiei obtinute de catre garant pentru garantia oferita este in mare masura o problema de rationament profesional. Totusi nu trebuie scapat din vedere faptul ca o abordare simplista poate fi usor demontata la fel cum o abordare foarte complexa risca sa nu fie inteleasa.

Calea de mijloc este reprezentata de investigarea atenta a contextului economic in care se desfasoara tranzactia de garantare si alegerea celei mai clare si concise cai de analiza a ei din punct de vedere al preturilor de transfer.

Avand in vedere riscul de ajustare din perspectiva preturilor de transfer, recomandam contribuabililor care desfasoara tranzactii de garantare cu parti afiliate sa efectueze o analiza in detaliu a valorii de piata a garantiilor in cauza si sa documenteze valoarea de piata a acestora pornind de la contextul economic in care se desfasoara aceste tranzactii si specificul legislatiei de preturi de transfer din Romania.

Bibliografie:

1. James A. Riedy, Nabeel Anwar, Deloris R. Wright, „Pricing of a guarantee fee in a related-party context”;
2. CUFT analytics, „Intra-group guarantee fees – Estimating the interest rate savings”;
3. CUFT analytics, „Lessons from the GE Capital Canada case”;
4. Australian Taxation Office, „Intra-group finance guarantees and loans”.

În industria asigurărilor, activitatea de reasigurare este una dintre cele mai atent investigate tranzacții din perspectiva preturilor de transfer.

Conditiile economice dificile si competitia intre companiile de asigurare din Romania pe anumite segmente de business (spre exemplu asigurari auto) au avut ca rezultat atat scaderea primelor brute subscrise, cat si obtinerea unor rezultate financiare nefavorabile comparativ cu anii trecuti pentru mai multe dintre companiile din aceasta industrie.

Totodata, volumul primelor cedate in reasigurare de catre companii de asigurare din Romania a inregistrat o tendinta ascendenta, multe dintre aceste tranzactii fiind desfasurate cu parti afiliate (companii ce fac parte din acelasi grup).

Daca luam in calcul si fuziunile si restructurarile din ultimii ani de pe piata asigurarilor din Romania, precum si interesul crescut al autoritatilor fiscale in investigarea preturilor de transfer practicate in cadrul companiilor multinationale, ne asteptam ca societatile din aceasta industrie sa faca in curand obiectul unor inspectii fiscale.

Scopul acestui articol din seria „Preturile de transfer pe intelesul tuturor” este de a atrage atentia asupra abordarilor ce pot fi utilizate in vederea justificarii valorii de piata a preturilor de transfer aferente tranzactiilor constand in prestarea de servicii de reasigurare. Sectiunile urmatoare ale acestui articol contin o prezentare a specificului industriei asigurarilor si a notiunii de reasigurare, a specificului formei si a tipurilor de contracte de reasigurare, precum si abordari tehnice ce pot fi utilizate in vederea analizarii conformitatii preturilor de transfer aferente tranzactiilor de reasigurare intra-grup cu principiul valorii de piata.

1. Specificul industriei asigurarilor si notiunea de reasigurare

Asigurarea este o forma de protectie bazata pe un contract prin care o persoana fizica sau juridica numita asigurat cedeaza anumite riscuri unei persoane juridice numita asigurator, platind acestuia o suma de bani numita prima de asigurare. Asiguratorul se obliga prin acest contract sa plateasca asiguratului despagubiri in cazul in care evenimentele prevazute in contract vor avea loc.

In cazul in care asiguratorul decide sa nu pastreze in portofoliu toate riscurile acceptate in asigurare poate opta pentru reasigurare. Reasigurarea consta in cedarea totala sau partiala a riscurilor asumate, respectiv a obligatiilor de plata ale unui asigurator (numit reasigurat/cedent) catre o companie de reasigurare numita reasigurator. La randul sau, reasiguratorul poate opta sa cedeze mai departe catre o alta companie de reasigurare riscurile acceptate de la reasigurat. In acest caz, operatiunea poarta numele de retrocesiune.

Practic, activitatea de reasigurare presupune impartirea riscurilor si a responsabilitatilor intre reasigurat si reasigurator. Graficul de mai jos suprinde modalitatea in care poate fi realizata aceasta impartire de responsabilitati, strict legata de activitatile de asigurare si reasigurare.

La baza desfasurarii tranzactiilor de reasigurare stau o serie de avantaje de care reasiguratul beneficiaza. Intre acestea sunt evidentiate in cele ce urmeaza urmatoarele:

• obtinerea unui nivel mai ridicat de stabilitate financiara;
• obtinerea unei capacitati suplimentare de a accepta noi riscuri in asigurare, retinand pe contul propriu numai partea de risc pe care reasiguratul o poate suporta in functie de capitalurile proprii;
• transferul riscurilor asigurate atunci cand riscul inregistrarii de pierderi depaseste un anumit nivel;
• diversificarea riscurilor asumate;
• reducerea volatilitatii rezultatelor anuale prin cedarea in reasigurare a riscurilor care pot atrage pierderi semnificative;
• imbuntatirea rezultatelor anuale prin cedarea in reasigurare a acelor linii de business care sunt mai putin profitabile, dar pe care reasiguratul doreste sa le mentina in portofoliu din diverse motive (spre exemplu produsele de asigurare aferente respectivelor linii de business sunt oferite in mod complementar pentru a pastra anumiti clienti catre care sunt vandute si alte produse de asigurare);
• facilitarea cresterii cotei de piata a unui produs de asigurare al reasiguratului sau facilitarea introducerii unei noi linii de business – spre exemplu, prin intermediul unui contract de reasigurare de tip cota-parte, reasiguratul poate primi un comision in avans de la reasigurator pe care il poate folosi in vederea finantarii unei parti din cheltuielile de dezvoltare si vanzari. De asemenea, reasiguratul poate beneficia de expertiza reasiguratorului referitoare la noua linie de business lansata;
• imbunatatirea imaginii/reputatiei reasiguratului – acoperirea prin intermediul reasigurarii poate transmite un mesaj cu privire la stabilitatea companiei de asigurare (reasiguratul) si capacitatea acesteia de a face fata obligatiilor pe care si le asuma fata de clienti.

In ceea ce priveste centrele de profit ale companiilor de asigurari, in general, pot fi identificate doua mari astfel de centre. In primul rand, companiile de asigurare obtin profituri din activitatea de vanzare a produselor de asigurare oferite. In al doilea rand, profiturile companiilor de asigurare sunt generate si de activitatea de investitii a primelor colectate aferente produselor de asigurare vandute. Graficul de mai jos prezinta o imagine de ansamblu asupra principalelor tipurilor de venituri ce pot fi obtinte de companiile de asigurare, precum si tipurile de cheltuieli inregistrate in vederea generarii acestor venituri.

In acest context, pentru a fi profitabila, o companie de asigurare va urmari urmatoarele:

• valoarea primelor subscrise sa depaseasca valoarea daunelor materializate si platite;
• obtinerea unei rentabilitati din investitii peste costurile generate de desfasurarea acestei activitatii;
• obtinerea unor economii de costurile administrative (rata efectiva a costurilor administrative sa fie mai mica decat rata bugetata a acestor costuri).

2. Forme si tipuri de contracte de reasigurare

2.1. Forme de reasigurare

In ceea ce priveste formele de reasigurare, exista doua metode utilizate in vederea cedarii riscurilor in reasigurare: reasigurarea obligatorie si reasigurarea facultativa. In continuare sunt prezentate principalele caracteristici ale contractelor de reasigurare ce pot fi incadrate in una din cele doua forme mentionate anterior.

Contracte de reasigurare obligatorie (tratate de reasigurare)

In baza contractelor de reasigurare obligatorie, reasiguratul se obliga sa cedeze si reasiguratorul se obliga sa accepte in reasigurare categoriile de riscuri prevazute in contract, in proportiile si conditiile stabilite. Reasiguratul nu are posibilitatea selectionarii riscurilor si va ceda o parte din toate riscurile subscrise (atat pe cele de valori mici pe care reasiguratul le-ar putea acoperi singur, cat si pe cele de valori mari pe care nu le-ar putea suporta fara ajutorul reasiguratorului).

Contracte de reasigurare facultativa

In baza contractelor de reasigurare facultativa reasiguratul propune si reasiguratorul poate sa accepte sau sa refuze reasigurarea fiecarui risc propus in mod individual. De obicei, aceste tipuri de contracte sunt incheiate pentru acele riscuri care nu sunt acoperite de contractele de reasigurare obligatorie, pentru pierderile peste un anumit nivel generate de riscuri acoperite de contracte de reasigurare obligatorie si pentru riscuri deosebite.

