Votul Brexit va schimba, dacă nu a început deja, modul în care UE va pune problemele sensibile – printre ele, implicit, şi mult politizatul subiect al fiscalităţii trans-europene, în care prețurile de transfer și alocarea profiturilor sunt cuvintele cheie. Până la urmă, pozițiile celor două tabere se rezumă tot la alocarea profiturilor - au învins cei care au promovat ideea că UK pierde mai mult decât câștigă din UE.

Am scris articolul de mai jos vineri 24 iunie, impresionat, desigur, de rezultatul referendumului britanic, dar şi de poza postată chiar în acea dimineaţă de site-ul UE - prin ironia ei involuntară, ne reamintește că trăim într-o Uniune parcă mult prea blocată în proiectul ei şi care răspunde greu “realităţilor din teren”.

”Never let a good crisis go to waste”

Acesta e mesajul pe care să-l înţelegem din ce s-a întâmplat peste Canal.
Sfatul lui Churchill, cel care a salvat Europa acum şapte decenii, trebuie să ne urmărească pe noi, europenii care am rămas in UE. Nu cred ca cazul să-i ameninţăm pe bieţii britanici pe “o să fie morţi în negocierile comerciale”, cum patetic se pronunţa un ministru francez întrucât nimeni nu poate spune acum cine e mai în ceaţă - Europa sau UK.
In acest moment as vrea să spun doar atât: că umorul englezesc nu piere, funcţionează ireproşabil dincoace, la nivelul UE .

Ce găsim acum, in acest moment (24 iunie, ora 12:00), pe pagina de ştiri a UE, la highlights? "International divorces: new rules on whose courts settle property disputes". Parlamentul UE tocmai ne spune că a stabilit reguli noi pentru a decide ce curţi naţionale trebuie să rezolve disputele pe tema proprietăţii în caz de divorţ sau deces în cupluri sau parteneriate internaţionale. (mi se pare epocală şi poza aleasă, cu cele două degete certăreţe!)

Aceasta este Europade faţadă, cea care are grijă de detalii, de la cum să le fie oamenilor mai uşor când divorţează (au făcut şi calculul – o să iasă economii la nivelul UE de 1,1 miliarde de euro) până la dimensiunea ouălelor, curbura bananelor, dacă prunele sunt laxative sau dacă, într-adevăr, apa hidratează. Sunt detalii care au zguduit şi celebrul calm englezesc.

Dar dincolo de asta există marele proiect european despre care încă nici măcar nu putem bănui de cât de departe va ajunge. Pentru că eu cred că aici a fost esenţa Brexitului, despre cât de departe vrem să meargă UE, cât UE înseamnă prea mult.
Nu e o noutate că Anglia s-a ferit de prea multă integrare, cerând încă de la început o serie de derogări de la politicile si regulile UE. Doar că în ultimul timp şi UE şi UK s-au schimbat şi în primul rând la capitolul economie. Patria Revoluţiei industriale nu mai e atât de industrializată şi e dependentă de servicii. Sunt discrepanţe accentuate odată cu criza (mi-aduc aminte de fostul președinte Sarkozy care zicea că englezii sunt mai vulnerabili că nu mai au industrie.

Pe scurt, la vremuri noi, politici noi! Or, cu o virulenţă fantastică, Bruxelles-ul a început să pună în ultimul timp presiune pe subiecte până mai ieri tabu, precum o politică fiscală comună, care în final duce la cartoful fierbinte al ajutoarelor de stat. Această chestiune e sensibila în UE de cand se stie, pentru ca, în ultimă instanţă, îţi limitează ţie, economie naţională, pârghiile cu care vrei sa acționezi asupra unui sector au altul. Iar toată discutia asta de fond se vede cel mai bine odată cu punerea pe tapet, în urma cu exact un an, a proiectului CCCTB – baza comună consolidată de impozitare a marilor companii.

Acum un an, Bruxelles-ul a reluat ideea, dar de la începutul anului, efectiv nu a trecut luna fără ca vreo instituţie europeană să nu strecoare ca un fel de atenţionare – lasă că vedeţi voi, că vine CCCTB-ul si toate se rezolvă!
Săptămâna asta, să nu credeţi că a venit doar nota despre divorţuri, ci şi una privind proiectul de directivă de „Stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale care afectează în mod direct funcționarea pieței interne”. Întrebarea cheie, pe care chiar UE a anticipat-o, este,  „Ce rost mai are acest ultim pachet, dacă tot se intenționează să se relanseze CCCTB-ul?”. Răspunsul este că încă nu s-au tranşat procentele şi algoritmii la nivelul celor mari, dar ideea ERA că până la urmă se va cădea la o înţelegere.

De ce zic "era". Pentru că eu cred că toate se schimbă după Brexit în UE. Până şi bananele s-ar putea să rămână după natura lor. 

Ghiciţi ce – UK cam strâmba din nas în legătură cu CCCTB, tocmai pentru că are o serie de interese proprii care nu se potrivesc în întregime cu ale celorlalţi. Dar credeţi că acum, că iese UK din UE, va mai continua Bruxelles-ul cu aceeaşi virulenţă „problemele” sensibile? Si nu pentru că vor începe şi alţii să pună problema unui exit ( puţini au, totuşi, puterea englezilor de a se gândi măcar că pot merge singuri) dar va începe să se pună tot mai mult accent pe pragmatism. Mulţi vor prinde mai mult curaj şi vor ridica două degete (ca în poza de la UE) să întrebe, mai timid, mai curajos – continuăm cu mai mult UE, dar mie ce-mi iese de aici, concret? Aici văd cartea pragmatismului pe care trebuie să o înveţe şi România, acum, când încă mai poate avea un cuvânt de spus – fără şantaj, dar cu argumente pe masă, fără isterii, dar cu realism. Sincer vorbind, sunt dintre cei care vrea mai multă Europă, cred în Europa, dar una care să ţină seama de lecţia Brexit.

Cine ştie, poate că peste ani le vom mulţumi britanicilor care, pe furtuna de ieri, s-au dus să schimbe Europa.

Good luck, everyone şi să ne aducem aminte ca lumea e „Cum vă place”, iar "All the world’s a stage, And all the men and women merely players".

Articol de Adrian Luca, TPS, apărut în Business Days Magazine, iulie 2016, cu titlul ”Cât de mult înseamnă prea mult în UE?