2.2. Tipuri de contracte de reasigurare

Tipurile de contracte de reasigurare utilizate in practica de companiile de reasigurare se impart in doua categorii: proportionale si neproportionale.

Contracte de reasigurare proportionala

In cazul reasigurarii proportionale raspunderea reasiguratului si cea a reasiguratorului este stabilita sub forma unui raport, a unei proportii din suma asigurata (spre exemplu 70% din suma asigurata reprezinta raspunderea reasiguratorului). Ca urmare, atat primele, cat si daunele se repartizeaza in mod proportional intre reasigurat si reasigurator. Principalele forme de reasigurare proportionala intalnite in practica sunt reasigurarea cota-parte si reasigurarea de tip surplus. Pe langa acestea, mai pot fi utilizate si reasigurarea proportionala mixta sau reasigurarea pe baza de pool.
Prin reasigurarea de tip cota-parte participarea reasiguratului se stabileste in baza unei cote procentuale din suma asigurata, iar reasiguratorul preia o parte din aceasta suma tot sub forma unei cote procentuale fixe (diferenta dintre 100% si cota procentuala reprezentand participarea reasiguratului). Aceste tipuri de contracte au urmatoarele caracteristici:

• ambii parteneri au aceeasi rata a daunei, deoarece acopera intr-o anumita proportie toate riscurile subscrise ce fac obiectul contractului de reasigurare;
• prin acest contract reasiguratul are posibilitatea de a subscrie riscuri de valori mai mari decat ii permite capacitatea financiara, retinand in contul sau doar cota pe care o poate suporta, diferenta fiind cedata in reasigurare;
• cheltuielile de administrare ale unui astfel de contract sunt mai reduse datorita modului mai simplu de administrare;
• in general, aceste contracte se potrivesc foarte bine companiilor de asigurare mici sau celor care sunt nou infiintate deoarece le sporeste capacitatea de subscriere. 

Prin reasigurarea de tip surplus reasiguratorul consimte sa preia o parte dintr-un risc peste o anumita limita retinuta de reasigurat pe contul sau (numita plin), primind in schimb echivalentul proportional din prima de asigurare si angajandu-se sa suporte in aceeasi proportie daunele care vor aparea. Aceste tipuri de contracte au urmatoarele caracteristici:

• sunt structurate in plinuri, capacitatea contractuala exprimandu-se intr-un multiplu de plinuri. Un plin reprezinta suma maxima pe care reasiguratul il retine pe cont propriu;
• reasiguratul poate selecta riscurile cedate in reasigurare (acesta reprezentand un dezavantaj pentru reasiguratori), fapt pentru care comisionul primit de reasigurat este mai mic;
• reasiguratul poate retine pe cont propriu primele pentru riscurile subscrise dar care se afla sub nivelul retinerii proprii. Prin cedarea sumelor ce depasesc retinerea proprie se reduc daunele posibile ce il pot afecta pe reasigurat, acestea transferandu-se reasiguratorilor;
• cheltuielile de administrare ale acestor contracte sunt mari pentru ambele parti, modul de administrare fiind laborios;
• aceste contracte sunt benefice companiilor de asigurare deoarece prin intermediul lor plaseaza doar acele riscuri carora nu le pot face fata. In ceea ce-i priveste pe reasiguratori, contractele de acest tip nu sunt avantajoase si de aceea onorariile acestora sunt mari.

In general, in cazul contractelor de reasigurare proportionala sumele tranzactionate intre reasigurat si reasigurator pot consta in:

• prime cedate – valoarea primelor cedate in reasigurare de catre o companie de asigurare se determina proportional cu procentul de cedare in reasigurare;
• comision de reasigurare – acest comision este platit de catre reasigurator catre reasigurat si se aplica la valoarea primelor cedate in reasigurare. Rolul sau este de a acoperi costurile reasiguratului care a incheiat politele de asigurare;
• comision din profit – acest comision este un mijloc prin care reasiguratul primeste de la reasigurator o parte din profitul aferent politelor de asigurare cedate in reasigurare. Acest profit a fost obtinut de reasigurator datorita modalitatii in care au fost gestionate riscurile la nivelul reasiguratului si prin urmare este invers proportional cu rata daunei inregistrata de reasigurat;
• comision de administrare (pentru activitatea de overriding) – acest comision este platit de catre reasigurat unui intermediar (reasiguratorul) care retrocesioneaza catre o alta companie de reasigurare riscurile primite de la reasigurat;
• dobanzi pentru rezervele pentru prime¹ sau rezervele pentru daune² – rezervele pentru prime sau rezervele pentru daune constituie in baza contractului de reasigurare sunt de fapt sume de bani care apartin reasiguratorului. Intrucat acestea nu se afla la dispozitia reasiguratorului, acesta nu le poate investi. Prin urmare, reasiguratorul este indreptatit sa pretinda o dobanda compensatorie de la reasigurat deoarece nu isi poate fructifica singur banii cuveniti; 
• daune – atunci cand se materializeaza un risc, reasiguratorul are obligatia de a plati daune proportional cu riscurile asumate prin contractul de reasigurare.

Contracte de reasigurare neproportionala

In cazul reasigurarii neproportionale raspunderea reasiguratorului este legata numai de acoperirea daunelor ce depasesc o limita stabilita de reasigurat, si nu proportional cu suma asigurata. Astfel, nu exista nici o legatura intre volumul primelor de asigurare incasate de reasigurat si cel cedat reasiguratorului, dar nici intre daunele suportate de reasigurat si despagubirile platite de reasigurator. Cea mai utilizata forma de reasigurare neproportionala este cea de tip excedent de dauna. Pe langa aceasta forma mai poate fi utilizata si reasigurarea de tip oprire de dauna.

Prin intermediul contractelor de tip excedent de dauna reasiguratul stabileste o limita monetara in suma absoluta prin care delimiteaza raspunderea proprie (denumita prioritate sau retinere), iar reasigurarea se realizeaza doar peste valoarea prioritatii. Zonele de raspundere in care se divide excedentul de dauna se numesc „layere”. Aceste tipuri de contracte au urmatoarele caracteristici:

• prin intermediul acestor contracte reasiguratul cedeaza un volum relativ redus din primele de asigurare;
• costurile de administrare al contractului sunt relativ reduse;
• aceste contracte se pot incheia pe baza de risc asigurat (cand reasiguratorul suporta daunele cauzate de materializarea riscului asigurat in excesul unei sume predeterminate) sau pe baza de eveniment asigurat (cand reasiguratorul plateste numai daca daunele cauzate de fiecare eveniment asigurat depasesc o retinere predeterminata);
• de asemenea, aceste tipuri de contracte au fixata si o limita superioara pentru fiecare dauna suportata de reasigurator. Daca valoarea daunei depaseste aceasta limita, atunci reasiguratul, pe langa partea sa de dauna, va trebui sa mai suporte si partea peste excedentul acoperit de reasigurator;
• exista situatii in care aceste tipuri de contracte nu sunt suficiente pentru protectia totala a resiguratului. Spre exemplu, daca au loc o serie de evenimente separate si reasiguratul se confrunta cu un numar mare de cereri de despagubire, dar care toate se incadreaza in limita retinerii sale, atunci contractul de reasigurare nu opereaza.

In general, in cazul contractelor de reasigurare neproportionala sumele tranzactionate intre reasigurat si reasigurator constau in primele cedate de reasigurat si daunele platite de reasigurator.

2.3. Activitatile de fronting

Tot in categoria activitatilor de reasigurare pot fi incluse si contractele de fronting. Acest tip de activitate a aparut in urma colaborarii dintre grupuri de companii multinationale cu filiale in intreaga lume si companii de asigurare. Astfel, o companie de asigurare incheie cu un grup de companii multinationale un contract care acopera filialele sale din intreaga lume. Totusi, din diverse cauze (spre exemplu prevederi legale – obtinerea de autorizatii de functionare) compania de asigurare nu poate sa incheie polita de asigurare cu una dintre filialele localizata intr-o anumita tara. Astfel, pentru a incheia aceasta polita compania de asigurare apeleaza la o companie locala de asigurare (numita companie de fronting) care va incheia polita direct cu respectiva filiala in conditiile impuse de compania de asigurare care are relatia contractuala cu respectivul grup de companii multinationale. Riscul subscris de compania de fronting impreuna cu primele incasate sunt transferate in general in proportie de 100% catre compania de asigurare (cu rol de reasigurator) care are relatia contractuala cu respectivul grup de companii multinationale. Pentru activitatea desfasurata, compania de fronting este remunerata cu un comision exprimat procentual aplicat la valoarea primelor cedate in reasigurare.

Graficul de mai jos suprinde principalele activitati desfasurate de partile ce iau parte la un contract de fronting (compania de fronting si compania de asigurare cu rol de reasigurator).

Activitatile de fronting aduc o serie de beneficii atat pentru compania de fronting, cat si pentru compania de asigurare cu rol de reasigurator. In continuare sunt prezentate principalele astfel de avanteje.

• Avantaje ale companiei de fronting:
  • posibilitatea de a intra pe o piata noua, beneficiind de suportul financiar si tehnic al companiei de asigurare cu rol de reasigurator;
  • posibilitatea de a dezvolta noi linii de produse;
  • cresterea veniturilor, fara asumarea unor riscuri semnificative. In plus, aceste venituri pot fi utilizate in vederea acoperirii costurilor personalului sub-utilizat al companiei de fronting.
• Avantaje ale companiei de asigurare cu rol de reasigurator:
  • cresterea veniturilor prin vanzarea (indirecta) a produselor de reasigurare in tari in care aceste companii nu au autorizatii de functionare;
  • reducerea costurilor cu privire la obtinerea si administrarea autorizatiilor de functionare sau cu privire la indeplinirea obligatiilor de raportare catre autoritatile competente;
  • pastrarea clientilor in portofoliu intrucat nevoile de asigurare ale acestora pot fi satisfacute indiferent de tara in care acestia opereaza;
  • pastrarea clientilor in portofoliu sau extinderea acestuia de catre compania de asigurare cu rol de reasigurator prin utilizarea rating-ului mai bun al companiei de fronting. Intrucat pot fi situatii in care anumiti clienti colaboreaza doar cu societati ce au un anumit nivel al rating-ului, iar compania de asigurare cu rol de reasigurator nu indeplineste aceste conditii, atunci aceasta apeleaza la serviciile unei companii de fronting cu un rating mai bun.

3. Serviciile de reasigurare si principiul valorii de piata³

3.1. Potentiale aborari tehnice

Analiza conformitatii preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare cu principiul valorii de piata reprezinta o activitate complexa ce presupune examinarea in detaliu a tuturor fluxurilor desfasurate intre companiile ce fac parte din acelasi grup (companii afiliate). Realizarea unei astfel de analize ar trebui sa porneasca de la:

1. intelegerea modului in care sunt impartite functiile, riscurile si activele intre partile afiliate care iau parte la tranzactiile de reasigurare;
2. identificarea tipurilor de linii de business cedate in reasigurare (spre exemplu asigurari de viata sau asigurari generale) si a diferentelor dintre acestea;
3. identificarea partii afiliate care genereaza efectiv business-ul;
4. identificarea raspunsurilor la urmatoarele doua intrebari:
   1. se poate demonstra ca in determinarea sumelor tranzactionate intre parti afiliate (spre exemplu: comisioane, prime cedate, daune platite de reasiguratori, dobanzi) au fost tinut cont de principiul valorii de piata?
   2. s-ar fi angajat reasiguratul intr-o asemenea tranzactie daca aceasta ar fi fost desfasurata cu parti independente?

Analiza conformitatii preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare cu principiul valorii de piata trebuie sa tina cont si de gradul de risc implicat de aceste tranzactii. Spre exemplu, tranzactiile cu un grad relativ scazut de risc pot fi considerate acele tranzactii care:

• sunt desfasurate in baza unor contracte de reasigurare proportionala desfasurate atat cu parti afiliate, cat si cu parti independente in conditii similare;
• vizeaza cedarea in reasigurare a anumitor riscuri catre parti afiliate care, la randul lor, retrocesioneaza respectivele riscuri catre parti independente in aceleasi conditii stabilite in momentul cedarii in reasigurare intre partile afiliate;
• sunt desfasurate in relatia cu parti afiliate in baza acelorasi conditii stabilite in relatia cu parti independente.

Tranzactiile de reasigurare ce presupun realizarea unei analize detaliate si pot fi considerate a avea un grad ridicat de expunere pot fi cele care:

• sunt desfasurate in baza unor contracte de reasigurare de tip excedent de dauna⁴;
• constau in cedarea in reasigurare a unor portofolii mari de produse de asigurare aferente bunsiness-ului generat de reasigurat;
• constau in cedarea in reasigurare a unor linii de business cu o profitabilitate ridicata in situatia in care reasiguratul poate suporta pe cont propriu riscurile ce decurg din desfasurare acelor activitati;
• constau in cedarea unor riscuri complexe si unice, cu putine sanse de a identifica tranzactii similare desfasurate cu parti independente in vederea testarii respectarii principiului valorii de piata.

In vederea justificarii respectarii principiului valorii de piata a preturilor de transfer aplicate in cadrul serviciilor de reasigurare trebuie analizata aplicabilitatea metodelor clasice de preturi de transfer mentionate de legislatia in vigoare si de Liniile directoare privind preturile de transfer emise de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica. Avand in vedere particularitatile acestei industrii si natura tranzactiilor este posibil ca aceste metode clasice sa nu poata fi utilizate. Imposibilitatea aplicarii lor nu trebuie sa duca la concluzia ca preturile de transfer nu sunt la valoare de piata. Dimpotriva, analiza va trebui extinsa pentru a vedea in ce masura pot fi identificate alte metode ce pot fi utilizate in vederea testarii conformitatii cu principiul valorii de piata a preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare.

In continuare sunt prezentate principalele abordari ce pot fi utilizate in acest sens.

A. Metoda compararii preturilor

In general, utilizarea metodei compararii preturilor in vederea analizarii respectarii principiului valorii de piata a serviciilor de reasigurare este posibila atunci cand:

• reasiguratul a fost implicat in tranzactii de cedare in reasigurare similare desfasurate cu parti independente in perioada imediat anterioara tranzactiilor desfasurate cu parti afiliate;
• un reasigurator – parte independenta – participa la contractul de reasigurare incheiat cu o parte afiliata ca si co-reasigurator sau retrocesionar;
• pot fi obtinute informatii cu privire la prevederile stipulate in contractele de reasigurare incheiate de o companie care a fost achizitionata recent (si prin urmare face parte din acelasi grup de companii) si care, pana la momentul achizitiei, desfasura tranzactii de reasigurare cu parti independente.

Totusi, in vederea utilizarii tranzactiilor desfasurate cu parti independente pe post de tranzactii comparabile, este necesara realizarea unei analize de comparabilitate care sa evidentieze gradul de similaritate al acestor tranzactii. O astfel de analiza de comparabilitate ar trebui sa tina cont de:

• tipul de riscuri acoperite, zona geografica in care sunt subscrise riscurile cedate in reasigurare si tipurile de contracte de reasigurare utilizate;
• valoarea riscurilor cedate in reasigurare;
• termeni si conditii specifice (spre exemplu limitari sau exluderi);
• conditiile pietei – in cazul tranzactiilor desfasurate cu parti independente in perioade diferite fata de cele in care sau desfasurat tranzactiile cu partile afiliate.

Un avantaj major al aplicarii metodei compararii preturilor este reprezentat de faptul ca, in general, prin utilizarea unor contracte comparabile incheiate cu parti independente, pot fi documentate toate tipurile de sume tranzactionate intre partile afiliate (spre exemplu: comisioane de reasigurare, comisioane din profit, comisioane de administrare, dobanzi, valoarea primelor cedate, valoarea daunelor).

Cu toate acestea, identificarea unor tranzactii comparabile desfasurate intre parti independente ridica probleme serioase in practica si, prin urmare, aceasta metoda nu este usor de aplicat.

B. Utilizarea cotatiilor oferite de brokeri

Avand in vedere gradul ridicat de dificultate in vederea identificarii unor tranzactii comparabile desfasurate cu parti independente, in practica poate fi utilizata o abordare alternativa. Aceasta abordare este reprezentata de utilizarea cotatiilor oferite de brokeri pentru servicii de reasigurare similare. Insa, aceste cotatii nu surprind in detaliu conditiile stabilite efectiv intr-un contract de reasigurare. Prin urmare intre cotatiile oferite de brokeri si prevederile contractelor de reasigurare pot exista mici diferente ce pot avea impact asupra comisioanelor si asupra celorlalte sume tranzactionate intre parti. Toate aceste aspecte trebuie avute in vedere in momentul in care se opteaza pentru aplicarea acestei abordari in vederea justificarii valorii de piata a preturilor de transfer aferente tranzactiilor de reasigurare desfasurate intre parti afiliate.

C. Metodologia de determinare a preturilor

O alta abordare ce poate fi utilizata in vederea analizarii respectarii principiului valorii de piata a serviciilor de reasigurare presupune demonstrarea ca preturile de transfer aferente tranzactiilor constand in prestarea de servicii de reasigurare desfasurate intre parti afiliate sunt determinate utilizand aceeasi metodologie aplicata in cazul serviciilor de reasigurare desfasurate cu parti independente. O alternativa indirecta similara cu aceasta abordare poate fi reprezentata de compararea pretului pe care un reasigurator ar fi dispus sa il accepte  in situatia in care riscurile ar fi fost cedate de o parte independenta. In acest mod, utilizand modele actuariale de determinare a preturilor, poate fi aratat ca pretul pentru serviciile de reasigurare oferite de partea afiliata este similar cu pretul pentru servicii similare oferite catre parti independente.

In general, aceasta abordare ar trebui sa fie suficient de solida pentru a demonstra conformitatea cu principiul valorii de piata. Insa, pentru a sustine o astfel de abordare in fata autoritatilor fiscale sunt necesare documente care sa ateste ca o astfel de politica exista si este aplicata, ca modelele actuariale se bazeaza pe aceleasi ipoteze, ca partile afiliate implicate in tranzactii de reasigurare detin suficienta expertiza si know-how in vederea determinarii preturilor si ca un proces de negociere a avut loc intre partile afiliate inaintea incheierii contractelor de reasigurare.

Principalul avantaj al acestei abordari este reprezentat de faptul ca, in masura in care poate fi demonstrat ca, atat in relatia cu parti afiliate, cat si in relatia cu parti independente se aplica aceeasi metodologie de determinare a preturilor, pe baza acesteia pot fi documentate o serie larga de tranzactii de reasigurare intra-grup. De asemenea, utilizand aceasta abordare pot fi documentate toate tipurile de sume tranzactionate intre partile afiliate (spre exemplu: comisioane de reasigurare, comisioane din profit, comisioane de administrare, dobanzi, valoarea primelor cedate, valoarea daunelor).

D. Metoda marjei nete

Testarea valorii de piata a preturilor de transfer aplicate in cadrul serviciilor de reasigurare desfasurate intre parti afiliate poate fi realizata utilizand metoda marjei nete. Prin intermediul acestei metode se va analiza daca reasiguratul a obtinut o remuneratie adecvata pentru activitatile desfasurate (spre exemplu: activitati de subscriere, vanzari, managementul daunelor). O alta modalitate de a testa activitatea reasiguratului poate fi reprezentata de urmatoarea abordare: testarea masurii in care remuneratia aferenta activitatii de cedare in reasigurare este stabilita la un nivel care sa permita obtinerea unei rentabilitati a capitalului cel putin la acelasi nivel inregistrat inainte de cedarea in reasigurare.

De asemenea, aplicarea acestei metode se poate realiza si prin testarea reasiguratorului in vederea stabilirii daca rentabilitatea capitalului obtinuta de acesta este la valoare de piata.  

E. Cea mai buna alternativa disponibila

Abordarea „cea mai buna alternativa disponibila” poate fi utilizata in vederea justificarii conformitatii preturilor de transfer cu principiul valorii de piata. In acest sens partea afiliata care cedeaza in reasigurare ar trebui sa faca dovada ca a analizat toate alternativele disponibile in mod realist si implicatiile lor inainte de a se angaja intr-o asemenea tranzactie. In urma analizei desfasurate, concluziile trebuie sa prezinte faptul ca a fost selectata cea mai buna alternativa disponibila la momentul respectiv.  

Dezavantajul acestei metode este reprezentat de faptul ca o astfel de analiza a oportunitatilor efectiv disponibile la momentul desfasurarii tranzactiei de cedare in reasigurare este destul de dificil de realizat si, in plus, consuma foarte mult timp.

F. Activitatile de fronting

Justificarea valorii de piata a preturilor de transfer aferente activitatilor de fronting poate ridica probleme serioase companiilor implicate in asemenea tranzactii.

Aceasta problema poate fi abordata plecand de la analiza functiilor indeplinite, a riscurilor asumate si a activelor utilizate de fiecare parte afiliata implicata in astfel de tranzactii. In general, rezultatul acestei analize va arata ca o companie de fronting presteaza servicii cu o valoare adaugata mica, ce pot fi incadrate in categoria activitatilor suport. In principiu, remuneratia acestor tipuri de servicii ar trebui sa acopere costurile inregistrate de compania de fronting cu prestarea acestora, precum si o marja de profit corelata cu gradul de sofisticare/specializare al acestor servicii. Astfel, justificarea valorii de piata a pretului de transfer aferent activitatilor de fronting trebuie sa tina cont de aceste doua elemente: baza de cost si marja de profit aplicata.

O alta alternativa ce poate fi utilizata este reprezentata de utilizarea metodei compararii preturilor. Astfel, trebuie identificate initial tranzactii similare desfasurate intre parti independente. In vederea identificarii acestora se poate porni de la investigarea posibilitatii ca, pentru a-si dezvolta activitatea, compania de fronting sa desfasoare tranzactii similare si cu parti independente. De asemenea, compania de asigurare cu rol de reasigurator poate desfasura astfel de activitati si cu alte companii ce nu fac parte din acelasi grup. Totusi, in selectarea acestora, o importanta sporita trebuie acordata analizei de comparabilitate intrucat pot exista diferente cu privire la tipurile de activitati desfasurate in relatia cu parti afiliate si tipurile de activitati desfasurate in relatia cu parti independente. Aceste diferente pot avea un impact semnificativ asupra remuneratiei companiei de fronting, impact dificil de eliminat prin intermediul ajustarilor.

3.2. Dosarul preturilor de transfer

In vederea sustinerii preturilor de transfer aplicate, companiile de asigurare au obligatia (conform Ordinului 222/2008 privind continutul dosarului preturilor de transfer) ca, la solicitarea autoritatilor fiscale sa pregateasca si sa prezinte dosarul preturilor de transfer. In cadrul acestui dosar trebuie incluse toate tranzactiile desfasurate cu parti afiliate, indiferent de natura acestora (spre exemplu: servicii de reasigurare, acordarea/primirea de imprumuturi, transferuri de portofolii, servicii de instrumentare a dosarelor de dauna, refacturari de costuri, servicii IT, etc.).

De asemenea, o parte importanta a dosarului preturilor de transfer este reprezentata de analiza functionala. Asa cum am mentionat anterior intelegerea functiilor indeplinite, a riscurilor asumate si a activelor utilizate de partile afiliate implicate in tranzactii intra-grup reprezinta un punct cheie in intelegerea preturilor de transfer aplicate.

Tinand cont de toate aceste aspecte, pregatirea dosarului preturilor de transfer este un proces complex si consumator de timp. De asemenea, necesita constinte specializate de industrie pentru a putea surprinde implicatiile in domeniul preturilor de transfer.

4. Concluzii

Conditiile economice dificile si competitia acerba intre companiile de asigurare din Romania pe anumite segmente de business au impactat in mod semnificativ rezultate financiare obtinute de companiile din aceasta industrie.

Cresterea volumului primelor cedate in reasigurare catre parti afiliate, restructurarile care au loc pe piata asigurarilor din Romania, precum si interesul crescut al autoritatilor fiscale in investigarea preturilor de transfer va avea ca rezultat inceperea inspectiilor fiscale la companiile in industria asigurarilor.

Documentarea tranzactiilor constand in servicii de reasigurare implica eforturi semnificative si reprezinta o activitate complexa si consumatoare de timp. Totusi, in vederea realizarii acesteia, companiile de asigurare au la dispozitie o serie de alternative ce pot fi aplicate in functie de specificul si natura tranzactiilor intra-grup desfasurate.

Astfel, utilizarea metodei comparari preturilor in vederea justificarii valorii de piata a preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare reprezinta un bun punct de plecare. Dar, din cauza imposibilitatii identificarii unor tranzactii desfasurate cu parti independente care sa indeplineasca in mare masura criteriile de comparabilitate, aceasta metoda este greu de aplicat.

O alternativa la metoda compararii preturilor este reprezentata de utilizarea unei abordari ce presupune demonstrarea ca preturile de transfer aferente tranzactiilor constand in prestarea de servicii de reasigurare desfasurate intre parti afiliate sunt determinate utilizand aceeasi metodologie aplicata in cazul serviciilor de reasigurare desfasurate cu parti independente. In masura in care aceasta abordare poate fi sustinuta de documente care sa arate ca o astfel de politica exista si este aplicata, pe baza acesteia pot fi documentate o serie larga de tranzactii de reasigurare desfasurate intre companii ce fac parte din acelasi grup.

Pe langa abordarile mentionate anterior, mai pot fi utilizate si urmatoarele alternative, fiecare din ele avand propriile avantaje si dezavantaje: utilizarea cotatiilor oferite de brokeri pentru servicii de reasigurare similare, metoda marjei nete sau cea mai buna alternativa disponibila.

Indiferent de abordarea tehnica utilizata in cadrul dosarului preturilor de transfer, autoritatile fiscale vor dori sa constate faptul ca reasiguratul a retinut suficient profit in urma activitatii de cedare in reasigurare. De asemenea, indiferent de abordarea utilizata in vederea justificarii valorii de piata a preturilor de transfer aferente serviciilor de reasigurare, argumentarea motivatiei economice si comerciale care a stat la baza desfasurarii acestor tranzactii constituie un punct cheie ce trebuie avut in vedere. In plus, analiza functiilor indeplinite, riscurilor asumate si a activelor utilizate constituie un alt aspect ce trebuie luat in considerare.

Bibliografie:

1. Codul Fiscal, articolul 19 (5) din Legea nr. 571/2003 cu modificarile ulterioare
2. Transfer Pricing Guidelines for Multinational Enterprises and Tax Administrations, OECD, 2010
3. Report on the attribution of profits to permanent establishments, OECD, 2008
4. „Intragroup reinsurance transfer pricing: a risk-based approach”, Lisa Casley, Aamer Rafiq, Barry Dennis, Junko Yamato, Lucia Fedina, Huw Jenkins, Vincent Branch, Irina Diakonova, Transfer Pricing Report, 2008
5. „Insurance transfer pricing: issues for life reinsurance transactions”, Christian DesRochers, Taxing Times, 2009

Faptul că o societate membră a unui grup de companii înregistrează pierderi pe o perioadă îndelungată influențează abordarea autoritatilor fiscale într-un control privind prețurile de transfer. De aceea, contribuabilul trebuie să se ”înarmeze” cu argumente solide care să justifice rezultatele financiare negative. 

Dorim sa precizam ca ideile pe care urmeaza reprezinta sinteza unui proces de cercetare si intelegere care a vizat legislatia si practicile din mai multe jurisdictii. Prin urmare autoritatile fiscale romane pot alege sa aiba o abordare distincta in ceea ce priveste anumite aspecte aduse in discutie.

Introducere

Pe langa impactul negativ pe care il au asupra desfasurarii activitatii societatilor, pierderile inregistrate cu caracter de recurenta pentru o perioada indelungata de timp reprezinta in practica unul dintre principalele criterii pe care autoritatile fiscale le au in vedere in alegerea companiilor care vor fi supuse controalelor privind preturile de transfer. Acest fapt este alimentat si de legislatia OCDE in domeniul preturilor de transfer care prevede ca, in masura in care o societate membra a unui grup multinational inregistreaza in mod continuu pierderi in timp ce grupul ca intreg este profitabil, se poate impune necesitatea unui control din partea autoritatilor pentru a clarifica aceasta situatie.

Inca de la inceput trebuie inteles faptul ca societatile independente respectiv cele care sunt membre ale unui grup pot avea un comportament distinct in ceea ce priveste gestionarea situatiilor in care se confrunta cu pierderi. Astfel ca, de cele mai multe ori o societate independenta nu va alege sa-si desfasoare activitatea in pierdere decat pentru o perioada redusa de timp si numai in masura in care detine perspectiva unui castig semnificativ in viitor, in timp ce o societate afiliata poate alege sa-si desfasoare activitatea in pierdere indiferent de orizontul temporal in cazul in care activitatea sa aduce beneficii grupului.   

Problema esentiala care apare in cadrul unei analize privind profitabilitatea diferitelor entitati din cadrul unui grup multinational este legata de modul in care profiturile / pierderile sunt distribuite la nivel global ca remunerare a functiilor si riscurilor asumate de fiecare entitate in parte. Ca atare, profilul functional si de risc al unei societati joaca un rol central in stabilirea beneficiilor la care aceasta este indreptatita, oferind totodata si un prim indiciu referitor la justetea preturilor de transfer practicate.

Practic, autoritatile fiscale vor fi mult mai reticente in a accepta pierderile recurente inregistrate de catre o entitate care indeplineste rolul si functiile specifice unui simplu distribuitor sau producator la comanda (in engleza „toll manufacturer”) care nu suporta riscuri legate de piata si care ar trebui sa obtina o marja din vanzari suficienta pentru acoperirea costurilor operationale si obtinerea de profit. Prin comparatie, faptul ca un producator care desfasoara activitati de cercetare-dezvoltare si de asemenea detine drepturi de proprietate intelectuala asumandu-si toate riscurile de piata inregistreaza intr-o anumita perioada pierderi nu este un fapt tocmai extraordinar si de aceea autoritatile fiscale pot accepta mult mai usor o justificare in aceasta situatie. Cu toate acestea nu putem vorbi despre o regula in acest sens.

Miza unei discutii in jurul pierderilor si preturilor de transfer este evident legata de dorinta autoritatilor fiscale de a se asigura ca profiturile unei entitati rentabile vor fi inregistrate si impozitate corespunzator in jurisdictia in care aceasta isi desfasoara activitatea ci nu vor fi transferate prin intermediul mecanismului preturilor de transfer catre alte entitati din cadrul grupului.

Totusi, faptul ca o societate afiliata inregistreaza pierderi pe o anumita perioada de timp nu reprezinta neaparat o dovada a imperfectiunii mecanismului de preturi de transfer utilizat in cadrul grupului; o justificare corect fundamentata si oferirea de argumente temeinice reprezinta calea de urmat pentru contribuabil in cazul unui eventual control fiscal.  

De regula, metoda cea mai eficienta in justificarea valorii de piata a tranzactiilor desfasurate intre entitati afiliate atunci cand o companie se confrunta cu pierderi este metoda compararii preturilor. Prin analizarea tranzactiilor desfasurate de entitatea membra a grupului cu societati independente sau prin analizarea tranzactiilor desfasurate in mod direct intre parti independente se poate reflecta, in cel mai clar mod, faptul ca pretul practicat de entitatea din cadrul grupului nu este influentat de relatia de asociere ci de conditiile existente pe piata la momentul respectiv. Altfel spus impactul negativ asupra profitabilitatii nu este dat de transferul de profituri catre alte entitati din grup ci de evolutia pietei sau de strategia de afaceri adoptata de compania in cauza.

Indiferent insa de metoda utilizata unul dintre cei mai importanti factori care trebuie avuti in vedere in elaborarea studiilor si analizelor de comparabilitate este coordonata temporala. Cu alte cuvinte compararea preturilor sau a profitabilitatii practicate / obtinuta de entitati afiliate in desfasurarea de tranzactii intra-grup cu preturile respectiv profitabilitatea practicate / obtinuta de companii independente este considerata a fi pertinenta numai in masura in care ea are in vedere si perioada din cadrul ciclului economic, fiind irelevant sa compari performantele obtinute de o companie intr-o perioada de boom economic cu cele obtinute intr-o perioada de recesiune. Pe cale de consecinta se impune o analiza atenta a seriilor temporale utilizate in analizele de comparabilitate si eventual ajustarea acestora pentru a raspunde cerintei de corelare a datelor disponibile cu etapele ciclului economic.  

Justificarea pierderilor

Poate cel mai important pas in justificarea pirderilor consta in analiza sectorului economic, ce are ca scop identificarea factorilor critici de succes care influenteaza profitabilitatea companiilor dintr-un anumit domeniu specific de activitate. O data identificati acesti factori, societatea poate trece la analizarea modului in care ei au fost gestionati si la identificarea cauzelor care au generat ineficienta. Un astfel de demers particular este deosebit de util in vederea asigurarii unei obiectivitati sporite.

Insa intrucand prezentul articol nu are ca scop particularizarea ci prezentarea unei idei generale, vom evidentia in cele ce urmeaza principalele categorii de cauze care pot conduce la pierderi la nivelul entitatilor si care pot fi utilizate ca argumente in justificarea pierderilor.

Potrivit legislatiei OECD exista patru situatii principale in care o societate (fie ca vorbim despre o entitate afiliata, fie despre o entitate independenta) poate inregistra pierderi, respectiv: impactul costurilor legate de infiintare si demararea activitatii, existenta unor conditii economice nefavorabile, ineficienta, precum si alte motive justificate legate de afaceri.

1) Impactul costurilor legate de infiintare si demararea activitatii

In majoritatea cazurilor infiintarea unei noi societati presupune costuri semnificative (atat in plan juridic si administrativ cat si din punct de vedere al investitiilor ce trebuie efectuate in vederea asigurarii resurselor necesare desfasurarii activitatii), dintre care putem mentiona: costuri cu indeplinirea demersurilor legale legate de infiintare; costuri cu achizitionarea / inchirierea sediului si a facilitatilor in care urmeaza sa se desfasoare activitatea; costuri legate de selectia si recrutarea personalului; costuri legate de investitia in utilaje si echipamente de lucru specifice, costuri de promovare si asa mai departe.

Valoarea acestor costuri poate ajunge la nivele deloc neglijabile, in functie de profilul operational al noii entitati, care vor impacta in mod cert profitabilitatea societatii pentru perioada urmatoare.

Similar pot fi aduse aici in discutie si costurile legate de reorganizarea sau restructurarea modelului de afaceri in cadrul grupului, proces care care va influenta si el intr-o masura deloc de neglijat profitabilitatea companiilor din grup in perioada imediat urmatoare¹.

Cu toate ca impactul acestor costuri este recunoscut si in general acceptat de catre autoritatile fiscale exista bineinteles si limite in acest sens. Una dintre principalele polemici care se nasc este legata de orizontul de timp considerat normal pentru acoperirea investitiilor initiale si inceputul generarii de profituri la nivelul societatii infiintate. In cele mai multe cazuri autoritatile fiscale din tarile cu o legislatie si o practica de investigare a preturilor de transfer avansata (de exemplu, Olanda, Belgis, SUA) au stabilit acest orizont undeva in jurul valorilor de 3 sau, in cel mai bun caz, 5 ani.

Desi aparent rezonabil, acest interval se poate dovedi uneori insuficient datorita impactului altor factori (cum ar fi spre exemplu conditiile economice sau strategia adoptata). In astfel de cazuri societatea trebuie sa-si construiasca argumentatia astfel incat sa ofere o imagine completa a conditiilor in care activeaza sporind astfel sansele atingerii unui consens.

2) Existenta unor conditii economice nefavorabile

Existenta unor conditii economice nefavorabile la nivelul diferitelor piete / sectoare impacteaza in mod negativ companiile care isi desfasoara activitatea pe respectivele segmente.² Desi privita ca un adevar absolut aplicabil la nivelul companiilor independente, o astfel de afirmatie isi poate pierde din substanta in cadrul grupurilor multinationale.

Motivul este unul destul de simplu si anume separarea organizationala a functiilor si riscurilor pe care fiecare societate din cadrul grupului si le asuma. Astfel ca, spre deosebire de o companie independenta care, in cele mai multe cazuri, isi asuma toate riscurile si desfasoara toate functiile aferente activitatii sale, o intreprindere afiliata poate efectua numai o parte dintre functii si isi asuma numai anumite riscuri conform modelului de afaceri implementat la nivelul grupului. In concordanta cu aceasta abordare, remunerarea societatii afiliate va fi poate mai mica insa si mai sigura, punandu-se astfel problema evaluarii impactului pe care ar trebui sa-l aiba un climat economic nefavorabil asupra sa.

Altfel spus, in concordanta cu principiul valorii de piata, pot exista cazuri in care manifestarea anumitor aspecte nefavorabile in economie (de exemplu conditiile pietei)  va impacta numai anumite societati ale unui grup (care corespund unui anumit profil functional) acestea inregistrand pierderi, in timp ce alte societati ale grupului vor ramane profitabile³.

3) Ineficienta

Unul dintre principalii factori generatori de ineficienta la nivelul unei societati poate fi reprezentat si de calitatea slaba a managementului. Analizand mai in profunzime acest aspect vom constata ca, de cele mai multe ori, societatile independente sunt mai flexibile si mai usor de gestionat din punct de vedere al schimbarii conducerii decat societatile care sunt membre ale unui grup.

Am tinut sa precizam acest lucru intrucat si in acest caz, al argumentarii pierderilor pe baza ineficientei generate de un management necorespunzator intervine coordonata temporala. Altfel spus, o societate independenta nu va accepta sa functioneze intr-un mod nerentabil o perioada indelungata de timp ci va cauta pe cat posibil implementarea unor schimbari la nivel managerial sau operational. Prin urmare si o societate afiliata trebuie sa aiba o conduita similara in vederea eliminarii cauzelor ineficientei.

Deci invocarea ineficientei managementului ca argument in justificarea pierderilor trebuie sa fie sustinut in fata autoritatilor fiscale prin dovezi clare ale schimbarilor efectuate intr-un orizont de timp rezonabil, menite a asigura imbunatatirea performantelor entitatii.

4) Alte motive legate de afaceri

In aceasta categorie putem include o multitudine de argumente dintre care vom trata in prezentul articol doua, considerate de noi ca fiind cele mai importante, respectiv strategia de afaceri a companiei / grupului si impactul cursului de schimb valutar.      

In ceea ce priveste strategia de afaceri a companiei / grupului, modul in care aceasta este conceputa influenteaza cert profitabilitatea companiilor din cadrul grupului. Notiunea de „strategie de afaceri” capata o importanta cu atat mai mare cu cat ea reprezinta unul dintre cei cinci factori utilizati in analiza comparabilitatii, mentionati de liniile directoare privind preturile de transfer emise de OECD.

De cele mai multe ori aparitia unor pierderi este asimilata fazelor incipiente (de patrundere a grupului intr-un anumit teritoriu national de exemplu), atunci cand se opteaza pentru o strategie de penetrare a pietei, bazata pe practicarea unor preturi reduse si pe efectuarea de investitii semnificative in promovare in scopul obtinerii unei cote de piata cat mai mare si fidelizarii clientilor.

Totusi generarea de pierderi in aceasta faza incipienta trebuie sa fie strans legata de existenta unor estimari pertinente cu privire la obtinerea de castiguri suplimentare in viitor. De asemenea pierderile trebuie sa persiste numai pentru o perioada rezonabila de timp.   

Aplicarea unei astfel de strategii trebuie argumentata in fata autoritatilor prin diferite documente cum ar fi bugete, procese verbale ale intalnirilor la nivel de management central in care sa se precizeze directia urmata de societate, grafice si previziuni si asa mai departe. Mai mult, o abordare consecventa a politicilor strategice in cadrul grupului constituie un argument solid in fata autoritatilor fiscale.

Referitor la diferentele de curs valutar, acestea pot avea un impact semnificativ asupra profitabilitatii unei companii in cazul in care aceasta isi desfasoara activitatea in cadrul unei jurisdictii care utilizeaza o moneda nationala volatila in raport cu EUR sau USD.

In practica pot exista de asemenea situatii in care un distribuitor din Romania sa achizitioneze produse de la alte societati din cadrul grupului in EUR pe care apoi sa le distribuie pe piata locala practicand evident preturi in RON. In conditiile unei deprecieri semnificative a RON in raport cu EUR valoarea cheltuielilor cu diferentele de curs valutar va impacta semnificativ profitabilitatea societatii.

Concluzii

In final putem preciza ca problematica preturilor de transfer in contextul existentei pierderilor la nivelul societatilor afiliate este una destul de sensibila. Justificarea pierderilor in fata autoritatilor fiscale nu este o sarcina usoara, ea necesitand un efort de intelegere a factorilor care genereaza valoare in cadrul fiecarui sector de activitate si a modului in care acestia sunt gestionati de catre societate.

Un astfel de demers implica identificarea unor argumente pertinente si a unor dovezi concludente care sa le sustina. Fie ca vorbim despre strategie, despre costuri extraordinare legate de infiintare sau reorganizare, de conditii economice sau de calitatea managementului este foarte importanta efectuarea unei analize preliminare la nivelul societatii in vederea identificarii cauzelor care au generat o lipsa de profitabilitate si stabilirii modului in care acestea pot fi prezentate intr-o forma clara si concisa. 

Scopul acestui articol este de a evidentia particularitatile, precum si implicatiile din perspectiva preturilor de transfer (dar nu numai) rezultate in urma implementarii la nivelul grupului a unei structurii de cash pooling. Sectiunile urmatoare ale acestui articol contin o prezentare a conceptului impreuna cu tipurile de cash pooling cel mai adesea intalnite in practica, avantajele si dezavantajele implementarii unei astfel de structuri, implicatiile fiscale aferente. 

1. Notiunea de cash pooling

Conceptul de cash pooling reprezinta o structura de management al lichiditatilor care presupune utilizarea resurselor financiare disponibile la nivelul unor companii din grup pentru a acoperi necesarul de resurse financiare al altor companii membre a aceluiasi grup. In acest mod structurile de cash pooling constituie o modalitate eficace de a reduce costurile aferente finantarii prin intermediul apelarii la surse externe (de exemplu banci sau alte institutii financiare).

Participantii la cash pooling sunt reprezentati de:

1. un coordonator al structurii de cash pooling, asa numitul „pool leader” care gestioneaza contul principal („master account”) si care poate fi reprezentat de compania – mama sau de o alta companie  din grup (de exemplu o companie responsabila doar de desfasurarea operatiunilor de cash pooling);
2. companiile membre ale grupului respectiv care participa la structura de cash pooling, denumite participanti si care pot proveni din diferite tari;
3. banca prin intermediul careia opereaza structura de cash pooling, respectiv banca la care participantii au deschise conturile.

2. Tipuri de cash pooling

In practica pot fi intalnite mai multe modalitati de organizare a unei structuri de cash pooling, fiecare prezentand particularitati diferite. Dintre acestea doua sunt cel mai des utilizate de catre companiile multinationale si sunt reprezentate de cash pooling-ul real („cash concentration”) si de cash pooling-ul notional („notional cash pooling”).

2.1. Cash pooling-ul real

Modelul de cash pooling real implica transferul fizic al fondurilor aflate in contul unui participant in vederea compensarii soldului negativ al altui participant. Acest transfer de fonduri nu se realizeaza direct intre participanti. Soldurile pozitive ale participantilor la cash pooling (numite „solduri creditoare”) sunt transmise in contul principal, iar din acest cont vor fi transferate sumele necesare pentru a compensa soldurile negative ale celorlalti participanti (numite si „solduri debitoare”). In urma realizarii acestor operatiuni soldurile tuturor participantilor devin zero, iar excedentul sau deficitul de lichiditati se regaseste in contul principal. Practic, prin intermediul acestor decontari apar o serie de tranzactii intra-grup (de exemplu: imprumuturi si depozite). Astfel, pentru sumele puse la dispozitie in contul principal participantii primesc o dobanda, iar pentru sumele primite din contul principal participantii platesc dobanda.

In cazul in care la nivelul contului principal exista un excedent de lichiditati, suma respectiva va fi plasata intru-un depozit la societatea bancara cu care s-a incheiat acordul de cash pooling. In situatia in care soldul contului principal e negativ pool leader-ul va lua un imprumut de la banca pentru a acoperi deficitul.

Urmatoarele exemple ilustreaza fluxul tranzactiilor care are loc intre participantii la cash pooling:

2.2. Cash pooling-ul notional

Acest tip de cash pooling reprezinta un model simplificat al celui prezentat anterior intrucat transferurile fizice intre participanti nu mai au loc. Astfel, soldul contului aferent fiecarui participant nu mai devine zero intrucat decontarile fizice nu mai sunt realizate, iar imprumuturile, respectiv depozitele intra-grup nu mai au loc.

Cumularea soldurilor fiecarui participant este realizata doar virtual de catre pool leader. In cazul in care soldul contului principal este excedentar suma respectiva este plasata sub forma unui depozit la banca. In situatia inversa, cand soldul contului principal este deficitar, pool leader-ul va lua un imprumut de la banca.

3. Avantajele si dezavantajele structurilor de cash pooling

Structurile de cash pooling prezinta o serie de avantaje pe care companiile multinationale le-au avut in vedere. Printre acestea poate cel mai important este reprezentat de cresterea veniturilor din dobanzi. Intrucat suma agregata plasata de catre pool leader este mai mare decat sumele ce pot fi plasate de catre fiecare participant in parte banca poate oferi o rata de dobanda mai mare. Astfel, toti participantii la structura de cash pooling au de castigat. De asemenea, participantii cu solduri debitoare pot beneficia de rate de dobanda mai mici in cadrul structurii de cash pooling decat in situatia in care ar fi imprumutat banii respectivi direct de la banca.

In plus, in cazul in care functia de gestiune a cash pooling-ului nu este realizata de catre un departament din cadrul companiei – mama, ci prin intermediul unei alte companii, atunci aceasta din urma poate fi infiintata in una din tarile cu dobanzi atractive sau cu fiscalitate redusa. Astfel, la nivel de grup, se pot obtine economii de costuri importante.

De asemenea, grupul de companii care implementeaza structura de cash pooling beneficiaza si de pe urma centralizarii informatiilor. Astfel, are loc cresterea transparentei in controlul lichiditatilor. In acelasi timp, informatiile pot fi obtinute intr-un timp mai scurt, iar managerii pot lua decizii in timp real. 

Totusi, implementarea unei structuri de cash pooling nu genereaza doar venituri mai mari concomitent cu reduceri de costuri. O serie de implicatii fiscale trebuie avute in vedere, implicatii ce pot atrage costuri suplimentare.

Una din provocarile cu care se confrunta adesea companiile care implementeaza o structura de cash pooling o reprezinta preturile de transfer. Astfel, tranzactiile intra-grup generate de transferul lichiditatilor intre contul participantilor si contul principal trebuie sa se desfasoare la valoare de piata. Stabilirea unei metodologii inainte ca structura de cash pooling sa fie functionala atrage dupa sine costuri cu studii de comparabilitate sau cu servicii de consultanta specializata. Totodata, documentarea acestor tranzactii si includerea lor in dosarul preturilor de transfer se reflecta in costuri suplimentare suportate de catre toti participantii la cash pooling.

De asemenea, pe masura ce aria geografica aferenta tarilor din care fac parte companiile participante la cash pooling este mai larga, costurile cu parcurgerea particularitatilor sistemelor fiscale ale fiecarei tari vor fi mai mari. In plus, legislatia din diverse tari care reglementeaza structurile de cash pooling poate pune anumite bariere in calea dezvoltarii acestor structuri.

Totusi, inainte de a demara demersurile implementarii unei structuri de cash pooling este necesara considerarea costului de oportunitate. Practic, trebuie luate in considerare costurile si riscurile implicate de operatiunile financiare desfasurate intre companii membre a aceluiasi grup inainte si dupa momentul implementarii structurii de cash pooling.

4. Implicatiile fiscale generate de implementarea unei structuri de cash pooling

In procesul de implementare a unei structuri de cash pooling trebuie luate in considerare pe langa beneficiile economice si administrative si implicatiile fiscale care vor afecta companiile participante. In acest sens, prevederile fiscale specifice fiecarei tari de care apartin companiile participante pot avea un impact semnificativ asupra rezultatelor participantilor la cash pooling. Preturile de transfer, impozitul pe profit, gradul de indatorare, impozitul cu retinere la sursa sau taxa pe valoare adaugata sunt principalele aspecte fiscale cu care se confrunta companiile ce decid implementarea unei structuri de cash pooling.

4.1. Preturile de transfer

Structurile de cash pooling ridica diverse probleme in domeniul preturilor de transfer. In general, respectarea principiului valorii de piata ridica probleme referitoare la rata de dobanda primita / platita de participantii la cash pooling pentru resursele depuse / retrase din contul principal, remunerarea pool leader-ului, garantiile oferite bancii de catre compania – mama sau documentatia de preturi de transfer.

Valoarea de piata a ratei de dobanda

In vederea determinarii valorii de piata a ratei de dobanda aferenta depozitelor / imprumuturilor dintre participanti si cash pool leader, metoda compararii preturilor prin raportarea la tranzactii comparabile intre persoane independente poate fi utilizata in acest sens. In cazul depozitelor, utilizarea ratei de dobanda primita de pool leader de la banca ca si etalon de comparatie (considerata comparabila interna) prezinta anumite minusuri. Spre exemplu, fundamentand valoarea de piata a ratei de dobanda primita de un participant la cash pooling pentru resursele depuse pe baza ratei de dobanda obtinuta de pool leader de la banca, toti participantii la cash pooling ar trebui sa fie remunerati cu aceeasi rata de dobanda. Totusi, sumele puse la dispozitie pot diferi foarte mult de la un participant la altul, iar banca poate oferi rate de dobanda diferite in functie de sumele depuse. In aceasta situatie, banca va oferi o rata de dobanda diferita unui participant care isi constituie un depozit pe baza sumei pe care o detine si va oferi o alta rata de dobanda pentru suma (mai mare) din contul principal¹.

In cazul imprumuturilor, utilizarea ratei de dobanda platita de pool leader bancii prezinta de asemenea inconveniente. Utilizand un rationament asemanator cu cel de mai sus, se poate concluziona ca toti participantii care contracteaza imprumuturi de la pool leader vor plati aceeasi rata de dobanda, egala cu cea platita de pool leader bancii. Pentru a putea evalua gradul de comparabilitate al acestei potentiale comparabile trebuie tinut cont de rezultatele analizei functiilor indeplinite si riscurilor asumate si mai ales de raspunsul la urmatoarea intrebare: cine isi asuma riscul de credit? In cazul in care imprumutul este acordat de catre banca pool leader-ului, cea care isi va asuma riscul de nerecuperare a sumei imprumutate si a dobanzii respective este banca. In situatia in care imprumutul este obtinut de la ceilalti participanti la cash pooling (prin intermediul pool leader-ului) trebuie identificata partea care isi va asuma acest risc. Astfel, nivelul ratei de dobanda platite de participanti pentru imprumuturile contractate va trebui sa tina cont si de acest aspect.

In conditiile in care pot fi identificate surse de informatii care sa permita efectuarea de ajustari corespunzatoare rata de dobanda primita / platita de pool leader de la / catre societatea bancara (considerata parte independenta) poate fi folosita ca si comparabila interna.  

De asemenea, pentru a evalua nivelul ratei de dobanda primita / platita de un participant la structura de cash pooling pot fi utilizate si comparabile externe. Practic, situatia in care un participant primeste o suma de bani din contul principal pentru a-si acoperi deficitul este echivalenta cu luarea unui imprumut. Asadar, rata de dobanda platita de participant pool leader-ului pentru imprumutul respectiv poate fi comparata cu rata de dobanda pe care acelasi participant ar fi putut sa o obtina contractand imprumutul direct de la banca. Informatii cu privire la astfel de comparabile pot fi gasite in studiile si rapoartele realizate de bancile centrale sau pot fi accesate utilizand platforme specializate ce contin astfel de date financiare (Bloomberg, Reuters). Totusi, pentru a compara cele doua situatii, este necesar ca cei cinci factori de comparabilitate mentionati in Liniile directoare privind preturile de transfer emise de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica² sa fie respectati.

O alta abordare ce ar putea fi utilizata pentru determinarea ratei de dobanda la valoare de piata aferenta imprumuturilor primite de participantii la cash pooling este reprezentata de analiza „credit rating”. Aceasta abordare porneste de la evaluarea riscului de credit al participantilor care contracteaza imprumutul pe baza criteriilor folosite de o agentie de rating. Astfel, fiecare participant va plati o rata de dobanda corelata cu gradul de risc de credit. Rata de dobanda este calculata plecand de la date ce vizeaza parti independente. Aceste date sunt prezentate sub forma unor marje de dobanda corelate cu ratingul repectiv. De asemenea, o serie de alti factori trebuie luati in considerare in determinarea ratei de dobanda precum durata imprumutului, riscul de tara, riscul politic.

Valoarea de piata a serviciilor prestate de pool leader

Pentru furnizarea serviciilor aferente efectuarii tranzactiilor si operatiilor de administrare a structurii de cash poolig, pool leader-ul trebuie sa primeasca o remuneratie din partea participantilor. Pentru a evalua daca aceasta remuneratie este la valoare de piata trebuie identificat mai intai tipul de profil functional al pool leader-ului. In general, pot fi identificate doua tipuri de astfel de profile ale caror caracteristici si metode specifice de evaluare a preturilor de transfer sunt prezentate mai jos:

1. furnizor de servicii
   Acest tip de profil functional presupune indeplinirea de catre pool leader doar a unor functii de rutina (spre exemplu de coordonare a structurii de cash pooling). Pentru a evalua masura in care contravaloarea acestor servicii respecta principiul valorii de piata pot fi folosite metoda compararii preturilor (in cazul in care pool leader-ul presteaza astfel de servicii si unor terte persoane sau in cazul in care exista informatii referitoare la suma platita pentru astfel de servicii de companii intre care nu exista o relatie de afiliere) sau metoda cost plus.
2. antreprenor
   In acest caz, pool leader-ul va indeplini pe langa functiile de rutina si functii care conduc la crearea de valoare adaugata si asumarea de riscuri (de exemplu: riscul de curs valutar, riscul de rata de dobanda, etc.). Respectarea principiului valorii de piata poate fi evaluata utilizand in principal metoda compararii preturilor sau metoda impartirii profitului si mai rar metoda cost plus.

Garantiile acordate de societatea mama

Exista situatii in care societatea bancara colaboratoare este dispusa sa finanteze anumite operatiuni care implica diversi participanti din cadrul structurii de cash pooling intrucat se bazeaza pe garantiile oferite de catre societatea – mama. Practic, unii participanti beneficiaza de pe urma solvabilitatii societatii – mama. In cazul in care aceste situatii sunt vazute ca si tranzactii intra-grup, ele trebuie desfasurate cu respectarea principiului valorii de piata.

Documentarea structurii de cash pooling

Un alt aspect demn de luat in considerare de participantii la structuri de cash pooling este reprezentat de documentatia care sustine tranzactiile intra-grup desfasurate. In functie de particularitatile legislatiei de preturi de transfer din tara respectiva, din cadrul unei astfel de documentatii nu ar trebui omise:

• prezentarea tranzactiilor intra-grup;
• analize functionale ale partilor implicate in tranzactiile intra-grup;
• justificarea metodologiilor folosite si a partilor testate;
• studii de comparabilitate;
• documente legale (de exemplu contracte) referitoare la tranzactiile intra-grup;
• documente care sa poata sustine ca nu au loc duplicari de servicii.

4.2. Impozitul pe profit

Operatiunile desfasurate in cadrul unei structuri de cash pooling genereaza, pe langa tranzactii intra-grup, si o serie de venituri (de exemplu venituri din dobanzi, venituri din activitatile de coordonare a structurii de cash pooling, venituri din garantille acordate) si cheltuieli (de exemplu cheltuieli cu dobanzile, cheltuieli cu serviciile prestate de pool leader). Impozitarea acestor venituri si cheltuieli se face in conformitate cu regulile fiscale din tara respectiva. In particular, o problema cu care se pot confrunta companiile participante la o structura de cash pooling este reprezentata de deductibilitatea cheltuielilor cu activitatile de coordonare a structurii de cash pooling. Intrucat operatiunile desfasurate sunt puternic specializate, pot exista situatii in care doua operatiuni distincte prestate in beneficiul participantilor la structira de cash pooling pot fi considerate similare sau chiar identice. Daca aceste operatiuni implica contractarea a doua tipuri diferite de servicii dar care datorita complexitatii lor pot fi confundate intre ele, apare problema duplicarii lor. Aceasta „duplicare”, greu de combatut in fata unei persoane care a avut un contact limitat cu un domeniu asemanator, poate implica reincadrarea cheltuielilor cu serviciile respective de la categoria cheltuieli deductibile la categoria cheltuieli nedeductibile.  

De asemenea, in tarile ce au inclus in legislatie astfel de prevederi, companiile se mai pot confrunta si cu regulile privind gradul de indatorare („thin capitalization rules”).  In acest sens, imprumuturile luate de participanti vor genera cresterea gradului de indatorare peste limita prevazuta in lege si astfel nu toate cheltuielile cu dobanda vor fi deductibile. Aceasta situatie va avea ca rezultat sporirea bazei impozabile aferenta impozitului pe profit si totodata si a costurilor companiilor.

4.3. Impozitul cu retinere la sursa

Impozitul cu retinere la sursa se aplica veniturilor obtinute intr-un stat de persoanele nerezidente in acel stat. Sub incidenta acestui impozit vor intra veniturile din dobanzi obtinute de participantii la structura de cash pooling in statele in care acestia nu sunt rezidenti. Prevederile conventiilor de evitare a dublei impuneri incheiate intre tari sau a directivelor europene pot fi aplicate in vederea reducerii/eliminarii impozitelor cu retinere la sursa.

4.4. Taxa pe valoare adugata

In functie de prevederile legislative specifice fiecarei tari din care fac parte participantii la structura de cash pooling, imprumuturile acordate pot genera cheltuieli suplimentare cu calculul si plata taxei pe valoare adaugata. Acest aspect nu trebuie omis atunci cand este analizata oportunitatea implementarii unei structuri de cash pooling.

4.5. Alte implicatii

In anumite tari, structurile de cash pooling pot atrage si taxe de timbru (asa numitele „stamp duty”) si/sau obligatii de raportare care impacteaza adoptarea, implementarea sau administrarea unor astfel de structuri.

5. Concluzii

Ultimii doi ani avut un impact semnificativ asupra economiei la nivel global. Acest factor a determinat companiile multinationale sa-si canalizeze atentia asupra importantei lichiditatilor, atat in ceea ce priveste disponibilitatea lor, cat si in ceea ce priveste optimizarea gestiunii acestora. Practic, lozinca „cash is king, profit is an ilusion” a capatat din ce in ce mai multa atentie, iar structurile de cash pooling par sa se potriveasca din ce in ce mai bine contextului economic actual.  
Cu toate ca decizia de implementare a unei astfel de structuri de cele mai multe ori nu are la baza motive fiscale, nu pot fi omise implicatiile astfel generate. Astfel, operatiunile desfasurate in cadrul unei structuri de cash pooling genereaza o serie de tranzactii intra-grup ale caror preturi de transfer trebuie sa respecte principiul valorii de piata si sa fie documentate. Totodata, in procesul de implementare a unei structuri de cash pooling trebuie luate in considerare pe langa problematica preturilor de transfer si impactul celorlalte prevederi fiscale specifice fiecarei tari de care apartin companiile participante, cum ar fi prevederile privind impozitul pe profit, regulile privind gradul de indatorare, impozitul cu retinere la sursa, taxa pe valoare adaugata si obligatiile de raportare.